Am trăit toată copilăria uitându-ne la farfuriile din vitrină. Paharele bune, tacâmurile frumoase, erau păstrate bine pentru cele câteva zile din an care trebuiau să facă diferența. De Paște, de Crăciun, la aniversări și în puținele ocazii în care întindeam masa din sufragerie. Eu am acum acasă doar farfuriile și paharele pe care le folosesc mereu. Mănânc din farfurii frumoase, beau ceai în căni de suflet și cafea din cesti de colectie. In casele parinților noștri covoarele trebuiau să fie un gri cenușiu să nu se vadă atunci când se învechesc, de mâncat mâncam în bucătărie, fețele de masă erau pentru zilele de duminică, în rest, bună era și fața de mușama. Așa am crescut. Așa ne-au crescut părinții noștri și, din păcate, încă multe mame așa se cresc în continuare pe ele și isi cresc copiii . Lucrurile bune le păstrăm pentru zilele în care o să le vadă alții. Confirmările și recunoașterea din jur este mai importantă decât să ne simțim noi bine.

– Astea sunt toate farfuriile tale? m-a întrebat un domn care s-a nimerit la mine la micul dejun. M-a ajutat să pun masa și când a deschis dulapul și-a văzut că eu aveam fix atâtea farfurii câte folosesc s-a uitat mirat. – Da. Nu am nevoie de mai multe. Dacă am stivă de farfurii se adună mai multe la spălat…

Musafirii mei nu sunt mai importanți decât mine. Nu au un regim preferențial. Nu le pun lor în farfurii frumoase și fine iar eu să mănânc zi de zi în unele care să mă țină cât mai mult sau de care să nu-mi pară rău atunci când se sparg. Îi pun copilului meu masa în fiecare zi așa cum punea mama masa pentru musafiri. Am grijă să fie șervețele curate și cele mai bune farfurii, căni și tacâmuri. Sunt fericită să aflu de la cele peste 10.000 de persoane care sunt în grupul "Slăbește cu mine" pe facebook, că și-au scos din vitrină paharele și farfuriile bune. Mă bucur să văd tot mai mulți oameni care se respectă. Care își fac lor în primul rând viața frumoasă. Cu cât va conta mai mult ce simțim fiecare dintre noi, cu atât va conta mai puțin ce cred ceilalți despre noi. Creșteți-vă copiii oferindu-le tot ce aveți mai bun. Nu țineți lucrurile rare și scumpe pentru musafiri. Față de ei nu aveți nicio obligație. Dar față de copiii voștri aveți datoria să-i învățați să se respecte, să se aprecieze și să-și facă viața frumoasă. Puneți-vă, vouă și copiilor voștri, mâncare, în farfurii superbe. Beți apă din pahare strălucitoare. Tratați-vă ca pe niște musafiri. Până la urmă asta și suntem, venim și plecăm. Dar cât stăm aici, să ne oferim tot ce poate fi mai bun, de la ceea ce mâncăm până la mesele la care ne intalnim în fiecare zi cu noi și cu cei pe care îi iubim.

Adolescența e momentul critic din viața fiecărui părinte. E momentul zero care pune la încercare tot ce ai construit și tot ce ai gândit 13, 14 ani în legătură cu copilul tău. Indiferent cât de bun e copilul, indiferent cât de înțelegător și răbdător e adultul, adolescența vine ca o tornadă și din ea scapă cine poate. Sau cine știe să înoate.

Sunt relații de părinți- copii care se zguduie rău de tot dar rămân în picioare atunci când vine tornada Adolescență. Dar sunt și relații construite fragil, fără o fundație prea solidă, iar tornada Adolescență dărâmă tot în calea ei și din relația părinte-copil se alege praful. Oricum am lua-o, oricum am întoarce-o, perioada de adolescență a copiilor noștri este cea mai solicitantă din tot ce putea fi solicitant în creșterea unui copil. Toate transformările hormonale ne fac zile fripte și nouă și lor. Și cum de la ei nu prea avem dreptul să ne așteptăm la mare lucru, cel mai mult ar trebui să facem noi. Cea mai mare frică a unui părinte e fugitul de-acasă al copilului. Și-apoi fumatul, băutul, drogurile, sexul. Mă voi opri la fugitul de-acasă pentru că deja mă apucă groaza numai gândindu-mă la celelalte. Eu îmi cresc copilul să fugă. Dar să fugă din orice loc s-ar simți în cel mai mic pericol. Să fugă mâncând pământul atunci când în jurul ei se întâmplă lucruri nesănătoase. Să fugă din compania celor care creează și alimentează conflicte. Să fugă din calea oamenilor răi. Să fugă din găștile care demolează. Să fugă din locurile din care nu are nimic de învățat. Să fugă de la petrecerile plictisitoare, de cărțile care nu au nimic de spus, de oamenii care nu i se potrivesc, de muzica aia care nu o reprezintă. O învăț de mică să fugă. Ea trebuie să știe că are voie și că, uneori, fuga e foarte sănătoasă.

Unde să fugă? La mine. Locul cel mai sigur de pe planetă. La mine va găsi mereu pace, liniște, iubire, lucruri sănătoase și armonie. Ușa mea este deschisă pentru ea de oriunde-ar trebui să fugă. Îmi învăț copilul să fugă spre mine atunci când viața îi ridică tot felul de obstacole. Atât timp cât la mine e cel mai bine, e cea mai fericită, e locul cel mai bun de pe planetă, copilul meu nu va simți nevoia să fugă în altă parte. Va simți nevoia să plece. Așa cum am plecat toți la un moment dat din locurile în care stăteam. Dar nu va vrea să caute un loc în care să se ascundă de MAMA. Nu va cauta un loc în care să fugă pentru că mama e isterică, mama urlă și face gălăgie toată ziua, mama o umple de reproșuri, o controlează excesiv, o terorizează cu predici, o obligă să facă anumite lucruri, mama o ține în casă, o face să plângă, urlă la ea și o ceartă pentru orice fleac, mama o bate, mama, mama, mama… – Știi mama că locul în care eu mă simt cel mai în siguranță e locul în care ești tu? când mi-a spus asta mi-au țâșnit lacrimile și i-am spus că eu nu imi amintesc să fi avut la vârsta ei un astfel de loc. – De-aia, probabil, tu ai fost pentru tine locul în care te-ai simțit cel mai în siguranță. Pentru toate motivele de mai sus, creșteți-vă copiii să fugă spre voi când au o problemă și nu de la voi.

“Pleacă mamă, vreau să pleci…”

Ati auzit asta de la copilul vostru? Ati spus-o vreodată? Cam de câte ori i-ați spus asta partenerului sau partenerei, celui mai iubit dintre toți pământenii? Mai țineți minte cum v-ați simțit în momentul în care a ieșit pe ușă? Cum ați fi urlat: "Întoarce-te", dacă orgoliul nu v-ar fi lăsat să faceți asta? "Pleacă", spus de un copil, nu înseamnă altceva decât: "Arătă-mi că mă iubești, spune-mi că sunt important pentru tine, dovedește-mi că nu mă vei părăsi oricâte prostii aș face.

Când un copil îți spune pleacă, cel mai bun lucru pe care îl poți face e să rămâi. Să stai și să-i spui că dacă ai fi singur pe lume ai pleca. Dar de când există el în viața ta nu mai poți pleca brambura. Când fetița mea mi-a spus pleacă, m-am oprit o secundă și m-am gândit că este o mică teroristă alintată și că o să-i arăt eu cum o las singură. Apoi am tras aer în piept și mi-am dat seama că aș intra într-un conflict pe care nu mi-l doresc. Că aș adânci o criză mai mult decât e cazul.

Și m-am întors din drum, m-am așezat lângă ea și i-am povestit: "Până să vii tu în viața mea plecam unde voiam și când voiam. Și stăteam cât aveam chef. Acum nu-mi mai vine să fac asta. Plec doar atunci când e nevoie și cât e nevoie. Și abia aștept să mă întorc în locul în care ești tu pentru că aici mă simt cea mai fericită. Chiar dacă uneori nu ești cea mai simpatică persoană din lume și uneori aș prefera să nu văd boticul și privirea asta, tot cu tine e cel mai frumos. Eu nu te voi părăsi niciodată. Orice-ai face. Între noi e o legătură invizibilă, ca un elastic. Și se întinde oricât de mult e nevoie, iar când trebuie să mă întorc mă trage pur și simplu spre casă. Pentru mine, cel mai frumos loc de pe planetă e acolo unde ești tu. Tu poți spune pleacă dar trebuie să știi că eu nu pot să plec."

Mă opresc din tot ce fac și mă uit la ea când iese pe ușă. Experimentez asta de ceva vreme. De fiecare dată când sunt acasă, dimineața, mă opresc în pragul ușii și mă uit la ea în timp ce așteaptă liftul. O privesc și o admir din cap până în picioare. Cu toată dragostea. Mă uit la ea ca și când o văd pentru prima oară. Sau, nu se știe niciodată, poate ultima. Prea ne culcăm pe o ureche și avem senzația că nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Și, când auzim de oameni cunoscuți care astăzi sunt și mâine nu mai sunt, ne mirăm din nou și din nou și din nou cum se întâmplă trecerea, brusc și dintr-o dată. Întotdeauna pe neașteptate. Mi-am dat seama de asta în timp ce o priveam deja de câteva zile, în fiecare dimineață, cu toată dragostea. Ca și când atunci aș fi descoperit-o. Ca și când ar fi răsărit în fața mea, pentru prima oară, o minune de ființă cu care eu nu am nicio legătură și pe care o văd în toată splendoarea ei. Iar ea se simte admirată. De propria mamă. – Ești foarte frumoasă, Maya! – Mulțumesc, mama! Să ai o zi bună. Sunt în vârful toboganului și de-acolo îmi dau drumul într-o nouă zi. Nu știu ce mă așteaptă până nu sunt din nou în același punct, seara, în pragul ușii. Dar știu că ziua mea începe și rămâne cu acea imagine la care eu pot să mă întorc în orice moment fără să simt că am obosit. Imaginea copilului meu uitându-se la mine cu fața râzându-i de bucurie.

Atât vor de la noi. Să se oglindească. Fii oglinda bună în care privește copilul tău. Vi s-a întâmplat să vă uitați în câte-o oglindă și ea să vă mărească, să vă deformeze, să vă arate mult mai umflați, mai grași sau mai slabi decât sunteți? Nu v-a plăcut imaginea aceea. Dar o oglindă care să vă facă mai frumoși decât v-ați văzut voi vreodată ați întâlnit? Ei bine, asta sunt eu în fiecare dimineață. Cea mai frumoasă oglindă în care se privește copilul meu. Și când ea pleacă de acasă cu imaginea cea mai frumoasă în memorie, nicio pietricică nu mai poate să-i spargă întregul. Nimeni nu mai poate să facă vreo fisură. Părerea părinților despre copii este cea mai importantă părere din toată lumea. Ce crede mama și tata, cum îl văd ai lui contează mai mult decât milioanele de ochi ce ar putea să-l vadă. Când nu ne place imaginea și ei citesc asta pe chipul nostru începe o luptă de depășire a impresiei. Dar când ochii noștri oglindesc cea mai frumoasă imagine posibilă a lor, copiilor noștri le cresc aripile. 10 secunde. Atât cât zăbovim în fața unei oglinzi, zăboviți în pragul ușii uitându-vă la copilul vostru din cap până în picioare. Cu cea mai frumoasă și mai mândră privire de mamă sau de tată. Fiți cea mai frumoasă oglindă în care ei să-și vadă toată frumusețea. Ca și când ei s-ar întreba în fiecare dimineață: "Oglindă oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?" Pentru mine e Maya. Pentru tine, cine e?

Eu am avut un astfel de moment. Viața mea era într-o mare derivă, mintea mea era la cum să înot în marea de probleme în așa fel încât să ajung cumva la mal. Copilul era afectat de starea mea de supărare și de stres. Am strâns din dinți și am lăsat-o la părinții mei până când mi-am aranjat treburile. Bunicii ei erau în acel moment tot ce era mai bun pentru ea. Sigur că îi era dor, iar pe mine mă durea carnea de dorul ei, dar mi-am dat acel timp de care aveam nevoie să așez lucrurile astfel încât ea să se bucure de cea mai bună variantă a mea. Mama și tata erau, în cea mai grea perioadă din viața mea, siguranța, pacea, bucuria și răbdarea de care ea avea nevoie. Și au primit-o cu brațele deschise. Eu eram blocată într-un punct care nu mă lăsa să merg mai departe. Am făcut o poveste frumoasă, potrivită sufletului ei și am asigurat-o de toată dragostea mea promițându-i că vom recupera fiecare zi pierdută, dar asigurând-o că nu vom pierde momente importante și vom câștiga bucurii viitoare. După câteva luni mi-am ridicat viața de pe traverse și am pus-o înapoi pe linie. Să ai puterea să recunoști că într-un anumit moment nu ești lucrul cel mai bun din viața copilului și-apoi să cauți soluții, indiferent ce renunțări implică, cred că e una dintre cele mai grele încercări pe care le poate avea de trecut un om într-o viață.

Tatăl ei, atunci când ne-am despărțit, a înțeles, a știut, a acceptat că eu sunt tot ce e mai bun pentru ea. Acum eu mă pregătesc să accept că în curând Maya va merge să studieze la Londra iar el va fi tot ce poate fi mai bun pentru ea. În jurul meu, din ce în ce mai mulți oameni se deschid și acceptă că nevoile copilului se schimbă și că un lucru care astăzi era perfect pentru el mâine s-ar putea să nu mai corespundă. Cunosc femei care își lasă copiii la tații lor pentru că ei sunt în acel moment tot ce e mai bun pentru ei. Am prieteni care, deși au obținut custodia copilului, l-au lăsat în partea cealaltă până când copilul a ales singur ce e mai bun pentru el. Cunosc situații în care copilul l-a ales pe tată împotriva tuturor sentințelor definitive care îl dădeau mamei. E tare greu să gestionezi o astfel de situație. Trebuie să-ți fie simțurile ascuțite și antenele deschise la maxim să poți analiza cu toată onestitatea situația în care te afli pentru a putea lua o decizie corectă. Nu e ușor să accepți că ești praf și că celălalt părinte e în acest moment tot ce poate fi mai bun pentru copilul tău. Nu e ușor să recunoști că, într-o anumită perioadă, bunicii sunt tot ce e mai bun pentru copilul tău. Ca unul care a trecut printr-o astfel de alegere recunosc cu mâna pe inimă că e mai simplu să îl tragi în furtuna ta decât să-i cauți liniștea și siguranța.

Putem să trăim săptămâni, luni, ani în care să nu fim buni nici pentru noi darămite pentru copiii noștri. În astfel de situații e minunat să avem puterea să alegem cu mintea pentru sufletul copilului nostru. Să-ți păstrezi copilul într-o furtună de emoții și sentimente e ca și cum l-ai lăsa în furtună doar ca să fie cu tine. Să-ți lași copilul în alt loc, unde e pace, iubire si armonie, înseamnă să-l iubești mai mult decât iubești nevoia de-a-l avea cu tine. Pentru că nu te poți desprinde sau nu poți recunoaște că în acel moment tu ești uraganul de care trebuie să-l adăpostești. Ce contează ce vor spune ceilalți? Dacă ar veni o tornadă fiecare și-ar lua copiii în brațe sau i-ar arunca într-o barcă încercând disperați să-i salveze. În situațiile excepționale acționăm pe cont propriu. Din fața uraganului scapă cine poate. Nu trebuie să dai socoteală nimănui pentru barca pe care ai ales-o să-ți salvezi copilul din fața uraganului care, uneori, poți fi chiar tu.

Mama e pământul și tata e sămânța. Împreună nasc rădăcina celui mai frumos copac. Al vieții. Așa îmi place să răspund la întrebarea celor mici: cum se fac copii. Sau, de ce bărbatul acela e tata sau, de ce femeia aceea e mama. Povestea o folosesc și în Întâlnirile cu părinții. Câteodată, trebuie să ne amintim care cu ce am contribuit în procesul de facere. Mie mi-a făcut bine să-mi amintesc asta de fiecare dată când îmi venea să închid toate porțile de comunicare cu tatăl copilului meu. Indiferent dacă mai locuiesc împreună sau nu, dacă se mai iubesc sau nu, în viața de cuplu a celor doi părinți, vine câte un moment de cumpănă. În care, supărați pe toți și pe toate, uităm care au fost motivele pentru care ne-am iubit. Și uităm că noi doi, eu pământ și el sămânța, am făcut împreună un copac. Copacul nostru crește. Nu cunosc nicio mamă care și-a părăsit copilul. Nu am întâlnit-o. Știu niște povești, cunosc niște tați care cresc singuri copii, dar pe mamele acelea eu nu le-am cunoscut. De aceea cred că numărul lor este foarte mic, și că, desigur, vorbim despre accidente. Cunosc puțini bărbați, din fericire tot mai mulți, care se bat să rămână în viețile copiilor lor. Știu mame, foarte puține, care trec peste orice orgoliu și diferende, să-i păstreze pe tații copiilor lor în viețile celor mici. Această ultimă categorie este cea mai aproape sufletului meu. Pentru că ele au înțeles că un copac nu poate avea o tulpină sănătoasă cu jumătate de rădăcină uscată. Copiii acestor mame sunt copaci cu coroana bogată și cu frunzele verde crud care se învârt după soare. Rădăcinile lor sunt sănătoase și bine înfipte în pământ.

 Copacul vieții lor a fost plantat în pământ roditor, și nimeni și nimic nu i-a dezechilibrat creșterea. În mintea mea, mama e pământul și tata e sămânța din care crește copacul vieții. De aceea, nu prea înțeleg cum poate să plece pământul și să lase rădăcina suspendată în aer. Nu minimalizez rolul unui tată, ci doar scot în evidență rolul mamei în viața copilului. Pământul iubește sămânța și o primește înlăuntrul ei. De-acolo crește cea mai frumoasă plantă. Mai departe, intervin tot felul de factori care schimbă aspectele. Ba ploi, ba soare, ba secetă, mai vin ierni și veri și primăveri, și toamne, toate însoțite de speranța că rădăcina e la loc sigur. În pământul care o încălzește și o protejează. Rădăcina există pur și simplu. Pământul e acolo pur și simplu. Sămânța a ajuns în pământ, și acest triunghi e minunea. Nimeni nu datorează nimic nimănui. Ei doar sunt împreună. Pur și simplu.

Există viațā dupā examen.

Îmi sunā încā în cap această propoziție. Am auzit-o acum aproape un an, când am asistat la o festivitate la Colegiul Avenor, școala unde învață copilul meu. Replica a spus-o doamna Dana Papadima, directorul școlii și unul dintre cei mai respectați profesori din România. Mi-au țâșnit lacrimile de bucurie să aud un dascăl, chiar director de școală, cā vede așa viața. Doamna Papadima conduce o școală privatā. Dar, ar putea liniștită să țină în mână sistemul de stat și sā-l pună într-un cadru sănătos.

Mi-a plăcut mesajul și mi-a rămas întipărit în memorie. Zilele trecute i-am găsit și utilitatea. Vorbind cu o prietenă, o mamă minunată, Gabriela, despre fetele noastre aflate în pragul examenului de capacitate m-am luminat. Ca părinte e o decizie foarte grea să-i spui copilului tău că de fapt examenul “acela” e doar un examen și cā viața lui nu depinde de el. Dar, eu pot să-mi asum acest risc și să o ghidez pe Maya să-și măsoare puterile după mintea și sufletul ei, nu după regulile impuse de societate.

Nu știu cum să-i spun copilului meu că examenele cele mai importante ar trebui să le dăm în fața sufletului nostru și nu în fața oamenilor chiar dacă le spunem învățători, profesori, examinatori, șefi, manageri. E greu să-i spui copilului tău că nu contează chiar deloc numele liceului în care intră, ci contează copiii care îi vor fi colegi si care vin cu o anumită energie, cu un anumit bagaj emoțional în clasă și cu o anumitā educație de-acasā și mai contează foarte tare cine sunt oamenii pe care o să-i întâlnească în fiecare zi la catedră.

Drept urmare, am rugat-o pe Maya să nu-și pună neapărat obiective care poartă nume de oameni: Caragiale, Coșbuc, Lazăr, Mihai, Xenopol, Neculce….

Nu contează că eu am terminat la Ady Sincai. Nici măcar nu se mai numește așa liceul absolvit de mine. I-am propus să-și pună target rezultatul pe care o să-l obțină la examen. Dacă ea își propune să facă cel mai bun punctaj din tot ce a făcut până acum și punctajul acela reflectă munca ei din acest an, eu voi fi fericită.

Vreau un copil care să se evalueze corect. Care să nu renunțe la lucrurile ce o fac fericită numai pentru că intră într-un anumit liceu cu nume celebru. Poate că intră la o școală cu medie mare și găsește acolo cele mai mari tentații pe care eu nu mi le doresc în viața ei. Poate media ei o va duce la un liceu de nivel mediu în care copiii sunt sănătoși din punct de vedere emoțional, echilibrați, crescuți în afecțiunea și atenția părinților și va rezona cu ei mult mai bine.

Nu cred că un examen este definitoriu pentru viitorul unui copil. Cred că mai bine de jumătate din programa școlară nu te pregătește nici pentru carieră nici pentru viață, ci doar acoperă niște locuri de muncă ale unor oameni, din păcate mulți dintre ei prea puțin pedagogi. Câți părinți au curajul să le spună copiilor lor că nu trebuie să ia cea mai mare notă din clasa, din școală, din cartier, oraș sau țară. Eu aș vrea să-i spun că m-aș bucura să ia cea mai mare notă din toate notele pe care le-a luat ea până atunci. Ăsta să fie cântarul care la sfârșitul acestui examen o va face câștigatoare sau nu.

Eu nu am luat totate examenele pe care le-am susținut. Ba chiar am picat de câteva ori rău de tot. Examene care pentru alții pot părea decisive, eu le-am ratat. Am fost sub linie la examenul de admitere în liceu. Am dat admitere la Cluj la Pedagogic. Eram 700 pe 20 de locuri. Nu am fost printre cei 20. Iar repartiția m-a trimis la Dej la ultimul liceu din oraș, liceul Agricol profil mecanică. Ultimul, ultimul, ultimul liceu adică tot ce putea fi mai rău. Sigur că eram copii foarte buni respinși cu medii mari de la licee foarte bune si cu locuri putine dar nu eram vârfuri. În vremurile acelea aveam câteva variante să facem o meserie: sanitar, pedagogic, economic…și cam atât.

La treaptă m-am străduit foarte,foarte,foarte tare și am intrat pe cele 40 de locuri de la filologie după care am stat 3 luni prin spitale, urmând să descopere doctorii de la ce făceam crize de spasmofilie. Într-un târziu, după ce am ajuns de câteva ori la urgență la un pas de moarte au acceptat că alergiile mele nu erau declanșate nici de lapte, nici de ouă, nici de zahăr ci de emoții. Orice bucurie sau tristețe care îmi aduceau în corp mai multă adrenalină, îmi făceau atât de mult rău că puteam ajunge la urgență cu față umflată și la un pas de asfixiere.

Pasiunea mea pentru radio și zona de teatru, cinematografie, muzică s-a manifestat din primii ani din copilărie. Eram fascinată de paradele care se organizau pe stadioane, mergeam la toate spectacolele care aveau brigăzi artistice…. Am văzut toate filmele românești și știam replici din spectacolele de teatru radiofonic și pentru adulți și pentru copii. Mă trezeam la 5 dimineața să-l aud pe Paul Grigoriu pentru că îmi plăceau enorm vocea și energia lui. O știu pe Anca Florea cu fiecare inflexiune a vocii.

Lumea asta îmi plăcea cel mai mult din tot ce se întâmpla în jurul meu și din asta trăiesc fără să fi făcut măcar o oră de curs în care să mă invețe cineva ce să fac. Nu mi-a spus nimeni că ceea ce am eu de făcut o să fac oricum și că trebuie să învăț cum să cresc sā-mi descopăr lucrurile pe care le fac din toată inima și să mă dezvolt, nu cum să învăț să-i mulțumesc pe ceilalți.

Au pus atâta presiune pe mine până când m-am îmbolnăvit, disperată să merg pe drumul pe care mi-l arătau ei fără să pot să mā gândesc la faptul că eu am drumul meu. M-a costat mult prea mult să repar ceea ce s-a stricat în echilibrul meu din cauza acestor presiuni. Și-am înțeles că un examen nu-ți asigură viața, dar poate să ți-o incurce.