-Mamaaaaaaa, am emoţii!!!

Aşa mi-a scris Maya cu o zi înainte de a intra în tabără.

Nu e prima oară într-o tabără, dar e pentru prima dată când se duce într-un loc nou în care nu cunoaşte pe nimeni.
PE NIMENI! Niciun alt copil, niciun profesor, nu e nici un însoţitor pe care să-l ştie de acasă. Nimeni nu vorbeşte limba română, iar copiii vin acolo pentru 2 săptămâni în care să descopere cum e să locuieşti într-un campus englezesc şi să frecventezi o şcoală de vară din Marea Britanie.

Cum să n-ai emoţii? Chiar discutasem cu ea, de curând, despre cât de greu ni se pare orice lucru pentru prima oară. Apoi începem să-l descoperim, să îl învăţăm, să ne devină familiar şi apoi să ne obişnuim atât de tare încât să ne pară rău când trebuie să ne despărţim.

Am avut cu reprezentanţii IntegralEdu mai multe întâlniri, încă de acum câteva luni. Ne-au povestit cum se desfăşoară lucrurile şi la ce să ne aşteptăm. Ştiu exact ce fac, iar mie ca mamă mi-au transmis multă încredere să merg pe mâna lor. Au răspuns la toate întrebările mele, la toate fricile pe care le-am formulat, la toate temerile care mi-au trecut prin minte.

Am primit cu câteva zile înainte de plecarea în tabără, emailuri cu detalii despre drum, bagaj, predare, preluare, persoane de contact. Inclusiv orarul Mayei din tabără, pe zile şi pe ore. Totul este extrem de bine pus la punct. Oamenii ăştia nu lasă nimic la voia întâmplării.

Aşa că emoţiile mele nu au nicio legătură cu partea organizatorică. Ei şi au făcut treaba lor.

Acum eu trebuie să fac treaba mea. Să nu-i transmit Mayei nimic din ceea ce nu o ajută.

Când fata ta e la 4000 de kilometri distanţă, într-o clădire plină de străini, tot ce poţi face tu de pe canapeaua din sufragerie e să rămâi optimistă. Să ai încredere că e în cel mai bun loc pentru ea şi că tot ceea ce i se întâmplă e pentru evoluţia ei. Să trăieşti 2 săptămâni în care să înveţi cum să comunici, într-o altă limbă cu necunoscuţi, să-ţi faci prieteni, să te adaptezi, poate să fie un exerciţiu fantastic.

Eu pot să îi ofer asta sau pot să mă tem să o las să plece într-o lume pe care eu nu am studiat-o, verificat-o.

Vine o vreme când realizezi că Dumnezeu nu eliberează certificate de garanţie.

Îţi dă o viaţă, îţi dă copii, îţi dă vise, familie, job-uri, prieteni, case, maşini, poveşti şi proiecte. Îţi dă tot ce vrei. Dar nimic, absolut nimic nu vine însoţit de un certificat prin care Dumnezeu să-ţi garanteze că o să le ai toată viaţa în forma în care le-ai primit.

Dumnezeu nu-ţi garantează că ziua ta va fi în vreun fel, că viaţa ta o să fie uşoară sau grea. Când înţelegi asta, începi să trăieşti liber de frica de a pierde, de frica de a trăi pentru că s-ar putea să ţi se întâmple şi lucruri pe care nu ţi le-ai propus.

Am ales să fiu o mamă curajoasă. Îmi las fata în grijă LUI. Îl rog să-l aibă în pază. Ştiu că dintr-un anumit punct, nu mai depinde de mine. Şi-atunci îi permit şi ei să trăiască. Să ia decizii, să îşi asume riscuri, să înveţe devreme că pot să fac imens, să simt, să iubesc, să susţin dar nu pot să garantez nimic. Pentru nimeni.

Copilul meu e într-o tabăra la 4000 de kilometri distanţă. Filmul vieţii noastre se întâmplă fix sub ochii noştri. E cel mai palpitant subiect. Ce o să facă, pe cine o să cunoască, unde o să stea, ce o să afle şi cu ce o să rămână din povestea asta, o să aflăm împreună.

Am în faţă două săptămâni în care tot ce pot să fac pentru ea e să mă gândesc frumos în fiecare zi şi să-mi imaginez că e în cel mai bun loc din lume. Abia aştept să aflu mai multe.

Între timp o să profit de două săptămâni în care pot să fac tot ce vreau eu. E din avantajele părinţilor , avantaje care vin la pachet cu tabăra pentru copil.