Blog

  • Forbes Heroes: Un vis împlinit

    Forbes Heroes: Un vis împlinit

    Mirela Retegan este fondatoare Zurli, o poveste pentru copii și părinți fericiți. Zurli este visul unei fetițe care a vrut să se facă educatoare și actriță.

    În copilărie, Mirela Retegan își dorea să ajungă educatoare. „Visam ziua de 1 Martie, să am mărțișoare pe tot pieptul. Din păcate, n-am intrat la liceul pedagogic, pentru că eram slabă la matematică”, își amintește Mirela Retegan. Mai târziu, a vrut să se facă actriță. „Nu m-au luat pentru că nu eram suficient de frumoasă”, declară cu ironie fondatoarea Zurli. A ajuns jurnalistă. Cariera sa cuprinde diferite funcții în radio, televiziune și presa scrisă. A lucrat ziaristă la BBC (cinci ani), a condus stațiile locale ale rețelei Radio Transilvania, a fost șefă la Național FM și a fost corespondent Pro TV și Mediafax. „Aveam forță, energie și lucram ca nebuna de dimineața până seara”, declară antreprenoarea.

    Într-o zi, cineva i-a făcut un test (cu „un cub în deșert”) din care a reieșit că femeia dinamică și puternică care se credea atunci avea în realitate o părere foarte proastă despre sine. „Atunci, am decis să investesc în mine și să mă gândesc la ceea ce am vrut eu să mă fac când eram mică: educatoare sau actriță”, mărturisește Mirela Retegan.

    După ce a devenit mamă, a început să-și ducă fetița la spectacole de teatru pentru copii. A fost foarte dezamăgită de spectacolele văzute. „Într-un spectacol «Alba ca Zăpada» am auzit de 20 de ori cuvântul «moarte». Mi-am pus întrebarea de ce copiii trebuie să audă de atâtea ori acest cuvânt. Ne-am dus și la «Pinocchio» și am auzit de zeci de ori cuvântul «mincinosule». Iar spectacolul «Muzicanții din Bremen» mi-a pus capac. M-a plictisit!”, spune Retegan. Sub impresia neplăcută a acestor producții artistice pentru copii, Mirela Retegan a decis să rescrie multe piese, păstrându-le temele, dar făcându-le accesibile și plăcute pentru copii. A scris vreo 20 de piese de teatru, după cum declară, care se joacă cu mii de spectatori în fiecare lună. Dar până să intre în lumea teatrului pentru copii, fosta ziaristă a organizat petreceri de zile de naștere pentru cei mici.

    Astfel, a fondat firma de evenimente Zurli, o platformă de business în divertismentul pentru copii. Începută ca o „poveste”, Zurli s-a transformat rapid într-un business pe care „nu l-am gândit, nu l-am dorit, dar pe care l-am visat de fapt toată viața”. „În momentul în care m-am hotărât să fac această companie, am gândit că Zurli trebuie să fie pentru generațiile de copii din prezent ceea ce a fost Marian Râlea și conceptul Magicianului pentru generațiile de copii din anii ’90. Visul meu este să fac din Zurli un fenomen național”, precizează Mirela Retegan. Ea consideră că ceea ce face acum cu Zurli este „educație pe scenă”. Nu are pretenții de actriță, dar crede că reușește că facă „lucruri frumoase pentru copii”. „Cred foarte tare în ceea ce știu să fac cel mai bine”, subliniază fondatoarea Zurli. Mirela Retegan are un sfat pentru tinerii care pornesc în viață: „Dacă faceți ceva și vi se pare că e rău, înseamnă că nu este acel lucru. Dacă faceți ceva și simțiți că vine din voi dar că aveți nevoie de concedii sau de pauze, ca să vă eliberați creierii, înseamnă că nu este acel lucru. Dacă mâine câștigați 5 milioane de euro la Loto și îi investiți în ceea ce faceți voi cu cea mai mare plăcere, atunci acel lucru trebuie să-l faceți! Chiar dacă vi se pare că nu este foarte simplu.”

    Citeste continuarea articolului aici: http://www.forbes.ro/articles/un-vis-implinit-22749

  • Ma ridic si plec

    Ma ridic si plec

    N-am mai făcut-o. Am stat de multe ori lăsându-i pe toți să plece înaintea mea. De nenumărate ori am rămas ultima. Sau am rămas vorbind singură pentru că celălalt s-a ridicat și a plecat. Mi se părea o chestiune de politețe să stai să vorbești sau să te cerți, să nu-l lași pe celălalt singur în necazul lui. Am rămas de nenumărate ori cu cuvintele în gât și cu mâinile în aer, împleticindu-le în explicații de neînțeles pentru mine, cea rămasă singură pe frontul unei discuții aprinse. Am schimbat placa. O fi semn de maturizare? Nu mai vreau să aud. Nu mă interesează adevărul tău dacă mi-l spui într-un moment nepotrivit. Nu contează cine are dreptate dacă o discuție poate să strice o seară. Viața mea e un cadou. Ești cu fundă, ești binevenit la masa mea. Ai bentiță de doliu, nu ești ceea ce caut. Sunt dispusă de multe ori să susțin oameni în pase proaste, să-i ajut să vadă și cealaltă față, să înțeleagă adevărul celuilalt. Uneori nu pot și nici măcar nu vreau să fac asta. Și dacă până de curând consumam foarte multă energie încercând să-l fac pe celălalt să priceapă ca nu e nici locul, nici momentul și nici scopul, am învățat o nouă atitudine: mă ridic și plec. Nu am știut niciodată că și cel care se ridică și pleacă o face tot cu explicațiile în gât, la fel cum rămâne cel care rămâne. Că o eșarfă delicată poate deveni o menghină în jurul gâtului tău în care se umflă toate cuvintele nerostite. Tata a murit de o boală incurabilă instalată la gât. Pentru că a tăcut toată viața. Și a rămas mereu pe scaun lăsându-i pe ceilalți să-și manifeste toți punctele de vedere, pentru că a considerat că nici măcar nu merită să se obosească să explice. Cei care mă cunosc de-o viață știu că pot să stau și să duc mult. Acum am învățat ceva absolut nou și sunt mândră de asta. Am învățat să plec.
    20140712120936-2
  • Povestea celor 5 margarete

    Povestea celor 5 margarete

    Nu suntem nici cele mai frumoase, nici cele mai deştepte, nici nu ne-am născut în familii în care să primim totul pe tavă şi nici nu ne-a trimis nimeni la pension. Suntem cinci femei pe care a tunat şi le-a adunat. Cinci femei total diferite, fiecare în treaba ei, pe care le leagă îngrozitor de multe lucruri. Nu ascultăm aceeaşi muzică, nu plângem la aceleaşi filme, nu ne îmbrăcam de la aceleaşi magazine, nu avem aceleaşi talente. Dar dacă ne laşi într-o încăpere cu patru pereţi goi şi pui un microfon să ne înregistreze, poţi scrie o carte.

    Ne-am îndrăgostit împreună, dar niciodată de aceiaşi bărbaţi, am divorţat la comun, ne-am înmormântat taţii, cele care am rămas fără ei, ne-am jucat dansurile mireselor (una singură a făcut nuntă, dar e frumos să vorbim la plural, din respect pentru cele care ar fi vrut, dar n-au putut), ne-am născut şi botezat copiii. Ne-am părăsit ţările (două dintre noi) sau măcar am încercat să o facem, dar până la urmă ne-am declarat ultimele stindarde în apărarea pământului românesc, altele două. Nimeni nu ne-a certat şi nimeni nu ne-a iubit mai rău şi mai bine decât am făcut-o noi împreună. Ne-am comentat şi chiar ne-am bârfit, ne-am divizat în grupuri de câte două, câte trei, ne-am reunit, ne-am certat şi ne-am despărţit, ne-am împăcat, dar în toate momentele acestea ne-am iubit necondiţionat. Iar dacă cineva ar fi încercat să-i facă rău uneia dintre noi, i-am fi sărit instant la beregată toate celelalte. Atunci când una dintre noi a iubit un băiat, l-am iubit toate “e minunat, e grozav, e nemaipomenit, e fix ceea ce-ţi trebuie, e jumătatea ta”. Când ăla a plecat sau ea a luat decizia că “povestea noastră s-a sfârşit, nu vreau să uiţi că te-am iubit”, ne-am repoziţionat cu toatele “oricum nu era pentru tine, meriţi ceva mai bun, măgarul şi nenorocitul, lasă-l, fată, pierderea lui, nu te-a pierdut doar pe tine, ne-a pierdut pe toate”.

    Am trăit furtunos şi spectaculos ultimii 10 ani din vieţile noastre. Graficul ne-a purtat ca într-o barcă pe o mare când liniştită, când învolburată. Am fost când sus, când jos. Din fericire, nu deodată. Anul trecut ne-am întâlnit toate cinci la Londra. Am dat strigarea şi ne-am adunat într-un hotel pe Oxford Street unde, timp de cinci zile şi patru nopţi, am cusut şi-am descusut firul prieteniei noastre. Am mâncat felii de pizza pe stradă, dar şi vită argentiniană la restaurante de lux, am fost la teatru, dar am stat şi pe caldarâm în Leicester Square, privind băieţii care cântau pe stradă. Am fost în Victoria’s Secret, dar şi în baruri de gay. Am râs şi-am plâns, am vorbit şi-am tăcut, ne-am certat şi ne-am împăcat, am concentrat relaţia noastră în cinci zile mari şi late, iar la final ne-am dat seama cât suntem de norocoase să existăm unele în vieţile celorlalte.

    Cum e la capitolul bărbaţi? Starea noastră civilă? Una singură dintre noi a tras lozul câştigător din prima. Alte trei par să fi prins câteva numere câştigătoare din a doua încercare, în vreme ce una singurā încă mai joacă. La capitolul copii suntem invers proporţional cu starea civilă: trei dintre noi au făcut copii în afara relaţiilor de căsătorie, una a facut copii când nimeni nu se mai aştepta şi a cincea încă mai copilăreşte şi le cumpără cadouri copiilor celorlalte. Cum stăm cu banii? N-au fost niciodată o problemă pentru niciuna dintre noi. I-am avut pe rând, cu rândul, i-am administrat, organizat, nu ne-au lipsit, dar nici nu n-au dat afară din casă. Cum stăm cu familiile? Toate avem fraţi, surori, fiecare cu treburile lor, fiecare cu familiile lor. Nu prea îi cunoaştem, nu prea interacţionăm cu ei. Există un singur bărbat universal agreat care este un prieten de suflet al nostru al tuturor. Numele lui de cod este “profesorul”, pentru ca el este ultima instanţă la care apelăm atunci când nu mai vedem soluţia, iar el ne aduce pe calea cea dreaptă.

    Fiecare în parte e o poveste, fiecare în parte îşi are locul ei în aceasta ecuaţie. Poate într-o zi una dintre noi scrie o carte în care să putem pune toate detaliile care nu-şi găsesc loc într-un simplu articol. Şi poate după cartea aia o să facă cineva un film. Până atunci, din 11 iulie, de la 9 seara stau cu ochii pe TLC. Începe un serial nou, fix despre povestea a 6 fete – “Din Alaska, pe urmele iubirii”. Vreau să văd dacă si la altii viaţa bate filmul în materie de gaşcă de prietene.

  • La cat mai multe femei cu parul spalat

    La cat mai multe femei cu parul spalat

    Mă întorc după o vacanţă în Scoţia, unde am văzut fel de fel de femei. Dimineaţa pe stradă sau seara la restaurant, în magazine sau la concerte, ba chiar la o mare serbare câmpenească. Erau îmbrăcate dezastruos după criteriile mele. Pe mine mama m-a învăţat să-mi asortez pantofii cu geanta, chiar dacă acum cică nu se mai poartă, să nu pun fusta de dantelă la cizme de gumă şi bluză de mohair. Noi, româncele, în general ne îmbrăcăm cu grijă din acest punct de vedere. Din toata sărăcia, încropim o ţinută cochetă, elegantă, asortată cât de cât. Însă în UK în general, şi în Scoţia în special, nu există nicio regulă în vestimentaţie, parcă şi-ar pune hainele cu furca. Nu combină materiale, culori, accesorii după nişte reguli bine stabilite. Dacă într-o zi poţi să trăieşti cele patru anotimpuri din punct de vedere meteorologic, fix aşa sunt şi hainele de pe ei. De la iarnă până la toamnă, găseşti elemente care n-au nicio treabă unele cu altele. Poţi să le vezi în sandale şi cu haină de blană sau cu rochiţă cu bretele şi cizme până la genunchi. Nu au nicio regulă în privinţa hainelor, dar au o normă de la care nimeni nu se abate – părul este impecabil! Într-o săptămână întreagă, n-am văzut nicio femeie cu părul “uns”. Şi, credeţi-mă, după ce mi-am dat seama de asta, am vânat măcar o excepţie. Nicio şansă. Lung sau scurt, drept sau cârlionţat, blond sau saten, coafat sau nu, părul lor strălucea de curăţenie.

    Am vrut să scriu despre vacanţă, dar am sfârşit scriind despre şampon. Poate că e ciudat, dar vă asigur că acesta nu este un text publicitar, la comanda vreunei firme de şampon. Probabil că eu şi creativii din agenţiile de publicitate vedem lucrurile diferit din acest punct de vedere. Nu mă convinge nicio vedetă masculină alergând după mine prin supermarket să-mi arate o anume sticlă de şampon că merita să mă spăl cu ea pe cap. Dacā am trāi in triburile masai din Africa n-am avea aceasta problema. Oricât aş vrea să dau vina pe sistem, pe politic, pe partide, pe obligaţiile de familie, pe lipsa de bani, pe lipsa de timp, nu găsesc nicio scuză pentru cele 10 minute care pot să ne schimbe starea de spirit şi să facă străzile din România mai frumoase. Poate dacă am vedea capete frumoase şi cu păr strălucitor, n-am mai merge cu privirea în jos, unde curăţenia trotuarelor nu mai depinde numai de noi. Astăzi mă duc pe stradă şi număr câte femei am întâlnit cu părul impecabil…

  • La revedere, iubire!

    La revedere, iubire!

    Să ai puterea să ţii faţa celuilalt în mâinile tale, să te uiţi în ochii lui sau ai ei şi să spui din tot sufletul: la revedere, iubire – asta ar trebui să fie formula porivită pentru o despărţire. Pentru că cel din faţa ta, omul lângă care ai petrecut zile, săptămâni, ani, a fost o vreme pentru tine IUBIRE. Mai multă, mai puţină, mai blândă sau mai intensă, cu mai multă pasiune sau cu mai multă înţelegere. Dar a fost iubirea ta. Ultima. Şi, dacă vrei să ţi se întâmple din nou, trebuie să-i spui “la revedere” iubirii şi să-i dai întâlnire într-o altă persoană. Fiecare dintre noi vine pe pământ cu o iubire. Una întreagă, rotunda în care intră toată credinţa şi toată speranţa şi toată iertarea şi toată dăruirea noastră. Iubirea îşi caută o casă, un loc, un om în care să-şi trăiască pentru noi viaţa pe pământ. Uneori se mulţumeşte să-i fim casă noi. Şi aşa întâlnim oameni care trăiesc cu ei şi-şi trăiesc viaţa bucurându-se pur şi simplu de toate câte li se întâmplă. Noi, toţi ceilalţi, ne căutăm iubirea care-şi găseşte casă în alţi oameni. Nu cred că iubirea noastră cântăreşte prea mult unde se-aşează. Ea caută o casă. Uneori o găseşte din prima. Alteori schimbă locul, poate schimbă şi norocul :). Şi te trezeşti că-ţi găseşti iubirea în cine ştie ce persoană care pare să n-aibă nicio legătură cu aşteptările tale. Ba se mai şi duce teleleu peste ţări şi peste mări, de trebuie să te duci după ea până la capătul pământului. Alteori se ascunde în vecinul, şoferul, profesorul, şeful, colegul de birou şi stă pitită acolo vreme îndelungată, amuzându-se de ignoranţa ta si asteptand sa te prinzi cā ea se joacā “de-a v-ati-ascunselea”. Nu ştii niciodată unde-ar putea alintata asta să se pitească. Aşa că, atunci când o poveste se încheie, gândeşte-te că deja iubirea ta şi-a strâns catrafusele şi se mută în altă parte. Nu-ţi lasă niciun bileţel, niciun indiciu cu noua adresă. Trebuie să o găseşti singur. Şi ca să ştie că o cauţi, prinde în mâini faţa ultimului om în care a stat, sărută-l apăsat pe buze, uită-te în ochii lui şi spune-i LA REVEDERE,IUBIRE!

  • Categorie sociala “INTRE”. Nici cu familie nici singur

    Categorie sociala “INTRE”. Nici cu familie nici singur

    “Fericirea nu înseamnă doar casă și copii”, citez dintr-un cantec de-al Alinei Manole. Stiți deja ca sunt fan și imi place felul ei curajos de-a spune niște lucruri. Pudibonzii vor duce mâna la gură și vor excalma „vai ce blasfemie, viața începe și se termină cu casa mea”. De cele mai multe ori cei care trăiesc in banalitatea unei case normale se uită cu invidie peste gard la cei liberi sa vină și să plece cand vor fără să dea socoteală nimănui. Cei care nu au nicio responsabilitate, nicio obligație, oamenii singuri ,trăiesc fiecare zi cu speranta că vor gasi omul cu care să se adune pe la casele lor și să construiască acel minunat ACASĂ.

    In cea mai ciudată postură se află cei care nu sunt nici in car nici in cărută. Nu au nici familie dar nu sunt nici singuri . Descopăr din ce în ce mai multă lume în jurul meu care își imparte viața intre câteva zile in familie câteva zile în singurătate.

    Divorţăm mult mai uşor şi ne revenim mult mai greu. Cel puţin, în trecut, când oamenii divorţau pentru că el o bătea sau pentru că ea îl înşelase sau pentru că el era beţiv, ştiai de ce trebuie să te fereşti şi găseai altul sau alta care măcar nu mai avea aceleaşi metehne. Acum divorţăm pentru că nu ne mai înţelegem. Şi mulţi ani nu mai găsim pe cineva cu care să ne înţelegem mai mult de nişte zile, nopţi, săptămâni, luni, poate chiar ani petrecuţi fiecare în treaba lui. Mă uit în jurul meu şi văd o grămadă de oameni în jurul vârstei de 40 de ani, singuri. Singuri în sensul că nu împart casele cu un partener; majoritatea sunt divorţaţi şi împart câteva zile din săptămână cu copilul care împarte celelalte zile din săptămână cu un alt partener singur într-o casă de oameni.

    De fapt, sunt din ce în ce mai multe case de om. Fac parte din acest trib, prin urmare vorbesc în cunoştinţă de cauză. Familia mea sunt eu şi copilul meu – când e la mine. Când nu e la mine, sunt singură în familie. Am foarte mulţi astfel de prieteni în jur. Oameni frumoşi, întregi, interesanţi, sănătoşi, veseli şi care mai au încă foarte multe de trăit, iubit, împărţit, dar ani de zile preferă să trăiască în singurătatea lor, bucurându-se de o viaţă de familie doar în zilele în care, conform unei înţelegeri judecătoreşti sau amiabile, au prin preajmă propriul copil. Fiica mea avea la un moment dat 10 colegi la afterschool şi doar unul singur avea acasă şi pe mama şi pe tata. Ajunsese bietul copil să se creadă defect pentru că provine dintr-o familie cu ambii părinţi în aceeaşi casă.

    Am ales sa nu intru in nicio relatie imediat dupa despartire. Nicio relatie care ar putea sa-i zdruncine copilului meu sentimentul de siguranta. Mi-e greu să-i înţeleg pe părinţii divorţaţi care intră dintr-o relaţie în alta. Nu pentru că ei aleg să schimbe un om cu altul, ci pentru că nu aleg să-şi lase timp să construiască o relaţie între ei şi copiii lor, care trăiesc în nesiguranţă şi nu mai înţeleg nimic din viaţa lor. De multe ori divorţul se produce din cauza unei terţe persoane sau părintele divorţat se grăbeşte să aducă în patul din casa în care locuieşte cu copilul o persoană străină de la care se aşteaptă să construiască o relaţie cu cel mic. Îi respect pe cei care au puterea, norocul, fericirea să nu intre dintr-o relaţie în alta. Să-şi lase răgaz pentru a ajuta copilul să simtă că nimeni şi nimic n-o să-l despartă de părinţii lui chiar dacă în vieţile lor apar alţi oameni. Eu mi-am lăsat acest răgaz, dar am uitat un lucru: dacă nu e măsură în orice faci, intri în alt tip de dezechilibru. În jurul meu sunt foarte, foarte, foarte mulţi oameni aflaţi în această situaţie. Oameni care au ales ca, atunci când copilul e plecat la celălalt, să îi aştepte acasă uşa, pereţii, televizorul… Recunosc, mi-e greu să-mi imaginez viaţa locuind cu cineva, împărţind casa, patul, baia, viaţa cu cineva. E adevărat că n-am întâlnit încă un om cu care să-mi doresc să fac asta. Nici în amintiri nu mai ştiu cum e să ţii cont de existenţa celuilalt zi şi noapte, 24 de ore din 24. Sper doar că e ca mersul pe bicicletă: îţi aminteşti foarte repede atunci când prinzi culoarul bun.

  • Caut companie pentru batranete

    Caut companie pentru batranete

    Când am împlinit 40 de ani, am plecat împreună cu două prietene la Roma, în vacanţă de fete”. Ne-am pus în valize rochiţe şi tocuri, poşete şi farduri şi am plecat pregătite să cunoaştem nişte domni drăguţi şi interesanţi.

    Am petrecut zile întregi urmărind strada. Am admirat oameni singuri sau în cuplu, de vârsta a treia, eleganţi, sportivi şi foarte bucuroşi cu viaţa lor. M-am trezit căutându-le compania la terasă, uitându-mă după ei, studiindu-i şi gândindu-mă că aşa aş vrea să fiu şi eu când voi trece de 60 de ani: tonică, pozitivă şi activă. La întoarcere, le-am povestit tuturor în stânga şi în dreapta despre cum a fost vacanţa, insistând pe ceea m-a impresionat peste măsură. Până la un moment dat, când Maya a făcut o observaţie care mi-a dat de gândit: “Auzi, tu la Roma n-ai zis că te uiţi după bărbaţi, că poate îmi găseşti şi mie un tată vitreg? Că de când ai venit acasă, numai despre babe şi moşnegi vorbeşti”.

    Inconştient, deşi plecasem de acasă cu un gând, odată ajunsă acolo am acţionat în concordanţă cu ceea ce mă frământa. Făcusem 40 de ani şi subconştientul mă făcea să privesc spre ce urmează, să-mi caut repere pentru viitor. Am înţeles că, de fapt, schimbarea prefixului nu a fost deloc o chestie banală. Că, îmi place să recunosc sau nu, mă preocupă. Aş vrea să nu îmbătrânesc singură. Aş vrea să pot să împart zilele liniştite de la bătrâneţe cu cineva cu care să râd foarte mult. Dacă o să găsesc un bărbat potrivit, o să fie foarte bine. Dacă nu, aş vrea foarte tare să construiesc un azil pentru mine şi toţi prietenii mei. Un loc în care să stăm ca-n tabără, ca-n studenţie, ca-n vacanţă. Să pot să-i dau copilului meu libertatea să-şi vadă de viaţă, cu liniştea că “mumă-sa” e cu nebunii ei şi că nu trebuie să-i poarte de grijă. Caut un arhitect care să-mi proiecteze retragerea de vis şi aş vrea să iau în calcul pe toata lumea. Cine se mai înscrie?

  • Oficial, îmi merge bine

    Oficial, îmi merge bine

    Am învăţat-o de la un băiat. După o întâlnire total nepregătită şi negândită, ne-am jucat de-a “să ne mai vedem odată ca şi când nu ne-am întâlnit”. Avantajul, spunea el, e că putem zice orice, că nu ne-am văzut deloc, că ne-am văzut întâmplător, că am visat că ne-am văzut întâmplator sau chiar că ne-am văzut şi am constatat că putem s-o mai facem. Nu dăm socoteală nimănui. Nici măcar celuilat. Facem cum vrem noi.

    – Cum merge relaţia cu X? m-a întrebat într-o zi o bună prietena.

    – Ce vrei să-ţi spun? i-am răspuns.

    Cum cred eu? Cum crede el? Cum o prezint eu? Cum nu o prezintă el? Cum ar trebui să fie? Cum nu ar trebui să se întâmple? Cum văd ceilalţi? Cum se întâmplă? Cum o să fie? Cum n-o să mai fie? O fată, un băiat şi zece posibile răspunsuri la aceeaşi întrebare pe care, de obicei, oamenii ţi-o adresează din complezenţă, din nevoia de a conversa despre ceva, din dorinţa de a părea interesaţi de viaţa ta, din curiozitate, din rutină. Motivele pot să fie cel puţin egale cu numărul posibilelor răspunsuri. Şi după ce în mintea mea se învârt toate posibilele răspunsuri, soluţia vine pur şi simplu:

    – Cum merge relaţia cu X?

    – Bine.

  • Cum esti astazi? Frumoasa!

    Cum esti astazi? Frumoasa!

    Am auzit aceasta replică spusă de o femeie care nu depașește 1,50 cm dar se poartă de parcă ar avea 1.75. O femeie care nascută descultă are un aer princiar de parcă ar fi incăltată cel putin cu pantofii Cenusaresei. Am auzit aceasta replică de la o femeie care are 60 de ani dar se simte si arată si trăieste de parcă ar avea 35. Cum esti, am intrebat-o? Sunt frumoasă, a venit replica ei fara să stea pe gânduri. Iar evidenţa m-a lovit de curând, când am întâlnit două femei superbe. Trăsăturile lor aveau acea perfecţiune care îţi taie respirația. În primul minut de întâlnire, m-am uitat la ele ca la un tablou frumos. În al doilea minut am început să caut şi altceva dincolo de chipul angelic sau venusian. După 5 minute îmi doream să se termine întâlnirea cât mai repede, iar după încă 10 am înţeles la ce se referă oamenii atunci când vorbesc despre frumuseţea interioară. Şi mă uitam la femeile din fața mea și în urechi auzeam doar vocea mea interioară care îmi spunea: “Ești foarte frumoasă”. Iar eu îi răspundeam vocii, pentru prima oarā cu adevārat constient – “oooooh, da”.

    Pe unde trec eu creste iarba, unde intru se inveseleste locul, oamenii pe care îi intâlnesc rāmân râzând in urma mea. De la soferii de taxi pânā la vânzatoarea de flori oamenii se incarcā atunci când se intalnesc cu mine. În venele mele curge sânge fierbinte, ochii mei strălucesc, glasul meu cântă bucuria tuturor lucrurilor mărunte care îmi ies în cale. Prin comparaţie cu atmosfera de gheaţă pe care mi-au transmis-o cele două frumuseţi, am înţeles de ce oamenii spun că eu desenez zâmbete.

    În ultima vreme, viaţa îmi scoate în cale oameni care mă fac să mă simt cu adevărat frumoasă. Tot mai frumoasă. Am întâlnit doi bărbaţi, unul cu un handicap locomotor sever şi celălalt aflat într-un scaun cu rotile în urma unui accident. Amândoi m-au făcut să mă îndrăgostesc de ei, m-au fermecat cu energia şi sensibilitatea pe care le transmit şi m-au obligat să văd, uitându-mă la ei, lumină. Mā uitam la bārbatul din fața mea care se descria cu multa autoironie “sunt un regizor handicapat cu prune in gura “și aveam sentimentul că de puține ori m-am simțit atât de norocoasă că stau în preajma unui om. În cel privește pe bărbatul din scaunul cu rotile privirea lui putea sa spargă orice perete. In momentele în care mă privea dispărea dintre noi și scaunul și distanta și mă făcea să mă simt frumoasă cum rareori m-am simtit. Și atunci am înțeles de ce un bărbat mi-a spus cândva că, în relația noastră eu aduc lumina, eu sunt soarele. Nu întelegeam de ce își pierde timpul cu mine când în jurul lui era o mare de femei sculptate. Acum ştiu despre mine că sunt frumoasă și știu că asta vine din energia mea şi nu din chipul sau din corpul meu.

    Am avut nevoie de 40 de ani de frustrări și complexe, de nemulţumiri şi neîmpăcări ca să înţeleg. Dar astăzi, dacă mă întreabă cineva cum sunt, răspund fără ezitare – frumoasă.