Sună intr-un fel intrebarea asta: cum nu ai nicio poză de la nunțile tale? Ca și când as fi avut o serie intreagă de nunti. A venit și explicația celui cu care vorbeam: citindu-te am impresia că ai fost măritată de câteva ori.

N-am crezut că vreodată o sa am nevoie de o poză cu mine mireasă sau de la nunta mea. Singura. Care de fapt nici măcar nu a fost o nuntă. A fost o ceremonie în fata ofiterului starii civile. Aveam vreo 20 de ani și mi se părea cool să mă mărit în blugi. Nici nu mai știu în ce an s -a intamplat și nici măcar dacă era vara sau iarnă. Nu mai am nicio fotografie pentru că fostul soț la momentul despărțirii le-a nimicit. Dacă o întreb pe mama sigur ea își amintește pentru că i-am distrus toate visele cu mine mireasă in corset și cu o nuntă la care să ajunga toți cei aproape 300 de invitati – familie sau prieteni de-ai parintilor mei (oameni la care ei fuseseră și care abia asteptau să le întoarcă serviciul).

Așadar nu am făcut nuntă și căsătoria aceea a fost cu altcineva decât cel care avea să fie peste vreo zece ani tatăl copilului meu.

A fost un singur moment în viața mea în care aș fi vrut să fi fost maritată cu tatăl copilului meu și să avem o poză de la nuntă . Maya a avut de făcut un proiect la română din care să înțeleagă ma bine opera literară “Calin file din poveste” .Pentru proiect copiilor li s-a sugerat sa ceară o fotografie parinților din ziua nunții lor și să descrie în proiect cum s-a desfașurat ziua nunții. Să dea detalii despre costumele purtate, despre obiceiurile pe care le-au respectat, despre ce s-a mai întâmplat interesant legat de alegerile facute .

Maya s-a uitat la mine cu privirea înțelegătoare în care spunea “noi nu avem așa ceva”.

Aș fi vrut să-i pot da o astfel de fotografie. De fapt, mi-am dorit in acel moment să fi trăit o astfel de zi. Cu adevărat. Pe bune. Cu emoțiile frumoase și sincere pe care am văzut că le-au trăit câtiva oameni din viața mea. Am prietene care și-au pregătit cu bucurie acel moment. Unele au făcut-o la 25 de ani, altele la 40. Pentru unele era prima pentru altele a doua căsătorie. Dar le-am văzut fericirea, emoția, bucuria cu care s-au simțit in acea zi cele mai frumoase, speciale, norocoase. Indiferent că nunta a fost la Bran cu elemente tradiționale românești sau a fost o nuntă la un restaurant banal sau pe malul mării, am fost martora catorva ocazii în care ziua aceea era “acea zi”.

Am “onorat cu prezența” câteva ceremonii la care toți cei prezenți, inclusiv mirele si mireasa, onorau cu prezența. S-au luat pentru ca așa trebuia. Se certaseră cu două zile înainte ca nebunii, erau gata sa renunțe dar au mers mai departe pentru că totul era pregatit. Au renunțat de tot după numai câteva luni spre mirarea tuturor celor care se lăsaseră păcăliți la nuntă de zâmbetul desenat pe fețele mirilor. Câțiva miri au primit la pachet cu florile din piept si imaginea pe care trebuiau sa o afișeze.

Aș fi vrut să trăiesc întâmplarea asta minunată. Aș fi vrut să-i dau copilului meu o poză și să-i povestesc despre acea zi care poate să fie frumoasă si sinceră indiferent cât durează povestea. La 20 de ani eram teribilă. Nu voiam să fiu ca toată lumea. Mă visam mireasa în orice altă haină decât rochia albă. La 30 mi se părea că e prea târziu . Acum știu sigur că dacă aș întâlni bărbatul cu care să trăiesc ziua aceea ca pe una dintre cele mai fericite zile din viața mea, nici n-aș sta pe gânduri.