“Mă lași cu toate invențiile tale ?” era de cele mai multe ori replica pe care am auzit-o de la tatăl copilului meu atunci când îi propuneam să facem lucruri împreună. Eu, într-o continuă inventare de jocuri, încercam să-l implic şi pe el cât mai mult. Nu-i plăcea să se joace, nici nu știa să o facă. Mergea cu ea în parc doar ca să o supravegheze sau să o dea în leagan. Mergeam cu ea în parc să ne dămîn toate toboganele, maşinuţele, să ne căţărăm pe scărişi săsărimîn băltoace. Mă jucam cu ea de-a orice. De la jocul de-a vânzătoarea,până la cel de-a ţigăncile, n-aveam nicio treabă. Ştiţi cum e jocul de-a ţigăncile? Se pun una peste alta mai multe fuste, se pune peste ele un batic –dacă e colorat sau cu mărgele, e perfect –se fac două cozi legate cu aţe lungi şi se pune pe cap un batic legat hoţomăneşte la spate. Aşa frumos organizate, se ia apoi oraşul la pas şi se vâneazăreacţiile oamenilor. Cel mai mult ne distrau florăresele care intrauîn jocul nostru şi îmi strigau “Daţi-mi-o mie, că mai am vreo 4 puradei acasă!”.
Tatal ei se temea să nu fie penibil. Nu s-a îmbrăcat niciodată în trening în cei 8 ani cât am fost împreună, nu a purtat pantofi sport în viaţa lui, nu se schălâmbăia şi nu se strâmba aiurea. Iar cand auzea “Tati, hai să ne jucăm cu păpuşile”, parcă i-ai fi dat cu ceva în moalele capului. Joaca asta cu păpuşile era de fapt un teatru live, o improvizaţie pe o temă dată,în care cei doi actori trebuie să joace mai multe roluri folosindu-se de decorurile şi personajele din dotare. Iar el înnebunea să facă asta, deşi era jocul ei preferat.
Ar fi facut o mie si o suta de alte lucruri. O îmbrăca mai frumos mai elegant mai curajos și mai asortat (și mai scump) decât o făceam eu. Îi împletea părul cu toată răbdarea pe care eu nu o aveam,putea să stea cu ea să picteze ore în şir, dar să nu-l pui să se joace. Şi nici măcar asta n-ar fi fost o problemă. Manifestările mele ieşite din tiparul social erau însă adesea pentru el un motiv de stres şi pentru noi un motiv de ceartă. Unul dintre cei mai exravaganţi şi nonconformişti bărbaţi din câţi am cunoscut era brusc cuprins de jenă când eu făceam tot felul de lucruri nebuneşti care pe ea o distrau foarte tare, iar pe mine mă încărcau. Din cauza asta am învăţat să mă abţin, m-am străduit să fiu “decentă”.Poate dacă mi-ar fi reuşit,astăzi am mai fi fost încă împreună. Dar era împotriva firii mele şi am învăţat la timp că, atunci când faci lucrurile împotriva firii, îţi ies bube sau faci ulcer. Asta dacă nu te lipeşti de nişte boli şi mai grave. Bine că n-am căzut în acest păcat!
Din foarte multe puncte de vedere, el s-a relaxat în relaţia cu ea mult după ce ne-am despărţit. Deja Maya era măricică atunci când lui i-a venit firesc şi normal să intre în roluri, să se strâmbe, să nu se mai teamă de ridicol şi să nu-şi mai facă nicio grijă pentru că “se uită lumea la noi”. Acum, când mergem undeva împreună şi eu mă urc pe bordură făcând echilibristică sau mă strâmb într-o vitrină sau salut necunoscuți, nu mai e cazul să-mi spună “Încetează, că se uită lumea la noi”.
M-am întâlnit zilele trecute într-un parc cu un tată şi cu băiatul lui. Un copil perfect normal, sănătos, vesel, curios şi cu multă energie. Nu în exces,dar un copil perfect dezvoltat care prefera să se caţăre, să alerge şi să bată mingea decât să facă rebus sau sudoku. Mie una mi-a stat inima în loc de câteva ori văzându-l cum s-a căţărat pe un acoperiş destul de înalt şi s-a ridicat în picioare la înălţimea aia. M-am abţinut, pentru că ştiu că nu e bine să îţi exteriorizezi temerile, dar n-am putut să nu-i strecor tatălui printre dinţi un “Dumnezeule, mie mi-e frică!”
– Nu te temi? l-am întrebat pe tăticul de băiat.
– Ba da, dar ce să fac? I-am explicat cum să se descurce, l-am verificat în nenumărate rânduri, am văzut că ştie să evalueze pericolul şi că are un instinct de autoapărare foarte bine dezvoltat.
Pantalonii lui de trening, gri la origine, erau acum negri. Cu bluza ştersese toate toboganele improvizate de pe acoperişul respectiv, nu rămăsese bucăţică necurăţată în urma lui. Iar tatăl privea, cu inima strânsă, dar fericit cum copilul lui se juca vesel de-a coborâtul în viteză pe o pantă. A mai intrat din când în cândîn jocul lui, dar în general l-a lăsat să se descurce singur, fără să-l scape din ochi o secundă. A fost momentul în care i-am mulţumitîncă o dată destinului că am făcut fată .Mărturisesc, îmi plac băieţeii, sunt câţiva pe care chiar îi iubesc, dar mă tem că n-aş fi ştiut cum să gestionez lucrurile dacă aş fi avut un băiat. Când am fost însărcinată,în primele luni ecograful nu putea să ne arate sexul copilului. După regulile băbeşti, toata lumea ne-a asigurat că e băiat:burta ţuguiată în felul acela, o sarcină uşoară, a mişcat la momentul x… ştiţi şi voi poveştile care circulă în astfel de situaţii. Şi noi chiar le-am crezut,deşi eu şi tatăl ei am visat de câteva ori că o să avem o fetiţă. Îi alesesem şi numele – Andrei. Iar la 7 luni, când doctorul ne-a spus în sfârşit că e fetiţă,tatăl ei a avut o reacţie care ne-a făcut pe toţi să râdem cu lacrimi: „Şi nu se mai poate face nimic?” l-a întrebat pe doctor cu o privire disperată.
Din fericire pentru noi, am avut o fetiţă care cel mai rău ne-a chinuit vrând să se joace “cu păpuşile”. În rest, a fost floare la ureche. A intuit probabil ca n-are cu cine să obţină prea multă adrenalină şi s-a mulţumit cu cât a primit. A descoperit-o jucându-se cu tăticii altor copii, mai energici. Maya nu a rupt nici un pantalon în genunchi, nu şi-a julit coatele, nu a rupt crengile copacilor, nu a distrus păpuşile şi jucăriile pe care le-a avut. Nu s-a jucat la aragaz, nu a băgat degetele în priză şi nu a lăsat apa deschisă,deşi nu ţin minte să-i fi făcut vreun instructaj în acest sens. A fost blândă şi cuminte cu jucăriile ei şi cu noi. Iar după experienţa trăită zilele trecute cu băieţelul căţărător prin copaci şi pe acoperişuri,sunt şi mai convinsă că fiecare primim exact ce putem duce.
