Pārinții primesc dopuri de urechi pentru că bucuria copiilor e atât de zgomotoasā încât oamenii mari nici nu o pot duce. Ei nu mai trebuie sā urle pe stadioane pentru că nu au libertate
. Ei nu-și strigā foamea și nici frustrările. 
Ei urlă de bucurie. Și pentru noi, părinții lor care învățām să ne bucurām de fiecare zi, strigatul lor depășește limita de decibeli care ni s-a spus că e suportabilā. 
Și pentru că nu le putem interzice lor să-și strige bucuria ne protejām noi urechile cu dopuri. Sunt colorate să fim în ton cu veselia copiilor noștri. Și, cumva dopurile astea ne antreneazā pentru ziua în care vom fi pregātiți să lăsăm toată fericirea din lume să ne inunde urechile și mintea și inima. Până atunci dragi oameni mari care ati învățat de mici că viața e grea și numai cei puternici și șmecheri reușesc, voi dragi oameni mari care nu sunteți încă pregătiți sa acceptați că fericirea voastră e în buzunarul de la piept, nu mai închideți gura copiilor voștri care își strigā bucuria lucrurilor simple. Dacā nu mai puteți să-i ascultați puneți-vă dopuri în urechi. Multe și asortate la orice costum. Ne obligā toate conveniențele în care am crescut să le purtăm. Până în ziua care în tricou și în pantaloni scurți ne vom lua copilul de mână și ne vom bucura de un răsărit. Într-un lan de rapiță. Și-acolo vom da drumul strigătului de bucurie care stă închis în cutia toracicā. Și copiii noștri ne vor ține de mână și ne vor da încredere spunând: “strigā mama, tipā tata! Nu-ți fie fricā! Nu ești penibil să faci ce simți”. Si vom exersa împreună strigătul bucuriei.