Blog

Eu știu pentru ce am muncit în această jumatate de an.

Mă uitam la inceputul lunii la imaginile de la știri cu inundațiile din Turcia și cutremurul din Nepal și brusc am vazut ușor altfel toate lucrurile în jurul meu. Am aruncat privirea în sufragerie și mi-a venit în minte întrebarea: cu ce-aș rămâne dacă într-o orā s-ar dārâma tot?

M-am uitat ușuratā la laptopul de pe masā gândindu-må cā am în el tot ce am am scris plus poze și amintiri. Si-apoi mi-am imaginat brusc o piatră cāzutā pe el sau mac-ul meu care înoatā în ape tulburi și am înteles că nici el nu e “locul sigur”. Si dacă “moare “ laptopul, cu ce rămân?

Cu ce-am reușit să strâng în suflet în aceastā jumāte de an.

Cu ce-am simțit, cu ce-am trăit, cu ce m-am bucurat cu ce-am vāzut și mai ales cu ce-am iubit.

Nu am avut conflicte cu nimeni. Am avut probleme, au fost neînțelegeri, am întâlnit oameni cu care nu m-am potrivit. Dar am avut grijă sā închid aceste relații lăsând libertatea de a merge mai departe și mie și celorlalți. Nu m-am certat cu nimeni. Au fost cele mai solicitante luni din viața mea și totusși cele mai echilibrate. Nu datorez nimic nimanui, mi-am platit toate facturile mi-am onorat toate promisiunile.

Am facut tot ceea ce a ținut de mine și am lucrurile “în curat”. Am muncit să produc multă bucurie, m-am concentrat să văd partea bună mai degrabă decât pe cealaltă iar în privința copilului meu – cel pe care încă mai trebuie să-l ghidez, am făcut tot ce trebuia pentru ca ea sa fie fericită si să-si câștige încrederea, credința, știința și independența.

Mie, viitura, nu are ce să-mi ia. Pentru că eu în acestă jumătate tot ce-am strans, am strans în suflet

Așa a sunat declarația pe care am făcut-o la spital, imediat după nașterea fetei mele. Pentru că eu și tatăl ei nu eram căsătoriți, ca el să poată înregistra copilul la evidența populației pe numele lui și să poată obține un certificat de naștere în care Maya să-i poarte numele, a fost nevoie de câte o declarație scrisă din partea amândurora. Eu să recunosc faptul că, în urma relațiilor sexuale întreținute cu numitul, a rezultat minora pe numele ei, iar el să recunoască faptul că este tatăl minorei cu numele x rezultată în urma unor raporturi avute cu numita…

Nici nu-mi revenisem bine din anestezia de la cezariană când am primit hârtia și eram sigură că visez. Cum să scriu toate grozăviile astea? Doar nu puteam să concepem un copil citind versuri de Ana Blandiana! Mi-am amintit episodul zilele trecute, când povesteam cu o prietenă despre sarcina ei și despre perioada minunată pe care am trăit-o. Pentru că în cele 9 luni de sarcină am fost cea mai grasă și cea mai frumoasă și cea mai fericită femeie din lume. Bine, asta cu cea mai grasă e totuși o exagerare. Până la urmă, nu am ajuns decât la 107 kilograme. Dar frumoasă am fost până spre superbitate, iar fericită – am tins spre ideal și aș mai rămâne gravidă încă o data, măcar pentru asta.

Am făcut prima ecografie la 4 luni pentru că mă simțeam atât de bine încât m-am temut să nu fie vreun altul motivul pentru care a dispărut ciclul din viața mea. Aveam 30 de ani când am rămas însărcinată, îmi doream de multă vreme un copil, iar vestea că voi fi mamă n-a fost încă depășita de nicio altă veste bună în viața mea. În plus, sunt una dintre femeile norocoase să împartă toată această bucurie cu mulți, mulți oameni fericiți pentru mine. Iar dacă mie mi-a fost ușor, nu pot spune același lucru despre tatăl copilului meu, care a preluat toate simptomele mele: s-a îngrășat vreo 15 kg, a avut pofte mai multe decât mine, își masa burta seara cu creme antivergeturi și dormea cel puțin la fel de mult ca mine. Printr-o simpatie egală cu dragostea dintre noi, pot să spun că eram aproape la fel de gravizi, dar sigur la fel de fericiți. Nu era pentru el cel mai bun moment să facă un copil, avea vreo 26 de ani și era pe culmile succesului muzical, mai avea multe lucruri de făcut în viață, iar copilul nu era pe nicio listă de priorități. De un singur lucru m-am temut când am constatat că sunt însărcinată: reacția lui. Aș fi păstrat sarcina indifferent de ce-ar fi spus el, mai ales că pentru mine ceasul biologic începuse deja să ticăie, dar îmi doream mult să aibă o reacție bună. Îmi doream să nu fiu singură în decizia asta și cu atât mai puțin îmi doream să fim pe poziții diferite. Așa că, într-o seară, mi-am luat inima în dinți și i-am spus: cred că sunt însărcinată. Iar el s-a uitat la mine și mi-a răspuns “asta înseamnă că o să fii mult mai fițoasă în următoarele 9 luni”?

N-am fost fițoasă deloc, dimpotrivă. Viața mea s-a derulat în parametri normali, am continuat să merg în cluburi, la petreceri, să muncesc și să fac toate treburile cu care eram obișnuită. Am avut pofte puține și, dacă el nu era prin preajmă să aibă grijă de mine, cei mai buni prieteni ai mei, care au devenit apoi și nașii Mayei, au fost pe baricade. Toata lumea m-a înconjurat cu dragoste, copilul meu era copilul nostru, al tuturor și toți eram gravizi și gravide. În cele 9 luni am fost o gravidă “de treabă”, în sensul că am și muncit până în ultima zi, ziua în care am născut. Înainte de cezariană am fost la coafor și apoi la biserică. M-am machiat, mi-am luat cele mai frumoase hăinuțe și m-am dus la spital pentru cea mai importantă întâlnire din viața mea. Pe Maya au întâmpinat-o pe lume toți colegii mei din redacția radioului pe care îl conduceam și foarte mulți dintre prietenii noștri. Aproape toți acesti oameni fac în continuare parte din viața noastră și, când mă uit în urmă nici nu-mi vine să cred că au trecut 14 ani de când am fost cea mai grasă, cea mai frumoasă și cea mai fericită femeie din lume.

Ele – trei, toate în jur de 30 de ani. El, cam tot pe-acolo. Tinerețe, voioșie, o masă plină de povești la o terasă din mijlocul Bucureștiului. Eu, între două întâlniri, încerc să citesc ceva. Nu pot. Vorbesc oamenii āștia atât de tare că nu pot sa-mi urmăresc nici gândurile darămite rândurile… Așa că mă las în poveste. A lor. Junele era învăluit într-un rotocol de farmec. Se vedea cu ochiul liber cum își scoteau capul unul câte unul – testosteronii din părul băiatului.

Mă uit după estrogeni. Și-au făcut ascunzătoare chiar în cârlionții fetei din mijloc. Ea râde reținut, cu hihihi în timp ce prietenele ei râd, una pe hahaha si una pe hohoho. Fata cârlionțata râde pe hihihi din vârful buzelor și cu umerii ușor ridicați, parcă ghemuită în dragostea ei. Fata din stânga nu are nicio grijă să fie drăguță. Râde din tot corpul și din când în când îl mai lovește pe tânăr cu palma peste umăr ca o confirmare că glumele ei sunt bune sau dimpotrivā. Nu-l place dar se uitā la el ca la o reprezentație proastā încercând sā-și dea seama de ce-l place fata-carlionțată. Fata din dreapta e mai generoasā, îi dā o șansă. Ea râde în paiul din care soarbe zgomotos limonada. Pentru că gluma a prins-o cu gura plină se ajută în manifestare de palma stângă cu care bate zgomotos în masă într-un fel de apel disperat de “nu mai pot, nu mai pot”.

În tot acest timp, el, bărbatul alfa își îndreptă din când în când coloana dându-și ochii peste cap. Iar fata cârlionțata vânează o privire de-a lui, cât de scurtă. Dar el era mult prea ocupat să le demonstreze celorlalte două cine e el si că glumele lui sunt foarte bune.

Mă uitam la fata cârlionțata si la prietenele ei. Când nu-ți pasă, bei apa zgomotos, stai in poziții supercomode, te manifești pur și simplu fără să te gândești o secundă ce impresie lași. Când te îndrăgostești începe autocenzura și cel de care te-ai îndragostit se simte si se poartă de parcă i-ar fi crescut pene. De fapt băiatului din fața mea nu-i crescuserā. I le pusese fata cârlionțată. Și cu cât punea Slot Games mai multe pene cu atât se îndepărta el mai mult.

La ce te uiți? m-a întrebat omul cu care urma să mă întâlnesc și care între timp ajunsese la masă.

La cât de praf suntem când suntem praf, i-am răspuns fără să intru în detalii pentru că am preferat sa vorbim despre motivul întâlnirii noastre și nu motivul întâlnirii altora

.

La ce se poate aștepta omul când se află la volanul mașinii, pe bulevardul Kisseleff, la ora de trafic infernal? La multe. Dar să-i zboare o carte de versuri fix pe geamul deschis al mașinii și să nimerească fix în frunte, parcă totuși nu.

– Ești tipa aia care face super chestii pentru copii si făceai și o emisiune foarte bună la radio folosindu-ți vocea fenomenală și fenobarbitală? Cred că știu și cum te cheamă. Ești Mirela Retegan?

Mă întreabă omul din mașina din dreapta înainte ca eu să apuc să respir.

– Copiii îmi spun tanti prezentatoarea, îi zic vizibil surprinsă.

– Vai ce mă bucur să te întâlnesc. Ai o supervoce, faci o super treabă. Te admir foarte tare… ești foarte tare, vai de când vreau să te întâlnesc… Și continua omul meu să strige de pe banda din stânga mea intre geamurile noastre deschise. A oprit motorul mașinii, a escaladat scaunul din dreapta și mi-a dat cartea lui de vizită. Nu am apucat să-i văd numele pentru că eram atentă la ce spune.

Am pornit mașina, a venit după mine, m-a ajuns din urmă și aud:

-Stai că am uitat să-ți dau ceva…

Și nu apuc să intorc privirea că in secunda urmatoare am simțit ceva fix in “numele tatălui”. Omul meu aruncase prin cele două geamuri cartea lui de poezii lovindu-mă fix in frunte. Apoi tot bulevardul l-a auzit stigand:

-Iartă-mă, iartă-mă, îmi pare rău, nu-mi vine să cred… iartă-mă…

Si așa mi-am continuat eu ziua cu niște rime bine întipărite pe frunte.

Nu o să-i dau numele scriitorului dar vă asigur că intr-o zi m-oi întâlni cu el să-mi scrie o dedicație. Că autograful îl am deja. Pe frunte.

Copiii învață să urască. Profesorii de ură sunt peste tot.

Copiii învață că animalele nu trebuie mângâiate, ci lovite cu pietre.

Copiii învață că, dacă oamenii au pielea de altă culoare sau se poartă altfel decât cei din familia lui, sunt defecți.

Copiii învață să nu împartă, să nu ierte, să nu accepte.

Copiii învață să se răzbune, să lovească, să jignească.

Copiii învață să fie răi.

În fiecare zi, profesori specializați în ură scriu pe o tablă invizibilă cuvinte care nu ne plac, cuvinte care dor, cuvinte care pot să-i urmărească pe cei mici toată viața. Nu-i putem opri. Nu le putem lua creta din mână. Tabla e mare și invizibilă. Iar ei au loc suficient să scrie. Dar noi, părinții, avem ceva ce nu au ei. Avem buretele cu care putem să ștergem tabla în fiecare zi – buretele iubirii și al bunătății, al omeniei, al generozității și al acceptării. Cu el putem șterge tabla în fiecare zi și putem desena pe ea lecțiile înțelegerii și empatiei. Cu cât profesorii de ură vor scrie mai multe cuvinte pe tablă, cu atât vom folosi noi mai cu spor buretele și ne vom desena cuvintele magice. Nu merită să ne pierdem vremea încercând să-i facem pe ei să înțeleagă. Nu ei sunt misiunea noastră, ci propriii noștri copii. Iar dacă vom reuși să facem ceva pentru ca ei să învețe să trăiască frumos e ca și cum am face cu un gest lumea mai frumoasă și mai bună.

Copiii nu au în genă ura. Ei au în sânge bucuria, curiozitatea, durerea, dar nu ura. Pe-asta o învață. Încet, încet, pas cu pas. Iar părinții sunt învățătorii care trebuie să-i țină cât mai departe de ea. Trebuie doar să fim perseverenți. Să facem asta în fiecare zi, de fiecare dată când profesorii de ură încercă să ne ia locul la catedra copiilor noștri. Până când, într-o zi, copiii noștri vor fi atât de puternici încât să șteargă singuri tabla.