Păpuşarii sunt actorii angajaţi în teatrele în care se joacă spectacolele cu păpuşi. Ei mânuiesc marionetele cu o dibăcie fantastică. Te uiţi la păpuşa din faţa ta şi vezi cum îşi mişcă mâinile, capul, gura, picioarele, umblă de colo colo, face lucruri, vorbeşte.

Dacă ridici puţin privirea, o să vezi deasupra păpuşii un actor. Un păpuşar. Ține pe degetele lui ațe de care este legată păpuşa. Dacă ridică un deget se mişcă un picior, dacă ridică alt deget păpuşa dă din cap afirmativ sau negativ. Există mişcarea pentru mirare, supărare, bucurie, disperare, succes, nemulţumire. Păpuşa poate să joace orice stare în funcţie de cum mişcă păpuşarul mâinile. Păpuşa poate să spună orice pentru că ea doar mişcă buzele, vorbele ieşind de fapt din mintea şi gândurile altcuiva.

Actorul păpuşar se pregăteşte câţiva ani şi învaţă să facă asta până la desăvârşire. Păpuşarii nu sunt doar nişte actori. Sunt artişti. Meseria lor a fost dusă la rang de artă. Dar pentru ei este o meserie. Fac asta în faţa unui public şi încearcă să transmită emoţie prin actul lor artistic, nu o fac din dorinţa de a deţine controlul total asupra păpuşii din mâinile lor, ei ştiu că au controlul şi că fără acţiunile lor păpuşile ar fi inerte.

Văd în jurul meu mulţi Gepetto. Părinţi care asemeni bătrânului tâmplar din povestea lui Pinocchio se folosesc de sfori ca să-i facă pe copiii lor să execute mişcări şi să spună lucruri. Doar că Gepetto a construit o păpuşă din lemn. Şi a sculptat-o în fiecare zi cu dragoste. Fiecare fir de rumeguş era înlocuit cu iubire. Meșterul şi-a făcut copilul cu credinţa că ştie să-l facă şi apoi a pus în el suflet. L-a făcut şi apoi l-a iubit. L-a văzut şi-a vrut pentru el tot ce poate fi mai bun.

Noi facem copiii din dragoste şi după ce-i avem ar trebui să punem în ei credinţa că facem pentru ei tot ce putem mai bun.

Pentru Pinocchio s-a făcut mai întâi corpul. Copiii noştri primesc mai întâi sufletul. Noi îi iubim şi apoi îi facem. Îi iubim înainte să-i vedem şi ne dorim pentru ei, necondiţionat, cea mai frumoasă dintre toate vieţile posibile.

Iar Gepetto a fost cel mai fericit tată atunci când Pinocchio a dansat prima oară fără sfori.

E greu să tai sforile. E mult mai simplu să ştii în fiecare secundă ce mână ridică şi câți paşi face.

Ţi-ai văzut copilul dansând fără sfori? Ai avut puterea să stai pe margine şi să-i priveşti dansul liber?

Eu experimentez asta cu fiecare tabără în care pleacă Maya. Sunt acele momente în care vreau, nu vreau, trebuie să dau drumul tuturor sforilor. Şi timp de două săptămâni sunt spectator. Privesc de la distanţă cum alege singură dacă dansează în gaşcă pe cele mai puternice bit-uri, intră în vreo horă sau valsează în braţele unui partener. E probabil cel mai greu exerciţiu pe care îl face un părinte. Dar satisfacţiile sunt pe măsură efortului pe care mintea şi inima noastră îl fac.

Tocmai s-au inchetat două săptămâni în care eu am stat departe de Maya, cu toate aţele înfăşurate în jurul încheieturilor iar ea, la 4000 de kilometri distanţă, a avut 14 zile de libertate. Libertatea de a-şi organiza singură timpul şi viaţa. Libertatea de a alege ce spune, cui, cu cine se împrieteneşte şi pe cine ignoră. Două săptămâni în care, liberă de orice sfoară cu care eu aş fi putut-o coordona, a exersat asumarea alegerilor făcute.

O să aflu atât cât vrea ea despre ceea ce a trăit şi a simţit departe de mine. O să ştiu doar ceea ce trebuie să ştiu. Dar, asemeni lui Gepetto, mă bucur din toată inima că păpuşa mea dansează fără sfori şi că are lângă ea o mamă şi nu un păpuşar.

Mutumesc IntegralEdu pentru că datorită programului de tabere îmi dai ocazia să exersez cum să-mi cresc copilul liber.