Blog

Nu voi mai risca niciodată să mă mistuie o dragoste care să mă ţină în pat, pe străzi noapte de nebună, cutreierând cluburile şi încercând să-mi înec amarul într-o poveste fără sfârşit fericit. Asta m-a învăţat pe mine venirea pe lume a copilului meu. Şi cred că niciun om întreg la cap nu-şi mai poate pierde minţile într-o iubire disperată dacă în viaţa lui există un copil. Atunci când ţii în mâna ta cea mai mică palmă din lume, când degetul tău e prins cu forţă în cleştele nevoilor puiului tău, ştii că nimeni nu te va mai smulge de-acolo niciodată. Că n-o să mai dormi în nicio seară fără să te copleşească grija dacă el are sau nu un acoperiş deasupra capului, că n-o să te mai înfrupţi vreodată din ceva fără să te întrebi cu ce se hrăneşte el şi n-o să mai dansezi în ploaie dacă nu eşti sigur că şi el înţelege sunetul fiecărei picături. Cred cu tărie că niciun om normal la cap nu mai poate să-şi vândă sufletul după ce a devenit părinte şi nu se mai poate abandona nimănui altcuiva decât minunii fragile care are atâta nevoie de el.

Am o prietenă, mamă minunată şi exemplar care viseză la o iubire ca-nadolescenţă. Speră să întâlnească un bărbat care s-o facă să i se înmoaie genunchii, dar în acelaşi timp să rămână conectată la viaţă şi la nevoile copilului ei. Şi refuză şi amână să trăiască orice poveste de dragoste, aşteptând ca într-o zi să se întâmple imposibilul, sperând că într-o zi o să apară în viaţa ei un bărbat care să-i sucească minţile, fără să înţeleagă că aşa ceva nu se poate, pentru că minţile ei sunt deja sucite după copilul propriu şi nu mai pot fi sucite înapoi decât de un alt copil. Statutul de părinte vine cu cel mai profund şi sfâşietor sentiment de iubire. Pierdeţi-vă minţile înainte să faceţi copii. Înainte ca în viaţa voastră locul întâi să fie ocupat de un copil de care nimeni şi nimic n-o să vă mai poată despărţi vreodată. Când devenim părinţi înţelegem deplin sensul iubirii necondiţionate, aşa cum povara despărţirii ne copleşeşte abia atunci când unul dintre părinţii noştri pleacă de tot. Între cele două momente facem lucruri, cunoaştem oameni, trăim experienţe, dar lecţiile majore abia atunci le învăţăm: cum e să primeşti şi cum e să pierzi se învaţă în cele două mari lecţii importante ale vieţii – naşterea copilului tău şi moartea unui părinte. Prin comparaţie, restul sunt alintături, motive de divertisment, poveşti mai mult sau mai puţin interesante, legături mai mult sau mai puţin periculoase. Să sari în gol, în schimb, e cu totul altceva…

Copilul meu este cea mai bună oglindă pentru mine. Nu-mi place de fiecare dată ce văd în ea. Şi uneori mă privesc în oglindă şi ştiu exact ce trebuie să corectez. Am ajuns în punctul în care nu mai e suficient doar să-i spun ce trebuie să facă, ci e nevoie ca eu să fac prima lucrurile aşa cum trebuie pentru ca spiritul ei de observaţie să nu mă penalizeze. Mă disperă lipsa mea de consecvenţă pe care nu am cum să i-o reproşez ei; dar fac asta aproape în fiecare zi. Mi-e greu să mă adaptez schimbărilor zilnice, să caut cea mai bună metodă de îndreptare a greşelilor şi să găsesc formulele magice care fac lucrurile să meargă ca unse. Şi atunci strig, reproşez, devin tot ceea ce nu mi-a plăcut la mama mea. Şi mă enervez şi mai rău…

Mi-aş dori să fiu eu singura mamă din lume care, în loc să-i spună copilului ei cât e el de important, îi spune în schimb lucruri pe care nici ea nu le crede. Propoziţii în care nervii sunt subiect şi furia e predicat, în care atributele sunt alese scrâşnind din dinţi, iar complementele de mod, de timp sau de loc sunt indirect proporţionale cu sentimentele. Din păcate, ştiu că nu e aşa. Ştiu că pentru fiecare dintre voi, pārintii din lume, vine momentul acela în care vorbele spun altceva decât inima.

În mine se luptă în fiecare zi EU-mama cu EU-omul social. În fiecare secundă simt cum bătăliile sunt câştigate când de una când de cealaltă şi mă simt obosită ca şi când câmpul de luptă ar fi casa mea. De fapt eu, mama, aş vrea să am puterea de-ai permite copilului meu să rămână cine este, să facă ce doreşte cu viaţa ei, să crească în ritmul şi după puterile ei. De fapt eu, femeia, aş vrea să o susţin să rămână cine este, să nu-şi dorească să fie altcineva pentru cei din jur. Îmi doresc să se îmbrace cum se simte ea bine nu cum trebuie sau cum crede că ar vrea ceilalţi să o vadă. Îmi doresc să petreacă timp cu cei cu care rezonează nu cu cei cu care cred eu că i se potrivesc.

Vreau, îmi doresc, sper… Îi încurcă ei socotelile? Îi schimbă drumul? O face să-şi reconstruiască viitorul? Se simte datoare? Eu, omul social, aş vrea pentru ea toate lucrurile despre care societatea m-a învăţat că sunt bune. Să lupte, să câştige, să învingă, să crească, să acumuleze, să urce.

Vreau să o susţin pe EU-mama, dar EU-omul social nu cedează niciun centimetru de teritoriu. S-a instalat bine-mersi, a arborat pavilionul şi nu se mişcă. În limba română nu s-au inventat alte verbe care să înlocuiască: vreau, doresc, sper. Mā bazez pe faptul ca sufletul care vorbeşte nu are nevoie de nicio limbā iar ea se va pricepe sā aleagā pe sufletul ei si nu dupā verbele mele.

Am tot întâlnit în ultima vreme spectatori activi care strigă din tribună, se bucură sau se întristează ca și când meciul ar fi al lor. Mă tot întreb: când o să înțeleagă lumea că relațiile sunt între doi oameni? Atât. Că e un meci fără antrenori, fără arbitru, fără tabelă, în care nu se cântă imnul și nu se fluieră finalul meciului. Cei doi sunt în teren și joacă un joc în care ei își stabilesc propriile reguli. Toți ceilalți, dar absolut toți sunt spectatori. Poate oricare dintre spectatori să facă infarct și să moară, jocul nu se oprește în teren decât atunci când unul dintre jucători este rănit. Până atunci, pot să joace dur sau ușor, pe puncte sau fără să țină scorul, pot să facă pauzele cât de lungi au nevoie. Pot să-și tragă lovituri de la 11 metri și pot să facă “henț”. Ei stabilesc dacă și când celălalt e în ofsaid, dacă mingea e în corner și tot ei știu de unde se trag loviturile libere. Și doar ei doi știu exact când e gata meciul.

Nu înțeleg de ce uneori spectatorii confundă spațiul de acțiune. Sar gardul în teren și fac reguli proprii, își părăsesc scaunul din galerie și vin să țină scorul. Se erijează în medici, uneori intră cu targa în teren încercând să scoată unul dintre jucători. Și-apoi, când văd că jocul se joacă totuși, se așază într-o galerie sau alta. Galeriile mai sonore se aud mai bine în teren și nu fac altceva decât să le distragă atenția jucătorilor de la meci. Din păcate, de multe ori ținem mult prea tare cont de ce spun spectatorii. Uităm să facem ce simțim și facem, în schimb, ce credem că o să ne aducă aplauzele tribunelor. Facem ceea ce strigă lumea de pe margine și uităm să facem ce ne spune sufletul.

Știu pe cineva gata să renunțe, să iasă din teren doar pentru că spectatorii ar putea să nu înțeleagă ce meci se joacă înăuntru.Deși partenerul de joc este persoana care aproape i-a salvat viața la un moment dat. Spectatorii nu înțeleg oricum pentru că ceea ce e între doi oameni nu știu cu adevărat decât ei doi. Dacă aveți o relație cu care nu știți exact ce vreți să faceți sau de unde să o apucați pentru că urlă în urechile voastre diversele păreri ale celor de pe margine, imaginați-vă un teren de fotbal. Un stadion. În teren – voi doi. În tribune – ceilalți. Câți sunt cei cărora le permiteți să-și dea cu părerea despre jocul din teren? 3, 5, 10 oameni care au ieșit puțin fiecare din propriul teren ca să arunce un ochi în meciul vostru. În rest, stadionul e gol. Toți ceilalți 55.000 de oameni care ar fi putut să umple tribunele sunt prinși cu propriile lor meciuri. Merită să-ți stabilească regulile jocului cei 3, 5, 10 oameni care cred că sunt jucători mai buni decât tine? Și care probabil au timp să se bage în treburile voastre doar pentru că în acest moment nu există niciun meci în viața lor.

Jucați-vă meciurile ținând cont doar de ceea ce vă spune sufletul și privindu-vă cu încredere partenerul de joc. E doar în doi. Fără arbitru de centru sau tușă, fără antrenori, fără maseur și doctor, fără scor și fără fluier. Ochi în ochi și minte în minte. Nu e pe puncte, e pe suflet. Nu lăsați pe nimeni să facă reguli din emoțiile voastre.

Am fost trădată în multe feluri. Nu știu dacă în toate. Sper că nu. Dar am simțit de câteva ori că socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din târg. Mi se pare unul dintre cele mai dureroase lucruri: să fii trădat. Părăsește-mă, abandonează-mă, dar nu-mi lăsa senzația că suntem o echipă doar ca să-mi întorci spatele când apare prima ocazie. Eu când sunt în echipă cu cineva chiar cred că și celălalt e în echipă cu mine.

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să-mi surprind coechipierul în echipa adversă. Să-l surprind pe marginea terenului. Să văd oameni din echipa mea în tribună sau chiar să-i observ în galeria celeilalte echipe. Au fost situații în care m-am trezit într-o zi cu o echipă din care eu nu faceam parte și care locuia în echipa mea.

Mă uit în urmă la nenumaratele echipe din viața mea și la și mai nenumărații coechipieri și îmi dau seama că trebuie să ai putere să nu schimbi echipa în timpul jocului. Mi-am dat seama între timp că mă doare trădarea mai mult decât trădătorul. Pe trădător pot să-l iert. Însă tradarea o uit greu, chiar dacă nu e ceva ce-aș vrea să țin minte.

Trădătorului pot să-i dau oricând o a doua șansă.Trădării NU!

Asta îi pun să promită la sfârşitul fiecărui spectacol pe părinţii care vin la noi la teatru în weekend. Si eu fac legământul cu degetul pe nas si cu zâmbetul timid care îmi spune ca am dreptate. Mă gândeam într-o zi cum îmi consum energia şi timpul cu cele mai gratuite si dificile situaţii, de dimineaţa până seara. De la istericii din trafic până la vânzătoarea plictisită de la magazin, culminând cu şeful sau cu subalternul, tot timpul trecem prin momente care ne cer mult tact şi toată diplomaţia din lume. Cu fiecare dintre ei găsim răbdare să facem lucrurile cum trebuie. Să lăsăm o impresie bună, să nu deranjăm, să nu fim categorici, să nu transmitem niciun gram de plictiseală, indispoziţie – totul pe pozitiv. Cât mai mult pozitiv. Ajungem seara acasă obosiţi, epuizaţi şi le cerem celor apropiaţi să înţeleagă că suntem terminaţi. Nu mai găsim resurse pentru nicio bucurie. Ne târâm corpul între pereţii care sunt obişnuiţi cu el, mâncăm pe unde cum, ce, cât apucăm, ne tolănim oasele într-o canapea înţelegătoare şi vorbim cât mai puţin. Ai noştri trebuie să ne respecte oboseala.

Dacă ni s-ar spune că mai avem de trăit o oră şi că Divinitatea ar putea să aducă în faţa noastră cei mai dragi oameni pe care vrem să-i îmbrăţişăm pentru ultima oară, pe cine ai chema? Pe istericul din trafic cu care ţi-ai consumat nervii? Pe şeful pe care l-ai tolerat, pe clientul cu care te-ai străduit să fii diplomat sau pe subalternul pe care l-ai menajat? Eu nu l-aş chema pe niciunul dintre ei. I-aş chema fix pe cei câțiva oameni pentru care seara nu mai am răbdare. Pe copilul pe care îl verific supeficial si îl rog sā-mi raporteze scurt cum i-a fost ziua, pe mama pe care n-am apucat sa o sun, pe bārbatul cu care am vorbit telegrafic si mai am pe lista câțiva oameni dragi cărora de multe ori nu apuc sa le transmit 3 rânduri si douā gânduri.

Aşa că promit şi eu pentru azi și pentru săptămâna viitoare să găsesc mai multă răbdare.Voi?