M-a văzut ultima oară pe scenă, prezentând Tip Top Prichindel, acum 23 de ani. Atunci făceam asta după orele de muncă, strict ca hobby. Organizam spectacole în grădiniţe, sate, comune, în oraşele mici din nord-vestul României. Câştigam câte o pungă de pufarine sau pufuleţi rămase din sponsorizările pe care tot eu le găseam pentru premiile copiilor.

Aveam 24 de ani, divorţasem după ce am fugit de acasă cu cel despre care credeam că o să fie bărbatul meu până la moarte şi acum eram singură, într-un oraş străin, fără casă, fără un job stabil, fără nimic.

Monica m-a luat de mânâ şi m-a prezentat prietenilor ei. Ea era angajată la televiziune, traducea filme în direct. M-a dus în cercul ei de prieteni şi aşa l-am cunoscut pe Victor. Nici unul nu aveam bani. Dar, eram plini de visuri şi de energie. Nu aveam după ce să bem apă, dar încingeam petreceri până dimineaţa. Împărţeam frăţeşte câte un pahar de suc la dozator. Fumam din aceeaşi ţigară şi când nu mai avea căutam chiştoace prin parcări.

Monica fura zacuscă din cămara mamei și mi-o aducea să mănânc. Ea m-a dus pentru prima oară într-un studio de televiziune. Asta mi-a schimbat viaţa. Definitiv.

Am început să învăţ radio şi televiziune. Şi să organizez tot felul de spectacole pentru copii.
Monica a plecat la Bucureşti, la facultate, apoi s-a măritat în Sibiu.

Ne-am întâlnit rar, dar n-am lipsit la nunta ei chiar dacă era la sute kilometri distanţă.
A făcut şi ea drumul la moartea tatălui meu chiar dacă aflase cu câteva ore înainte de înmormântare.

Vorbim rar şi puţin. Dar ne ştim şi ne simţim dincolo de cuvinte.
A venit la spectacol. Nu am insistat niciodată pentru că ştiu cât iubeşte copiii şi cât de mult şi-ar fi dorit unul. Şi atunci am încercat să vorbesc cu ea despre alte lucruri. Dar de data asta a zis:

"Vreau să vin la spectacol. Aduc copiii prietenilor şi vin să te văd".

Am simţit-o în sală tot show-ul. Era atât de mândră de nu-şi mai încăpea în piele. Cred că numai tata ar mai fi fost aşa " încrezut".

Seara, târziu, am primit de la ea un mesaj care valorează cât toate cronicile specialiştilor la un loc.

Pentru mine, aprecierea oamenilor care ştiu de unde am plecat, cine sunt, care mă iubesc şi mă tratează fix la fel, care cunosc toate momentele mele de răscruce, reprezintă măsura succesului.

La revederea noastră, nu am mai mâncat pufuleţi şi nici pufarine. Am mers la cel mai bun restaurant din Sibiu și am mâncat mămăligă cu usturoi. Aş fi mâncat şi zacuscă. Să nu uit niciodată că acum mulţi ani, cineva fura borcane dintr-o cămară ca să fie sigură că am eu ce pune pe pâine.

Mie Dumnezeu mi-a dat mulţi îngeri păzitori. Iar Moni e unul dintre ei.

Eu nu o să uit niciodată de unde am plecat.