Am învățat greu să respect tăcerile oamenilor.

- Spune-mi ce te doare, spune-mi ce ți se întâmplă, de ce nu vorbești?!
Am fost convinsă că, atunci când îți spui durerea, ea devine mai ușoară și simți că nu o duci singur.

M-am simțit îndepărtată și mi-am făcut multe scenarii atunci când oameni apropiați alegeau să treacă prin diverse situații fără să le împărtășească cu mine sau cu alții.
Cum să nu-mi spui mie, când eu aș putea să te ajut, să dau niște telefoane, să găsesc niște soluții?

De curând, un om drag a trecut prin experiența unei situații dificile. Un diagnostic, luni de tratament etc., etc. Nu a spus nimănui, în afara celor cu care trăiește în casă.
- De ce să vă spun? Să mai am și grija voastră? Am înțeles ce am de făcut, am realizat care sunt pașii și că trebuie să-mi pun toată energia în vindecarea mea. Dacă mă apucam să povestesc cu toți cei cu care aș fi putut, mi-aș fi consumat energie în asta, iar eu am avut nevoie de fiecare gram de energie!

Și, pam!, s-a făcut lumină în capul meu.

În situațiile de criză, fiecare gram de putere trebuie folosit acolo unde e nevoie și energia nu trebuie risipită.

Astăzi știu.
Stau cuminte și aștept să aflu ce am de aflat, atunci când trebuie să mi se spună.