“Tu ce vrei să faci cu viaţa ta?” Așa mă întreba tata de fiecare dată când mă împiedicam la vreo materie, în vreun examen, în vreun iubit...
“Vreau să văd lumea. Vreau să apuc să văd cât mai mult din tot ce există pe Pământ.”
“Asta nu e rău, dar ţine minte, cu cât ajungi mai sus cu-atât vezi mai bine.”

Atunci nici nu l-am crezut, nici nu l-am ascultat. Dar discuția noastră a rămas salvată undeva, într-un colţ din mintea mea. Şi m-a urmărit în toţi anii ăştia.

"Cu cât urci mai sus, cu atât vezi mai bine", îl aud de fiecare dată când mă cațăr în câte un loc, în câte un rost, pe câte un pisc sau în câte o înțelegere.

De fiecare dată când mi se limpezeşte mintea şi pricep, dezleg, fac lumină în ceva ce până atunci era în întuneric, simt că am mai urcat o treaptă. Şi mă uit în jos la drumul parcurs, la ce am lăsat în urmă şi îmi amintesc vorbele lui: "Cu cât ajungi mai sus cu atât vezi lumea mai bine".

Într-o zi am învăţat să mă urc. Pe mine. Nu mă cațăr, nu mă agăţ, nu stau legată de nicio cordelină punându-mi piscuri şi etaje drept obiective.

Mi-am găsit poteca şi merg pe ea, pas cu pas, în sus. Şi la fiecare platou mă opresc să privesc lumea. De mai sus, de mai bine. Iar tata ştiu că e în în cel mai înalt dintre toate punctele în care se poate ajunge. Pentru că a trăit frumos, curat, în misiunea lui, străduindu-se doar să lase în urmă lui o lume mai frumoasă. Ceea ce îmi doresc şi eu.