Atunci când iubești spiritul cuiva, nu-i mai vezi nici kilogramele în plus, nici înălțimea, nici burta, nici vârsta, nici cariera, nici posibilitățile materiale...

Când iubești spiritul unui om, ești fericit să-l ai lângă tine. Să-l ții în brațe sau să-i vorbești. Să râdeți și să plângeți împreună.

Spiritul omului nu se măsoara nici în centimetri, nici în kilograme. Se măsoara în momentele în care ți se taie respirația, în cele în care ți se face pielea de găină și în cele în care simți fluturi în stomac!

Spiritul omului nu caută confort, caută culcuș! Nu vrea mese întinse, se mulțumește cu un colț de masă! Nu vrea mașini cu cai putere, se urcă și pe un măgar...

Când ajungi să iubești spiritul cuiva, atingi nemurirea. Doar iubirea pentru spiritul cuiva are grijă de tine, toată viața!

Atunci când iubești spiritul, nu înfățișarea, nu te temi că iubirea ta o să îmbătrânească, o să facă riduri și o să-i obosească oasele. E doar carcasa în care spiritul pe care tu îl iubești rămâne tânăr. Poți să iubești un corp sau poți să iubești un spirit. Poți să iubești din amândouă. Ai grijă cu ce alegi să rămâi! Pentru că fiecare an care trece obosește corpul și înalță spiritul. Poți alege: îmbătrânești târându-te sau zburând! Sau poate... nu poți alege. Sunt oameni care au instinctul de supraviețuire mai dezvoltat decât dorința de a face cum/ce simt. Și merg pe mâna instinctului, paradoxal, de dragul lor!

Sunt oameni care pot să se înalțe an de an, de mână cu spiritul lor pereche... nu se apleacă, odată cu încheieturile obosite ale trupului pereche pe care l-au ales.

Când iubești spiritul unui om, îi iubești nemurirea.