Blog

Draga mea Maya,

Mi-am dorit toată viaţa să fac un copil şi să-l nasc la 30 de ani, primăvara. Doamne-Doamne mi-a ascultat dorinţa şi ai venit pe lume în 24 mai 2001, când eu aveam fix 30 de ani. Şi am trăit atunci cea mai frumoasă zi din viaţa mea. De 14 ani încoace fiecare zi pe care o petrecem (fie că suntem împreună sau fiecare în treaba ei) e o provocare, fiecare an e o victorie. Ai fost un bebeluş minunat şi m-ai făcut să plâng de fericire de nenumărate ori. Ţi-am numărat zâmbetele, ţi-am verificat respiraţia, am stat cu mâinile întinse când ai învăţat să mergi. Mi-am dorit să ştii că ai dreptul să visezi orice, că eşti liberă să faci ce vrei tu, atât timp cât nu-ţi pui viaţa în pericol, şi că eu sunt cu tine oriunde şi oricând. Mi-am dorit să-ţi ofer o familie în care să creşti cu mama şi tata, dar nu mi-a ieşit, am visat să construiesc o casă, dar înca nu am fost în stare, am sperat să găsesc acel ACASĂ fizic în care tu să te poţi întoarce de oriunde şi oricând, dar nu am putut. Astăzi îţi fac un dar pe care n-o să ţi-l ia nimeni niciodată. Eu o să fiu FARUL tău! Pentru totdeauna! Cât voi fi aici pe pământ, dar şi atunci când voi pleca dincolo, voi rămâne pentru tine un far. Poţi să încerci liberă toate experienţele pe care ţi le va scoate viaţa în cale. Poţi să mergi pe mare şi să vâsleşti spre toate ţărmurile, să te lupţi cu toti piraţii din lume, să cauţi şi să găseşti toate comorile de care ai nevoie. Farul tău te va aştepta aprins şi tu o să poţi să-l vezi şi din cel mai îndepărtat colţ al lumii. Părinţii mei au devenit far pentru mine doar atunci când eu le-am aprins becul, adult fiind, şi i-am rugat să aiba grijă de farul meu. Am făcut multe greşeli pentru că nu ştiam că farul meu există, pentru că ei nu ştiau cum să mă facă să înţeleg că nimeni şi nimic nu e mai important pe lume decât mine şi că orice greşeală ar face un copil, părintele o iartă.

Ai aflat deja că nu sunt perfectă, că nu reuşesc de fiecare dată să gestionez lucrurile aşa cum aş fi vrut. Ştii că uneori trebuie să ai şi tu răbdare cu mine şi mai ştii că şi eu mă bucur şi sufăr şi sper şi regret şi mă îndrăgostesc şi visez la fel cum o faci şi tu. Nu ştiu de ce atunci când greşeşti îmi vin mai repede în minte pedepsele. Nu ştiu de ce încă mai cred că privarea de telefon, internet, televizor este corecţia de care ai tu nevoie când de fapt, mi-ai demonstrat de atâtea ori că nu asta e metoda. Ştiu că nu petrecem împreună atât de mult timp cât am vrea. Ştiu că nu reuşim să facem tot ceea ce ne-am propus. Ştiu că uneori îmi sună gândurile atât de tare în creier, că nu mai aud ce spui tu. Sunt momente în care nu ştiu de unde încep şi unde mă termin. Sunt zile în care nici eu nu mă recunosc… Sunt decizii pe care le iau în pripă şi situaţii în care acţionez sub impulsul furiei. Le ştie mama pe toate. Dar, dincolo de ele, crede-mă, mi-aş da viaţa pentru tine, aş întoarce pământul cu susul în jos, aş muta munţii şi m-aş lupta cu animalele sălbatice. Am înţeles că tu nu ai nevoie de toate lucrurile astea pentru că eşti suficient de deşteaptă şi de puternică să muţi şi singură munţii din loc. Aşa că eu o să fiu pentru tine Farul tău. O să mă găseşti aici de fiecare dată când vei simţi nevoia să te întorci acasă şi să aibă cineva grijă de tine. O să luminez drumul oricât de întunecate ar fi hăţişurile din care te-ai strădui să ieşi. Voi avea grijă să fie cald şi curat în fiecare zi în Farul tău ca tu să poţi să revii la el oricând. Trăieşte-ţi viaţa, iubita lui mama! Fii curajoasă şi fericită! Exprimă-te! Iubeşte! Încearcă! Crede, şi dacă nu-ţi iese, renunţă… înseamnă că nu acela era drumul. Dar fă-le pe toate cu zâmbetul pe buze, ştiind că farul tău e aprins şi tu nu trebuie decât să întorci privirea spre el ca să-ţi aminteşti că nu esti singură. Nu am vorbit cu tatăl tău despre asta. Dar, din câte îl cunosc, cred că dacă n-ai avut o familie cu mama şi tata în aceeaşi casă, ai sigur două faruri aprinse tot timpul pentru tine. La mulţi ani, Prinţesă!

Ştiu pentru ce am muncit în această jumătate de an.

Mă uitam la imaginile de la știri cu inundațiile din Turcia și cutremurul din Nepal și brusc am văzut ușor altfel toate lucrurile în jurul meu. Am aruncat privirea în toată sufrageria și mi-a venit în minte întrebarea: cu ce-aș rămâne dacă într-o oră s-ar dărâma tot?

M-am uitat ușurată la laptopul de pe masā gândindu-mă că am în el tot ce am am scris, poze și amintiri. Şi-apoi mi-am imaginat brusc o piatră căzută pe el sau Mac-ul meu înoată în ape tulburi și mi-am dat seama că nici el nu e “locul sigur”. Si dacă “moare “ laptopul, cu ce rămân?

Cu ce-am reușit să strâng în suflet în această jumătate de an.

Cu ce-am simțit, cu ce-am trăit, cu ce m-am bucurat, cu ce-am vāzut și mai ales cu ce-am iubit.

Nu am avut conflicte cu nimeni. Am avut probleme, au fost neînțelegeri, am întâlnit oameni cu care nu m-am potrivit. Dar am avut grijă să închid aceste relații lăsând libertatea de a merge mai departe și mie și celorlalți. Nu m-am certat cu nimeni. Au fost cele mai solicitante luni din viața mea și totuși cele mai echilibrate.

Am facut tot ceea ce a ținut de mine și am lucrurile “în curat”. Am muncit să produc multă bucurie, m-am concentrat să văd partea bună mai degrabă decât pe cealaltă iar în privința copilului meu – cel pe care încă mai trebuie să-l ghidez, am făcut tot ce trebuia pentru ca ea să fie fericită şi să-şi câștige încrederea, credința, știința și independența.

Mie, viitura, nu are ce să-mi ia. Pentru că eu în acestă jumătate de an am strâns numai bucurii in suflet.

M-a întrebat cineva zilele trecute câți angajați am, câți oameni câștigă bani făcând lucruri pentru mine. Am făcut o socoteală și mi-au reieșit spre 50. Oameni care lucrează sub diverse forme cu mine. De la menajeră și șofer până la PR, scenografi, actori, croitori, acești oameni fac activități pentru care eu plătesc.

“Adică 50 de oameni depind de tine “, m-a întrebat partenerul de discuție.

– Nu. Acești oameni nu depind de mine. Acești oameni depind de ei.

Explicându-i lui mi-am explicat și mie. Cei 50 de oameni nu depind de mine. Ei depind doar de ceea ce știu să facă. Depind de cât sunt de talentați, de pregătiți și de inteligenți emoțional. Atâta timp cât ceea ce știu ei să facă se potrivește cu ce îmi trebuie mie înseamnă că putem face ceva împreună. Fiecare pe bucățica lui. Dacă energia lor vine ca un plus la energia noastră, înseamnă că ne potrivim și șederea în relația cu mine și restul va fi una plăcută. Dar viața lor, salariul lor, fericirea lor nu depinde de mine. Ei sunt singurii capabili să-și măsoare avantajele. Ei sunt singurii care pot să schimbe ceva în viața lor. Suntem parteneri și fiecare dintre noi are dreptul oricând să nu mai dorească acest parteneriat. De mine nu depinde nici mama. Deși trăiește dintr-o pensie modestă a avut grijă să se administreze și să se descurce. Sigur că am susținut-o atunci când am putut. Dar nu consider că am ajutat-o. Pur și simplu i-am făcut niște cadouri care i-au ușurat viața. Dar părinții mei nu au depins niciodată de mine chiar dacă pensiile lor se încadrează în media pe țară.

“Eu trebuie să depind, nu știu să fiu așa de capul meu”, mi -a zis o prietenă îngrijorată că soțul ei pleacă pentru o perioadă mai lungă de acasă. Am râs arunci dar cuvintele ei mi-au sunat în cap toată ziua. Chiar dacă știam că se alintă așa cum eu, femeie, nu am știut niciodată să o fac.

Mi-am dat seama că eu trebuie să nu depind. Decât de mine. Și de mine depinde un singur om – copilul meu. Încă vreo câțiva anișori. Dar deja spiritul ei independent se face simțit și sunt sigură că va avea grijă să se descurce singură .Așa cum eu asemeni părinților mei, voi avea grijă să nu stau agățată în viața ei ci să-i permit să-și trăiască viața știind că eu am grijă de mine.

În afara copilului meu nimeni nu depinde de mine. Și eu am învățat încet, încet, cu răbdare și cu credință că nu depind de nici un om de pe pământ.

Când am înțeles că trebuie să pun întrebarea DE CE pe ultimul loc, viața mea s-a simplificat foarte tare. Comunicarea cu oamenii a devenit mult mai ușoară. De la copil până la iubit trecând prin angajați, colegi, parteneri, clienți, totul a fost mult mai simplu.

Tendința mea era să întreb în primul și în primul rând De ce.

– Vreau să stau singur. De ce?

– Mama, vreau să plec în oraș. De ce?

– Vreau să mă întâlnesc cu X. De ce?

– Vreau să-mi schimb priorităţile. De ce?

Si uite-așa, indiferent de natura întrebării, replica mea DE CE îl punea pe cel din fața mea într-o situație de blocaj. Poate nu dorea întotdeauna să vorbească despre motivele deciziei sau nevoilor lui. Iar eu forțam un răspuns care nu aducea niciun element de progres în conversație. Când am înțeles asta am schimbat macazul și am pus această întrebare pe ultimul plan.

– Vreau să divorțez. Mi-a zis sec o prietenă zilele trecute. Întrebarea care se cere obligatoriu în astfel de situații e DE CE. Am întrebat-o – CÂND? Cât mai repede a fost raspunsul ei.

– Cum vrei să procedezi?

– O să-i spun că nu se mai poate, o să găsesc momentul cel mai potrivit să vorbim despre asta.

– Și ce vei face după?

– O să-mi reiau viața și bucuriile pe care le-am pierdut de când m-am maritat. O să-mi amintesc cine sunt și ce vreau de fapt să fac cu viața mea. O să-mi dedic mai mult timp mie și copiilor. O să mă mut într-o casă așa cum mi-am dorit-o dintotdeauna, una care să-mi placă mie și nu musafirilor. O să plec în vacanțe cu rucsacul în spate și nu la resorturi de 5 stele pentru că lui nu-i plac gângăniile. O să ies seara să dansez în cluburi până îmi rup tocurile, nu o să stau țeapănă la mese de discuții în restaurant de fițe.

În răspunsurile ei prietena mea a spus tot. Nici măcar nu a fost nevoie să formulez întrebarea fadă DE CE. În vocabularul limbii române sunt multe alte întrebări care deschid ferestre în comunicare și pot să înlocuiască întrebarea DE CE care închide uşi.

La Paris am înțeles diferența. La Turnul Eiffel. Am văzut două cozi la bilete. Una lungă și una scurtă. M-am așezat la cea scurtă. Era coada pentru scări. Imaginați-vă proporția: 50 de oameni la scări și 500 la ascensor. Am urcat cu Maya toate scările până în vârful turnului. Ea avea şase ani și o mie de întrebări. Dintre toate una îmi răsună în urechi și astăzi, la opt ani distanță.

De ce atât de puțini oameni urcă pe scări și atât de mulți preferă să stea câteva ore la coadă la lift?

Pentru că aleg calea mai ușoară.

E un efort să urci scară cu scară până în vârf. Obosești fizic și îți ia mai mult timp. Nu poți lua cu tine prea multe bagaje. În timp ce în lift poți duce cu tine și valiza și ajungi în vârf în câteva minute.

Da… După ce ai stat câteva ore să iei bilet. Mai bine urci pe scări și te mai odihnești pe câte o treaptă, mai cunoști și vorbești cu alți oameni care urcă .

Oamenii aleg liftul pentru că urmăresc să atingă destinația și nu să se bucure de drum.

Dacă poți alege, pentru un urcuș temeinic alege scările. În privința liftului amintește-ți mereu că viteza de la urcare o ai și la coborâre. Și când liftul cade cu tine în el doar miracolele te mai salvează.

Nu toate femeile au norocul sa facă un copil, doi, trei cu bărbați care și-au dorit din toatā ființa lor statutul de tată și sunt dispuși să facă toate sau aproape toate sacrificiile din lume pentru copilul lor. Mai puțin acela de a rămâne în cuplu cu minunatele mame. Căci majoritatea femeilor pe care le cunosc au făcut copii cu bărbați liberi si independenți, dornici să-și continue viața în brațele mai multor femei sau chiar în casa uneia dintre ele, alta decât mama copilului lor.

Mi-a luat ceva timp până să înţeleg că, după o despărţire, lucrurile sunt mult mai simple pentru un bărbat. Îşi pune pălăria pe cap şi pleacă mai departe. Mai face o oprire, mai face o cucerire, poate chiar şi alţi copii şi, dacă e ok, rămâne; dacă nu, poate să plece mai departe.

Se spune ca Acasă e acolo unde e mama. Așa și este, în cele mai multe dintre cazuri. Și atunci, de ce mamele nu înţeleg că, dacă nu se poate altfel, intră în grija lor să păstreze legătura cu bărbații cu care au făcut copii? Eu mi-am dat seama târziu că, dacă nu voi crea cadrul perfect pentru o relație bună în triunghiul mamă, tată şi copil, primul care suferă este copilul. Abia apoi mama și, cu voia dumneavoastră, ultimul afectat de ambiții ridicole va fi tatăl. N-am înțeles și n-am putut de la început să fiu suficient de draguță pentru ca tatăl copilului meu să fie un sprijin pentru mine. S-a întâmplat, dar după câțiva ani.

Mai întâi am încercat să demonstrez cine are drepturile, al cui e dreptul cel dintâi. Eram ranită, fusesem înșelată în așteptările mele, deci – să plătească!!! Am cerut, superior şi arogant, imperativ, am amenințat, am strigat, am stricat. Ce-am obținut? O lungă perioadă în care tatăl copilului meu a preferat să stea departe de fiica lui de groază că va trebui să dea ochii cu mine. A preferat să nu răspundă la telefon decât să-mi audă reproșurile și a ales să dispară. Dacă ar fi putut teleporta copilul, dacă o forță nevăzută putea să i-l ducă şi să mi-l aducă mie înapoi fără ca noi să fim nevoiți să dăm ochi în ochi (și mai ales vorbe în vorbe) ar fi fost perfect.

O lungă perioadă am luptat la propriu cu “nu e corect” până într-o zi în care am acceptat că e cum e și că am de ales între rău şi bine. Am ales bine și-am început să muncesc pentru asta. Ca mamă, ar fi trebuit să știu mai bine ce e important pentru copilul meu şi să fiu suficient de deșteaptă să-i urmăresc interesul. Ca femeie, ar fi trebuit să accept mai ușor că s-a terminat și că trebuie să-l transform din iubit în partener, așa cum nu am reușit să fac în timpul relaţiei. Şi numai gândul că, dacă aș fi tăiat aripile orgoliului în loc să-l hrănesc, scuteam niste acid hialuronic şi câteva ședințe în plus la cosmeticiană ar fi trebuit să mă ajute să folosesc situația în favoarea mea.

Am sentimentul că majoritatea părinților reușesc să facă parteneriate mai bine si mai bune cu ajutorul judecătorului care împarte custodiile decât reușesc să le facă singuri, la masa din bucătărie. Câte mame își permit să aibă un week-end numai pentru ele în timp ce tatăl are obligația de a se îngriji de nevoile copilului 100%? Câte mame îşi permit să plece în vacanțe de una, două, trei săptămâni până la capătul pământului, ştiind că are copilul în siguranță, lângă cealaltă jumătate care i-a dat viatā? Câte mame au cel puţin 2 zile pe săptămână timp pentru ele, știind că judecătorul a dat grija pentru copil tatălui? Eu una, până să ne despărțim, nu am stat linistită și nici plecată decât atunci când copilul meu rămânea la bunici. De când ne-am despărţit, locul cel mai bun pentru ea atunci când nu e cu mine e la tatăl ei (chiar dacă el e la 4000 de km distanţă). Iar eu am timp pentru mine şi pot să plec şi la capătul lumii.

Mi-a luat 4 ani să înţeleg asta. Dacă vă aflaţi în aceeași situație, fiți mai deștepte decât am fost eu. Economisiți timp şi riduri.

“Am fācut un copil grozav” – e tot ce-ar trebui sā-și spună doi pārinți atunci când se întâlnesc. Un copil este grozav dacă fiecare jumătate de părinte își face partea lui de grozăvie. Am facut un copil grozav e despre amândoi. Niciodată un părinte nu va spune asta din tot sufletul dacă știe că nu a contribuit și celălalt. Pentru că e singura lucrare pe care nu o putem face singuri. E muncă de echipă.

“Noi doi am facut un copil grozav”. Cam asta ar trebui să fie replica folositā de cei doi pārinți. Sigur cā sunt copii buni fācuți de mame singure, sunt copii buni crescuți de tați care și-au asumat asta. Dar copiii grozavi se fac în echipă. Pentru cā acei copii sunt întregi. Nu au niciun motiv sā lase privirea în jos. În viața lor și mama și tata și-au făcut treaba. Fiecare pe-a lui. Și dacă părinții pot sta cu capul sus și pot spune din tot sufletul: am făcut un copil grozav, însemnă că și copilul va spune – “am parinți minunați”. Nu trebuie să spună: “am o mamă superbă, dar un tată care nu s-a implicat prea mult. Sau am un tată puternic, dar mama a cam lipsit de la niște lecții importante din viața mea.”

“Am făcut un copil grozav “ este replică de spus în doi ca să stea în echilibru. Altfel va șchiopăta mereu chiar dacă o știe doar cel care o susține să meargă și-așa.