M-a întrebat cineva zilele trecute ce m-a impresionat cel mai tare în Africa. Am ştiut imediat: legătura dintre animale şi puii lor. Am văzut leii jucându-se cu puiuţii lor, girafele alergând grumaz lângă grumaz cu odraslele lor, puii de zebră nechezând şi sărind în jurul mămicii lor. Poate cei mai simpatici erau puii de maimuţă. Se jucau de-a gâdiliciul şi se căţărau pe capul părinţilor lor, fix cum fac şi puii de om. Și întodeauna, cei mici erau mereu în preajma adulţilor .

Animalele nu şi abandonează puii. Ba mai mult, îi apără de oricine încearcă să se apropie de ei. Câinele te latră, pisica se zbârleşte la tine, leul te sfâşie.

Animalele nu şi abandonează puii până când nu ştiu să meargă pe picioarele lor. Cât timp trebuie să îi hrănească, să îi înveţe zborul şi vânătoarea, să îi apere de oricine ar fi duşmanul, animalele nu şi abandonează puii. Indiferent dacă e prea mică sau prea întunecoasă scorbura, prea înalt cuibul sau prea săracă mâncarea.

Iertaţi-mă. Gândindu-mă la puii de animale şi păsări, mintea m-a dus la toţi puii de om rămaşi singuri acasă. Ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac e să îi judec pe părinţii lor. Numai ei ştiu ce i-a făcut să plece departe şi ce îi face să rămână acolo, ani întregi, poate chiar toată copilăria copiilor lor. Numai ei ştiu ce e în sufletul lor când muncesc la mii de kilometri depărtare pentru o pâine mai albă şi o casă mai bună. Și-ar dori și ei să îi înveţe pe copiii lor cele mai importante lucruri pe care un adult le poate sădi într-un copil.

Nicio bunăstare, nicio casă, nicio maşină, nicio şcoală, nicio haină, nicio jucărie, nicio mâncare mai bună nu vor compensa faptul că nu mama sau tată l-au învăţat să mergă, să zboare, să se ridice, să meargă din nou, să deosebească binele de rău, să iubească, să ierte , să plece şi mai ales să rămână.

Mie îmi răsună tare de tot în cap acest gând: animalele nu îşi părăsesc puii până când ei nu se descurcă singuri.