Legat de familia care încearcă disperată sa-si recupereze copiii, am stat departe de subiect pentru că nu-l înțelegeam. Pur si simplu nu știam de unde sa-l apuc. Am citit cam tot ce s-a scris pe marginea lui. Și cu cât citeam mai mult cu atât intram mai tare în ceață. Sunt împotriva bătăii și mai ales a loviturilor aplicate copiilor. Am învățat-o pe Maya încă de la 3 ani că dacă un adult lovește un copil sunăm la 112 și chemăm Poliția. Așa a ajuns fata mea de 4 ani să mă sune din vacanța de la ai mei să mă întrebe ce număr are la Poliția la Dej. " De ce vrei sa știi?  Vreau să-i chem să o ia pe Mica (bunica Mayei) pentru că le bate pe verișoarele mele.

" Mama a luat telefonul si râzând mi-a spus că a urecheat-o pe una dintre fetele mai mari și Maya a amenințat-o imediat că o ia Poliția. Nu susțin îndoctrinarea celor mici cu obiceiurile religioase ale parinților. Prima poezie pe care a învățat-o Maya a fost Înger Îngerașul meu și era convinsă că dacă o spune tare, în genunchi și cu fața la perete îngerașul ii aduce ceva dulce. Asa o învățase mama mea. Singurul lucru pe care Maya a vrut să-l știe când ne-am mutat în București era daca grădinița avea pereți. Într-una din zile educatoarea m-a chemat la grădiniță si mi-a spus ca am un copil foarte trist care zice îngerașul și-apoi plânge. Era convinsă că suntem din ceva sectă sau că am un copil dezechilibrat. I-am explicat "obiceiul" rezultat din parentingul bunicii, dar nu a înțeles. Așa că am mutat-o la Mell – o grădinița minunată unde Lili Deftu- cel mai drag pedagog a râs de inventiile maică-mii și a ajutat-o să uite obiceiul. Am prieteni de toate religiile. Nici nu contează in ce credem fiecare dintre noi. Am verișori care s-au pocăit împotriva voinței părinților lor pentru că au simtit că-i trage acea religie. Eu regret că n-o duc pe Maya la biserică nici măcar atât de rar cât mă duc pe mine. Dar nimeni nu are dreptul să mă tragă la răspundere pentru asta. Eu am un destin, destinul copilului meu e legat de al meu atâta timp cât îi sunt ghid in viața asta. Va creste si va putea alege căror sfinți le cere ajutorul atunci când va simți că un Doamne-ajuta e tot ce mai poate spune. Legat de palmele la fund și urecheat eu mă revolt de fiecare dată când văd asta. Nu am lovit-o și nici măcar nu am amenințat-o pe Maya cu bătaia. NICIODATĂ.

Am prietene care recunosc că și-au mai altoit copiii din când în când. Încearcă, se străduiesc să reziste acestui impuls. Nici ele nu cred în acest mijloc de corecție, dar pur si simplu nu reușesc să se stăpânească întodeauna. Sunt mame minunate și știu sigur ca acesta nu e un obicei, că sunt accidente. Repet. Sunt împotriva abuzurilor de orice fel, a obiceiului de a închide cuiva gura cu o palmă peste ea. Ce li se întâmpla celor doi părinți este din punctul meu de vedere un abuz. Educă-i pe părinți după normele tale, pedepsește-i punându-i să-ți învețe legile, dar nu-i persecuta pe copii îndepărtându-i de singurii oameni din lume care și-ar da viața pentru ei. Sunt atâția români care au ales să trăiască în alte țări pentru ca acolo au un nivel de trai mai bun: asigurări de sănătate, alocații mari pentru copii, școli bune și gratuite, ajutoare de șomaj si cursuri de recalificare pe toate gardurile. Ce se întâmplă cu familia din Norvegia mă duce cu gândul la faptul că nimic nu e gratis pe lumea asta. Toate aceste multe "avantaje" doar par gratis. De fapt, au prețul lor și nu e unul mic.

Trebuie să te supui condițiilor lor, legilor lor si să le înveți înainte de-a ajunge să le încalci. Mi se pare extrem de trist. Când legile făcute de oameni sfidează legile naturii si ale bunului simț. Cu cât statul iți dă mai mult, iți cere mai mult. Și nu întotdeauna balanța iti dă cu plus. Dacă ție statule dezvoltat care ești îți pasă atât de mult de fericirea acestor copii, atunci fă ceva pentru fericirea lor și nu pentru fericirea ta de stat lipsit de suflet și de inimă care ești.

 

Mi-am dorit toată viața să fac un copil și să-l nasc la 30 de ani, primăvara. Doamne-Doamne mi-a ascultat dorința și ai venit pe lume pe 24 mai 2001, când eu aveam fix 30 de ani. Și am trăit atunci cea mai frumoasă zi din viața mea. De 13 ani încoace, fiecare zi pe care o petrecem (fie că suntem împreună sau fiecare în treaba ei) e o provocare, fiecare an e o victorie.

Ai fost un bebeluș minunat și m-ai făcut să plâng de fericire de nenumărate ori. Ți-am numărat zâmbetele, ți-am verificat respirația, am stat cu mâinile întinse când ai învățat să mergi. Mi-am dorit să știi că ai dreptul să visezi orice, că ești liberă să faci ce vrei tu, atât timp cât nu-ți pui viața în pericol, și că eu sunt cu tine oriunde si oricând. Mi-am dorit să-ți ofer o familie în care să crești cu mama și tata, dar nu mi-a ieșit, am visat să construiesc o casă, dar încă nu am fost în stare, am sperat să găsesc acel ACASĂ fizic în care tu să te poti întoarce de oriunde și oricând, dar nu am putut. Astăzi, îți fac un dar pe care n-o să ți-l ia nimeni niciodată. Eu o să fiu FARUL tău! Pentru totdeauna! Cât voi fi aici pe pământ, dar și atunci când voi pleca dincolo, voi rămâne pentru tine un far. Poți să încerci liberă toate experiențele pe care ți le va scoate viața în cale. Poți să mergi pe mare și să vâslești spre toate țărmurile, să te lupți cu toți pirații din lume, să cauți și să gasești toate comorile de care ai nevoie. Farul tău te va aștepta aprins și tu o să poți să-l vezi și din cel mai îndepartat colț al lumii. Părinții mei au devenit far pentru mine doar atunci când eu le-am aprins becul, adult fiind, și i-am rugat să aibă grijă de farul meu. Am făcut multe greșeli pentru că nu știam că farul meu există, pentru că ei nu știau cum să mă facă să înțeleg că nimeni și nimic nu e mai important pe lume decat mine și că orice greșeala ar face un copil, părintele o iartă. Ai aflat deja că nu sunt perfectă, că nu reușesc de fiecare dată să gestionez lucrurile așa cum aș fi vrut. Știi că uneori trebuie să ai și tu răbdare cu mine, și mai știi că și eu mă bucur, și sufăr, și sper, și regret, și mă îndrăgostesc, și visez la fel cum o faci și tu. Nu știu de ce atunci când greșești îmi vin mai repede în minte pedepsele. Nu știu de ce încă mai cred că privarea de telefon, internet, televizor este corecția de care ai tu nevoie când, de fapt, mi-ai demonstrat de atâtea ori că nu asta e metoda. Știu că nu petrecem împreună atât de mult timp cât am vrea. Știu că nu reușim să facem tot ceea ce ne-am propus. Știu că uneori îmi sună gândurile atât de tare în creier, că nu mai aud ce spui tu. Sunt momente în care nu știu de unde încep și unde mă termin. Sunt zile în care nici eu nu mă recunosc… Sunt decizii pe care le iau în pripă și situații în care acționez sub impulsul furiei. Le știe mama pe toate. Dar, dincolo de ele, crede-mă, mi-aș da viața pentru tine, aș întoarce pământul cu susul în jos, aș muta munții și m-aș lupta cu animalele sălbatice. Am înțeles că tu nu ai nevoie de toate lucrurile astea pentru ca ești suficient de deșteaptă și de puternică să muți și singură munții din loc. Așa că eu o sa fiu pentru tine Farul tău.O să mă găsești aici de fiecare dată când vei simți nevoia să te întorci acasă și să aibă cineva grijă de tine. O să luminez drumul oricât de întunecate ar fi hățișurile din care te-ai strădui să ieși. Voi avea grijă să fie cald și curat în fiecare zi în Farul tău, ca tu să poți să revii la el oricând. Trăiește-ți viața, iubita lui mama! Fii curajoasă și fericită! Exprimă-te! Iubește! Încearcă! Crede, și dacă nu-ți iese, renunță… înseamnă că nu acela era drumul. Dar fă-le pe toate cu zâmbetul pe buze, știind că Farul tău e aprins și tu nu trebuie decât să întorci privirea spre el ca să-ți amintești că nu ești singură. Nu am vorbit cu tatăl tău despre asta. Dar, din câte îl cunosc, cred că dacă n-ai avut o familie cu mama și tata în aceeași casă, ai sigur două faruri aprinse tot timpul pentru tine. articol aparut pe Catchy.ro  

De fiecare dată când mă întorc în ţară, mă încearcă un sentiment de tristeţe. După fiecare experienţă trăită între oameni civilizaţi şi educaţi, revin acasă cu regretul că la noi copiii trăiesc încă în cea mai mare parte în mediocritate, că oamenii se străduiesc încă să pară şi nu să fie, că încă e mai important ce crede celălalt despre noi decât ceea ce simţim. Şi n-am cum să nu-mi amintesc că eu chiar am încercat niște lucruri. Aşa mică, şi tânără, şi naivă, chiar am crezut din toată fiinţa mea că pot să fac ceva şi să strâng în jurul meu oameni care iubesc ţara asta şi vor să trăiască fericiţi în ea împreună cu copiii lor. Din păcate, în felul acela nu am putut face prea mult. Dar ştiu sigur că am făcut tot ce am putut. Am făcut jurnalism în cel mai periculos sens al cuvântului. Fac parte din categoria jurnaliştilor care ştiu ce înseamnă să-ţi fie ameninţată viaţa şi să fie pusă în pericol siguranţa familiei tale. Fac parte dintre oamenii de presă care au fost treziţi în toiul nopţii de telefoane de ameninţare. Am simţit dalele reci ale unui culoar în care un domn semianalfabet, dar într-o funcţie de conducere, m-a înghesuit şi mi-a scuipat printre dinţi un “cine pi*da mă-tii eşti tu să-mi strici mie socotelile? “ Ani de zile am dat cu subsemnatul pentru tot felul de plângeri penale făcute de diverşi adversari care au crezut că mă vor speria şi voi accepta condiţiile lor de tăcere. Am trăit vremurile în care o corespondenţă la BBC declanşa un scandal politic şi zbura un preşedinte al Senatului. Aş fi putut să fac foarte mulţi bani. În jurul meu, directorii de media, oarecum omologii mei, şi-au construit averi imense. Atunci când mi s-a făcut propunerea concretă, m-am uitat în ochii impertinentului şi i-am spus că în ’89 eu eram în stradă şi nu-mi doresc decât să mă uit în ochii copilului meu şi să nu-mi fie ruşine cu ceea ce am reuşit să fac. Iar când un domn poliţist mi-a şoptit la ureche “vezi că vor să te aresteze, dacă nu pot să-ţi închidă gura“, am înţeles că nu vreau să fiu martir. Mi-a fost greu să accept că trebuie să renunţ, dar am făcut-o. Pentru mine, pentru copilul meu, pentru părinţii mei, pentru tot ce ce pot să fiu şi să fac. Am părăsit tot: casă, oraş, serviciu, prieteni. Am suferit ca un câine. Nu știu cum și din ce resurse am reușit. Am plâns săptămâni întregi, dar ştiam că e cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac. Glumeam întrebându-i pe apropiaţi “ştii cum arată pasărea phoenix? Uită-te la mine, eu sunt. Voi renaşte din propria-mi cenuşă.” Şi am găsit o altă cale de a face lucruri şi de a lăsa ceva în urmă. Am ieşit complet din zona de presa serioasă, de ştiri şi de investigaţie, am lăsat publicul de știri și reportaje de la radio şi am ales o altă scenă. Una de pe care mă uit direct în ochii părinţilor care stau în faţa mea şi care vor o Românie mai bună şi mai frumoasă pentru copiii lor. N-am abandonat. N-am renunţat să cred că, dincolo de luptele politice, putem fiecare dintre noi să lăsăm în urma noastra un loc mai bun, mai frumos, un copil mai curajos şi mai educat. Iubesc pământul ăsta care mi-a dat atâtea bucurii. Cred din toată fiinţa mea că, dacă fiecare dintre noi ar face tot ceea ce poate, acolo unde se află, la casa lui, în familia lui, la serviciul lui, am simţi-o cu toţii. Învăţ în fiecare zi să mă uit mai atent la ceilalţi şi să las în urma întâlnirii noatre o stare mai bună. Nu-mi iese tot timpul, dar nu renunţ. Între jurnalismul prin care scoateam la lumină lucruri mai puţin plăcute şi zâmbetele desenate pe chipurile părinţilor gata să le facă celor mici viaţa mai frumoasă, alegerea mea a fost simplă. Iartă-mă, copile, că n-am putut mai mult!

editorial publicat pe catchy.ro

Am fost cu Maya la premiera filmului LUMEA E A MEA. Am văzut filmul ținându-ne de mână. Este povestea dramatică a unei fete care nu are pe cine să se bazeze. Nu are nicio șansă. Merge din greșeală în greșeală până la eşecul final. Ar fi putut fi oprită de nenumărate ori. În visele ei, vedea o mână care o prinde, o ridică, apoi iar o scapă, apoi iar o ridică.

Am avut dinții încleștaţi tot filmul. Nu e simplu să te uiți la un ecran pe care e proiectat scena unui viol. Mai ales când fata ta adolescentă e lângă tine.

-Care crezi că e problema fetei? Am întrebat-o pe Maya în drum spre casă. -Tatăl ei. Și faptul că nu se putea baza pe nimeni.

Apoi, a urmat o lungă discuție în care i-am spus că, din punctul meu de vedere, problema e mama. Mult prea slabă să o apere. De bărbatul din casă despre care eu nu cred că era tată. Cred că Mircea Rusu joacă rolul unui bărbat din viața femeii, maximum concubin, pentru că nu cred că un tată poate să se poarte aşa cu fata lui. Mama e prea slabă să o apere de o  școală care îi favorizează pe cei influenți, de mediu, de lipsa de perspectivă. Eu cred că sunt din start avantajați  copiii cu mame deștepte și puternice gata să mute munții pentru copiii lor. Dacă mai au și tați cu mintea și inima deschise, copiii ăia chiar au startul în viață  asigurat.

Mă bucur că am văzut filmul împreună cu Maya. Am râs și am plâns. I-am povestit cum l-am "plimbat" eu câteva zile pe primul bărbat din viața mea, pentru că mi-era foarte frică de durere. Am plâns, gândindu-ne la toți copiii care nu au căldură și iubire. Până să ajungem acasă, Maya a identificat 5 oameni care ar intra și în foc pentru ea și care nu ar lăsa-o să se piardă, oricât de rău ar fi greșit. Iar în fruntea listei eram eu. Vizionarea acestui film a fost una dintre cele mai bune alegeri. Am investit 2 ore într-o experiență memorabilă.

Recomand tuturor părinților de copii adolescenți să meargă să vadă LUMEA E A MEA.

Le dăm toate bunurile materiale posibile. Din primii ani de viață ne îngrijim să le umplem existența de cutii. În ele stau gata de acțiune: sterilizatoare, lapte praf, biberoane, dezinfectante..o sută si o mie de lucruri care folosesc la hrănirea unui bebeluș. Când, de fapt, el are nevoie de ceva ce nu i se oferă pentru că nu putem, nu știm sau nu vrem : sânul mamei. Il ținem departe de noi și îi dăm plastice reci, artificiale când el are nevoie doar să simtă caldura de la sânul mamei. Căutăm  o grămadă de înlocuitori pentru ceva ce nu poate fi înlocuit cu nimic: APROPIEREA.

Încă din primele luni de viață credem că banul pentru care muncim pe rupte ne ajută să ne utilăm viața cu cele mai bune condiții. De fapt, aceste condiții ne îndepărtează de copiii noștri. Și continuăm să ne plătim îndepărtarea. Le cumpărăm cele mai sigure pătuțuri pe care le tapetăm cu jucării multe și scumpe, mult plastic care să-i țină ocupați când ei vor să descopere lumea jucându-se cu noi și simțindu-ne căldura care îi face cu adevărat fericiți. Le cumpărăm cele mai sigure locuri în care ei să stea cât mai mult din cele 24 de ore când singurul loc în care ei se simt cu adevărat în siguranță e în brațele noastre. Găsim pentru ei tot felul de tablete în care să se uite și de la care să primească replici, când, de fapt, ei vor să se uite în ochii noștri și să ne pună nouă toate întrebările care-i frământă.

Le dăm foarte mult dar le oferim foarte puțin.

Le dăm tot ce putem cumpăra cu banii pentru care credem că merită să stăm departe de ei, dar le oferim foarte puțin din ceea ce lor le trebuie știindu-ne aproape. Dorul de mama și de tata nu poate fi cumpărat cu nimic. Nici un străin și nici un produs de plastic nu-l va da copilului nostru căldura pe care o simte atunci când îl ținem în brațe. Nicio jucărie nu e mai interesantă, decât chipul tatălui atunci când el face mutre și nici o tabletă nu îi descifrează tainele lumii mai mult decât o discuție cu părinții lui.

Mai mult nu înseamnă neapărat mai bine dar, mai aproape înseamnă sigur mai cald.

Să-l îmbrac eu îmi consumă mai puțin timp și energie decât să aștept să se îmbrace singur.

Să-l hrănesc eu îmi dă siguranța că știu cât a mâncat și că nu se murdărește din cap până în picioare.

Să-i colorez desenul mă face să câștig timp.

Să-l duc la un loc de joacă îmi lasă mie spațiu să mai dau niște telefoane, să mai verific niște emaluri.

Să-l pedepsesc pare mai eficient decât să stau să-i explic unde e greșit în ce a făcut.

Să-i ofer e mai la îndemână decât să-l învăț să muncească pentru ce primește.

Să-l iau cu mine peste tot e mai în siguranță decât să-l las în grija altora sau să-l trimit în vacanțe și tabere cu profesorii.

Ne creștem copiii pentru noi sau pentru ei?

Încerc în fiecare zi să-mi ajut copilul să se descurce în viață. De când era foarte mică, am crescut-o pe Maya știind că într o zi o să meargă pe drumul ei. Am înțeles repede că noi părinții avem cu ei, copiii noștri, contracte pe durată nedeterminată. Și numai forța majoră ne poate afecta. Ori plecăm noi și atunci ei trebuie să se împace cu această plecare ori pleacă ei în viața lor și atunci trebuie să ne descurcăm noi cu ieșirea asta din scenă.

În oricare dintre situații copiii noștri sunt singurii oameni din lume pe care îi iubim și pentru care facem tot știind că într-o zi vor pleca. Sunt singurii pe care îi iubim necondiționat. Pe ei îi iubim știind că într-o zi vor pleca . Pe toți  ceilalți  îi iubim sperând ca o să rămână.

Avem tendința să fim în orice altă echipă. În echipă cu bunicii care nu înțeleg de ce trebuie să le suflăm în coarne și să le facem toate mofturile. În echipă cu  învățătoarea care știe ea că e obraznic și lovește sau nu stă  cuminte cu mâinile la spate. În echipă cu învățătoarea care consideră că are probleme de atenție. În echipă cu asistenta care îl ține de mâini și de picioare în timp ce o altă colegă din aceeași echipă îi face o injecție. Facem echipă cu vecina deranjatā de faptul că râde prea zgomotos, cu bona deranjată că nu se culcă la program, cu profesorul de pian care vrea să facă performanță dar nu are cu cine.

Cum ar fi dacă ai face echipă cu el? Dacă i-ai face pe toți să înțeleagă că tu știi ce bun și special și minunat e copilul tău. Să alegi să stai cu el de mână de aceeași parte a terenului. 

"Mamă, de când nu ne mai certăm noi?" m-a întrebat într-o zi Maya. De când sunt în aceeași echipă cu tine. De când am înțeles că eu trebuie să fiu de partea ta și când sunt împotrivă a ceea ce faci sau spui dar mai ales când ceilalți sunt împotriva ta. A fost o vreme în relația noastră în care am fost în cealaltă jumătate de teren. Să-ți explic: în orice joc sunt două echipe și un teren. Uite aici e linia de mijloc. În partea asta e echipa ta și în partea cealaltă e echipă cealaltă. “ Cine e în echipă cealaltă?” De exemplu, educatoarea, învățătoarea sau diriginta. Orice s- ar întâmpla în terenul nostru de dincolo de linie, toată lumea trebuie să înțeleagă că NOI DOUĂ suntem o echipă. În echipă noastră noi ne certăm,ne supăram, avem probleme…ca la baschet…nu ți-am dat pasa sau nu ai prins mingea sau alerg prea încet sau m-am accidentat. Sau suntem foarte bune și câștigăm. Orice ar fi noi câștigăm sau pierdem împreună.Din partea cealaltă a terenului ei trebuie să se lupte cu echipa noastră.

Am greșit multă vreme trecând în echipă cealaltă și lăsând-o pe Maya singură în tot terenul ei. Am fost de partea celorlalți și împotriva ei. Așa s-a văzut de la ea. Din momentul în care eu am făcut pasul în înapoi și m-am întors în terenul nostru ea a înțeles că nu e singură. Și reușim să avem ședințe tehnice eficiente în care ne studiem "adversarul" alegem împreună strategia și facem planul de bătaie.

Acum, jucăm toate meciurile în echipă  "din gol în gol până la victoria finală”.