Construiesc în fiecare zi case pline de iubire

03 APRILIE 2017, 09:06   •    comentarii
19 orașe, 25 de spectacole, zeci de mii de oameni și tot atâtea bătăi ale inimii mele pe minut.

Nu înțeleg unde pot să cuprind cu inima atâta emoție. Ca în celebrele estimări ale cotelor apelor, cotele emoțiilor mele din ultimele două luni au depășit nivelul emoțiilor din ultimii douăzeci de ani.

Zurli a devenit o stare de spirit. Ești Zurli pentru că ai învățat să zâmbești, pentru că nu te temi să fii caraghios. Ești Zurli pentru că poți tu, ditamai omul, să pui degetul pe nas și să zici cu lacrimi în ochi: “Promit să am grijă de copilul meu, să-i suflu în aripi toată viața și să rămân lângă el la bine, dar mai ales la greu.”

Esti Zurli pentru că te legi de o promisiune atât de mare făcută în cel mai vesel templu din lume. Da, la Zurli. Pentru ca familia este un templu, iar Zurli este o familie. De-acum înainte, toată viața, înainte de a-l certa, tu părinte îți vei aminti că ai promis ca într-un legământ divin că nu-l vei mai certa atunci când greșește. Ai promis că vei încerca să-l întelegi, că vei căuta împreună cu el soluții și chiar dacă nu îl înțelegi sau aprobi, îl vei accepta, îl vei menține și îl vei susține.

Zurli a depășit demult granițele unui loc de joacă pentru copii. Zurli este o casă. Una mică și plină de iubire în care pot să intre toți copiii pământului și ai cerului. După fiecare spectacol, inima mea plânge într-o revărsare a tuturor cotelor de iubire depășite ilegal de mult. Plânge în timpul fiecărei întâlniri cu prietenii noștri din câte un oraș. Deschidem porțile de fier și lăsăm să se reverse asupra lumii lumină și culoare, strânse de noi odată cu ultimele confetti căzute peste copii. Și de fiecare dată, eu plâng și fac loc pentru următoarea serie de inundații de iubire…

De două luni trăiesc într-o permanentă stare de alertă. De două luni mă simt ca într-o echipă de intervenție, știind că vine viitura cu îmbrățișări și iubire. Dar știți ceva? Eu nu voi pune sacii cu nisip ca să opresc inundația.

Pe 21 aprilie îmi voi face o coroniță și singură mi-o voi pune pe cap în dimineața acelei zile. Și îmi voi acorda titlul de premiantă în răbdare. 10 ani în care am știut în fiecare zi și în fiecare clipă că sunt pe drumul bun. Că nu trebuie decât să merg mai departe. Că nu e în grija mea cum o să mă descurc și ce o să fac. Zece ani în care nu m-am îndoit nicio secundă că Dumnezeu o să-mi scoată în cale fix oamenii de care voi avea nevoie. Și că fiecare o să vină la momentul potrivit.

Acum 20 de ani, tatăl copilului meu îmi spunea: “Tu ești aleasa. Mă uit în jurul meu și număr pe degete oamenii în care văd acea strălucire de care e nevoie ca să miști munții. Tu ești aleasă să faci asta.” Atunci nu l-am înțeles. Eu voiam doar să-mi spună că mă iubește și că o să îmbătrânim împreună. El, Cornel Sorian, este primul om care a văzut în mine luminița aceea din care avea să iasă după 20 de ani o mare de culoare. Pentru că a văzut că nu înțeleg, mi-a dăruit-o pe Maya și m-a lăsat să mă descurc cu ea. A știut că voi descoperi singură drumul spre misiunea mea.

Apoi a urmat Lidia, cea care a știut sa rămână lânga mine și în vremurile în care trebuia să plece. Și pe urmă am găsit-o pe Vero, care mai bine decât toți ceilalți, a înțeles ce avem de făcut împreună. Amalia a ajuns fix în acel punct în care trebuia să mă sprijin pe cineva care să creadă în mine. A venit apoi și Fifi să sufle în aripile mele cum le suflu eu tuturor celorlalți. Bogdan mă ține și el de mână, ajutându-mă să zbor așa cum nu aș reuși să fac asta singură.

Dumnezeu lucrează prin oameni, iar în jurul meu sunt mulți îngeri păzitori. Cei care nu au reușit să intre în “armata” asta de apărători ai spiritului Zurli au plecat. Au rămas cei care trebuiau să rămână. Și, împreună, construim în fiecare zi căsuțe de iubire. Construim în fiecare inimă, în fiecare casă, în fiecare sală de spectacol, în fiecare oraș, pe regiuni, în țară și am început să construim și în alte țări.

Fiecare copil pe care îI atingem cu cântecele noastre devine un copil mai vesel. Fiecare părinte pe care îl atingem cu iubirea noastră devine un părinte mai răbdător. Când pleacă de la Zurli, copiii știu că sunt iubiți de părinții lor, iar părintii își amintesc că un copil se crește cu iubire și răbdare.

Nu glumesc. O să-mi fac o coroniță. Cea mai frumoasă dintre toate coronițele pe care nu le-am luat niciodată! Pentru că niciodată nu am facut ceva atât de bine. Niciodată, în nimic până acum nu am reușit să fiu de zece. Aș vrea ca pe 21 aprilie să comenteze Țopescu în Sala Polivalentă din București și să spună tare la microfon:

“Retegan, ZECEEEEE ! Pentru răbdare. Ai avut răbdarea perfectă. Ți-a ieșit mai bine decât le-a ieșit tuturor. Ești campioana răbdării susținută în 10 ani de muncă. Acum meriți un 10.”

Regret un singur lucru. Regret că tata nu e aici să scoată mândru pieptul în față. Să-l așez în primul rând în careul de premiere. N-a crezut în povestea mea, dar m-a ajutat din tot sufletul. Ai mei nu au reușit să-și imagineze ce am eu de făcut, dar nici nu m-au încurcat. Și mi-au lăsat loc să am răbdare. Nu au pus presiune pe mine, nu m-au împins de la spate spre nimic din ceea ce au crezut ei că trebuie să fac.

Astăzi inima mea e plină de recunoștință. Pentru fiecare omuleț cu care m-am întâlnit pe drumul ăsta, pentru fiecare suflet care a vibrat măcar o secundă cu povestea mea. Astăzi inima mea e plină de recunoștință și aș face câte o coroniță de premianți în încredere tuturor oamenilor care nu au renunțat să viseze împreună cu mine și să sufle în aripile care m-au dus mai aproape cu fiecare zi de visul meu.

Astăzi Zurli este o stare de spirit. Cea mai frumoasă și cea mai curată dintre toate stările pe care eu le-am trăit. Sunt fericită că am fost scânteia care a aprins-o.