Las aici un răspuns pentru toate întrebările pe care le aud în interacțiunile mele, din ultimele săptămâni, cu părinții : “pe cine să credem? După cine să ne luăm? Unul vine și zice într-un fel și alta vine peste două zile și îl contrazice. Noi după cine să ne luăm?”

Eu nu judec alegerile nimănui. Pot să vă spun că eu nu mă iau “după nimeni”. Uneori nici măcar după mine nu mă iau.

Mă ghidez când ascult, văd, descopăr ce spun și fac alții, după ceea ce simt. Ce e bun pentru mine simt în inimă ca o bucurie, în minte se face lumină și corpul se relaxează.

Când ceva nu e potrivit pentru mine, inima bate accelerat, stomacul se face ghem, se închide lumina din cap, ca și când ar vrea să protejeze toate ideile de-acolo și picioarele încep să caute ieșirea din situație.

Mi-e frică de oamenii care dau verdicte.

De etichete. De cei care se bat cu pumnul în piept că dețin secrete și vând iluzii. Mulți dintre ei au eșuat în propriile relații, cu visele lor, cu copiii lor, cu munca lor, cu afacerile lor, cu kilogramele, sănătatea, banii lor – dar vând rețete celor care sunt disperați să le cumpere, fără să se mai uite pe termenele de garanție.

Mi se pare teribil cum oamenii nu cumpără un kefir ieșit din garanție (deși, până la urmă, ce e kefirul, dacă nu un fel de lapte stricat?!), dar cumpără produse vândute de oameni în afara termenelor de credință, onestitate, smerenie, moralitate.

Oamenii cumpără iluzii și scenarii care au reușit doar în imaginația celor care le-au scris.

E în acest moment o aglomerație foarte mare de vorbitori, comunicatori, specialiști în cum să crești copiii, cum să păstrezi relații, cum să faci bani, cum să slăbești…

M-aș bucura să vă uitați bine ce cumpărați. Să încercați să măsurați cât e informare și cât e dezinformare.

Privind ce se întâmplă în „piața publică”, nu pot să nu-mi amintesc o întâmplare din anii ’90, când am mers prima oară în Turcia cu mama și cu două mătuși. Începea micul trafic. Puteai, cu 250 de dolari, să umpli câteva sacose de adidași, blugi, tricouri și, cu niște ghiuluri în buzunar și două covoare sub braț, veneai acasă, le vindeai, făceai 300 de dolari și plecai din nou. Atunci, în prima și ultima mea călătorie în acest scop, întâlneam foarte mulți vânzători ambulanți. Toți strigau și trăgeau de noi: „Suvenire, madam, ieftin, madam”. Știam de la veterani că nu e ok să cumperi de la ei (confiscă poliția marfa). Mama și-a lăsat sacoșele jos și i-a spus unuia extrem de insistent: „Domnule, ești turc? Nu înțelegi că nu-mi trebuie?”.

Am fix același sentiment doar că, de data asta, oamenii nu mai cumpără lucruri cu care să-și înfrumusețeze corpul, ci cu care să-și lumineze mintea.

Rămâneți pe drumul vostru, oricât de tare ar trage de voi unii în stânga și în dreapta! Ascultați-vă corpul. Credeți în ceea ce simțiți dincolo de ceea ce vedeți!

Stați cu sita în mână și cerneți.

Mai bine un pumn de făină curată decât un sac plin de tărâțe.

Voi cum vă descurcați în atâtea ițe?