Cum poate o doamnă învățătoare să-i spună unei fetițe să plece din primul rând intr-o poză pentru că e cât un tanc și fetița să iasă cu totul din grup și să stea pe margine?! Și toate astea de față cu tatăl ei care asistă cu mâinile în sân, neputincios la scenă. Fără să intervină. Iar poza de final de serbare să se facă fără copila care are niște kilograme în plus. Dar, cu doamna care are o inimă în minus. Cum să-i spui așa ceva unui copil?? Chiar dacă îți ocupă două locuri din rândul din față. Chiar dacă îți strică imaginea ta de grup perfect, cu copiii perfect îmbrăcați în haine perfecte și care stau în pozițiile perfecte.

Cum să fii atât de crudă și să rănești atât de rău un copil cu vorbe care îi vor marca viața. Se vor chinui psihologii, ani întregi, să repare ce-ai stricat tu, într-un moment de neatenție, pentru o nenorocită de fotografie. I-ai fi putut spune cu blândețe: "Vino să stai lângă mine, aș vrea să ne ținem de mână în poza asta…" dacă îți stătea în ochi copila. O făceai să se simtă specială în timp ce tu îți asigurai estetica pozei de sfârșit de serbare. Să stai cocoțată pe rândul din spate și de-acolo să-i strigi unui copil din față, cu superioritatea adultului care deține dreptul de a decide, mi se pare lipsă de inspirație. Voi folosi cuvinte blânde. Cât pot de blânde. Atât pentru doamna aceasta care va rămâne în memoria copilei cu o pată pe trecut, cât și pentru tatăl care a asistat neputincios la scenă. Pe margine, cuminte, umil, supus în fața sistemului, docil în fața celor mai deștepți ca el, soldat exemplar în fața comenzilor date de locotenenții din formație. Măi tată de copil, când tu ai făcut copilul, Dumnezeu ți-a dat mai mult de-atât. Când ai intrat în armata părinților ai primit cele mai importante arme din lume: iubirea, empatia… Cum să stai cu mâinile în sân și să te uiți la copila ta umilită și pusă pe tușă de o doamnă neatentă la sufletul unui copil. Copila ta are probleme de greutate care ți se datorează și ție. Măcar pentru asta ar fi trebuit să îi iei apărarea și să intervii într-un fel sau altul. Să știe că nu e singură. Să vadă că tata îi ține spatele. Trebuia să o iei de mână și să o duci tu lângă doamna sau pe un rând pe care să poată sta fără să se simtă în plus. Să-i spui să stea jos, să-și găsească un loc potrivit pentru ea și pentru ceilalți.

TU, părintele, ești cel care trebuie să-i dai copilului tău încrederea că își merită locul. Cel mai bun pentru el. Cel mai potrivit în contextul în care se află. Dar nici un copil nu are locul pe margine. Marginea este doar pentru cei care n-au avut acasă părinți să-i învețe care le este locul. Și că toți, dar absolut toți oamenii au dreptul la un loc în formație. Dincolo de greșeala învățătoarei care trebuie penalizată, pasivitatea părintelui mi se pare cea mai gravă. Cu un părinte inspirat, cu un tată care să-i țină spatele, copila ar fi ieșit cu bine din această situație. Învățați-vă copiii că toți avem loc. Uitați proverbele părinților noștri. ”Capul plecat sabia nu-l taie”, pentru că intre timp noi am înteles ceva important : capul plecat rupe coloana în două și fără coloană stăm aplecați toată viața. Și toți se vor uita de sus la noi. Învățați-vă copiii că orice-ar spune ceilalți, orice-ar vrea restul lumii pentru ei, să nu uite de ceea ce își doresc singuri. Și dacă vrea să stea într-o fotografie în primul rând, fetița ta de 50 de kilograme poate să stea, dacă doamna nu e atât de deșteaptă și de inspirată să o facă să-și dorească ultimul rând. Un copil gras poate să strice estetica unei fotografii dar poate să fie atât de vesel și să aibă un zâmbet cât 10 slabi la un loc.

Energia unui copil nu are nicio legătură cu kilogramele. Iar sufletul nu face diferența. Pe el îl doare la fel de mult indiferent câte straturi de grăsime încearcă să-l protejeze de răutățile celor din afară. Nu aruncați cu vorbe și cu fapte în inimile copiilor. Vorbele grele nu se văd învinețite pe corp, se transformă în pietre care apasă pe suflet.

Toată lumea te întreabă când află că ai un copil:

" E un copil bun?"

Nu te întreabă nimeni:

" Ești un părinte bun?"

Nu-l întreabă nimeni serios pe copil:

" Sunt buni părinții tăi?"

Am scris de curând un text la care o doamnă a lăsat următorul comentariu:

" Bine ziceți, toți adolescenții ar trebui să învețe să vadă lucrurile așa cum le vedeți dumneavoastră".

Evident că s-a aprins becul de alarmă din capul meu. Doamna înțelesese mesajul, greșise însă "adresantul". Adevărul ei era valabil, dar numai pe jumătate. E foarte adevărat că trebuie să învețe dar nu adolescenții, ci părinții de adolescenți. Nu copiii trebuie să învețe să fie buni, generoși, atenți, iertători, empatici, consecvenți, perseverenți, înțelegători, învingători. Părinții lor sunt cei care trebuie mai întâi să învețe toate aceste lucruri. Uitați-vă puțin în jurul vostru. Copiii noștri, de regulă, excelează în lucrurile în care excelăm și noi. Știu să povestească în detaliu activități pe care noi le facem și despre care vorbim cu multă pasiune. Cunoștințele lor, în primii ani, sunt strâns legate de cunoștințele noastre. Activitățile lor reflectă într-o proporție foarte mare activitățile noastre. Depind de noi 100%. Știu poveștile pe care noi le citim, folosesc expresiile pe care le-au învățat de la noi, abordează lucrurile și faptele de viață așa cum văd că facem noi asta.

Vrei să ai un copil bun? Atunci trebuie să fii tu un părinte bun. Nici nu ne-am imaginat cât e de greu, atunci când ne-am bucurat că vom fi părinți.

Nimeni nu intuiește ce schimbare imensă ar trebui să intervină în viața noastră atunci când apar copiii. Fii tu fix așa cum vrei să fie copilul tău. N-o să-ți iasă din prima dar, dacă vei avea răbdare, într-o zi o să te trezești în casă cu cea mai tare echipă copil-părinte. Și vei înțelege că ai făcut cea mai importantă schimbare din viața ta.  

Am asistat la o scenă peste care nu am cum să trec. Zilele trecute am filmat pentru o emisiune specială de Crăciun. Multe vedete, mulți copii. Acele grupuri de copii pe care le tot vedeți la televizor, de la diferite cluburi, cercuri. Îmbrăcați aproximativ la fel, pregătiți să presteze un program muzicalo dansant. Toți copiii în platou se pregăteau să înceapă înregistrarea. Părinții pe lângă gărduțul emisiunii gata să imortalizeze momentul de glorie al micilor artiști. Trec la un moment dat pe lângă o bunică. De piciorul ei stătea agățată o fetiță de vreo 5 ani care plângea de mama focului.

– Ce s-a întâmplat? am întrebat. ( Mă știți deja, nu pot trece pe lângă o astfel de situație fără să încerc măcar să obțin un zâmbet.)

– Am întârziat și doamna nu îi mai dă voie în platou pentru că ei au repetat și ea o să le încurce filmarea.

Fetița și-a ridicat privirea spre mine. Un Univers întreg i se năruise. Alergase cu bunica să ajungă la ora stabilită și tot n-au reușit. Iar acum doamna, deși era acolo și nu începuse nici filmarea, nu-i mai dădea voie să meargă la colegii ei pentru momentul de glorie. Nici măcar să se bucure de atmosfera platoului. Am ales să schimb o întâmplare tristă pentru acel copil în întâmplarea vieții ei. I-am spus că poate intra cu noi atunci când vom cânta "Am o căsuță mică".

– O să intri de mână cu Zâna Bună și o să te bucuri și tu de filmare.

Nu vă pot descrie bucuria din ochii copilului. A dispărut orice urmă de lacrimă. Bunica se uita la mine mută și nu-și găsea cuvintele iar în tot acest tablou, plin de poezie, apare doamna care conducea grupul de copii și cu degetul amenințător s-a aplecat peste copilă și-a început să-i spună:

– Să nu te prind că te duci la colegii tăi, că noi am repetat coregrafia și o să-mi strici toată filmarea. Treaba ta dacă vrei să intri în platou peste ce am spus eu, dar dacă te duci lângă colegii tăi opresc filmarea și te dau afară.

Fetița se uita la ea și dădea din cap a aprobare. Nu cred că auzea prea bine ce spunea doamna pentru că era de mână cu Zâna Bună. Și când te ține Zâna de mână nu te mai poate afecta nimic. Bunica a început să se scuze și să se teamă că intrarea fetiței în platou cu noi o va costa prea mult în relația viitoare cu doamna…

Aceasta nu e o poveste. Aceasta e o întâmplare ADEVĂRATĂ.

Fetița a intrat cu noi în platou și a stat toată emisia. Oricum era un haos organizat. Erau aproape 100 de copii acolo, fiecare făcea ce voia, iar despre mega coregrafia doamnei, vă spun cu mâna pe inimă că la "Am o căsuță mică" avem o coregrafie mult mai complexă… așa că nu i-a fost greu niciunui copil din platou să o facă.

Concluziile mele:

Doamnele acestea se iau prea în serios. ”Noi suntem profesioniști” a fost replica doamnei. Pe buuuune??? Vorbim de copii de 4, 5 ani. Întârzierea nu era din vina copilului. Pedepsește bunica, părinții, dar nu priva copilul de o ocazie pentru care a ajuns totuși la timp. Doamna instructoare a încercat să intervină în norocul copilului. Faptul că eu i-am întins o mână celei mici și i-am oferit șansa unei alte experiențe, din punctul meu de vedere, îi spune unui copil mesajul că lucrurile se pot schimba în viață când te aștepți mai puțin. Că poți primi altceva cu mult mai mult, mai bun, mai frumos decât ai pierdut. Doamna a intervenit pur și simplu peste șansa acelui copil. Ok, a luat decizia de a nu-i mai permite să intre în platou. I-a închis o ușă. Copilului i s-a deschis o fereastră. Lasă-i fereastra în pace, nu te mai chinui să pui gratii. Că ia Dumnezeu acoperișul, îl ridică prin horn și tot îl salvează dacă e în destinul acelui om să trăiască o anumită experiență. Am ales să scriu despre asta pentru că la 3 zile după întâmplare noi încă vorbeam în Gașcă despre cât de lipsit de atenție s-a purtat acea profesoară. Despre cum nu e normal să pedepsești un copil pentru greșelile oamenilor mari. Trebuia să dea bunica afară, să nu o mai primească pe viitor la cursuri, putea alege să trateze situația în multe alte moduri. Oricum a pierdut. Mult prea mult. Și și-a stricat și bucuria, că după povestea asta nu s-a mai putut uita în ochii noștri. Și mai erau și alți părinți care au asistat la scenă. S-ar putea să fie o profesoară de canto foarte bună. Să știe să facă lucruri pe scenă cu copiii. Dar oamenii aceștia nu au voie să uite că în fața lor sunt niște suflete fragile și noi, adulții, trebuie să găsim cele mai bune soluții în gestionarea situațiilor de criză. Și să nu ne mai luăm atât de tare în serios. Să nu facem din asta scopul vieții noastre.

Copilul tău nu e un produs de vânzări. Copilul tău nu e un produs pentru care să faci planuri de vânzare și de la care să aștepți să-ți vinā profitul. Sunt părinți care consumă mai mult timp pe PR-ul personal, de părinte, decât petrec efectiv cu copilul. Sunt părinți care cred că ideea de părinte merită mai mult timp și necesită mai mult efort decât copilul însuși. Nu-ți mai pierde vremea în tot felul de cursuri care te învață cum să-ți crești copilul în 7 capitole și în 5 pași. Nu-ți mai irosi energia făcând pachete de marketing parental despre cum să obții rezultate pe termen mediu și pe termen lung. Nu există rețete care să te învețe să fii o mamă bună. Nici cursuri care să facă din tine tatăl perfect. Oamenii spun teorii. Eu povestesc întâmplări. Îi rog pe părinții pe care îi întâlnesc să ia din experinta mea doar ceea ce li se potrivește. Fiecare copil e unic, fiecare părinte e “caz particular”. Nu intrați într-o oală în care cineva vine și pune piper, sare, legume, carne, apa, după gusturile lui. S-ar putea pentru voi să fie prea mult sau prea puțin. E important să împărtășim. E bine să ne întâlnim și cu alți oameni și sā căutăm locuri în care se rezonează cu preocupările și problemele noastre. Dar nu lāsati pe nimeni sā vā scadā increderea din voi si nici nu încercati sā copiati alti oameni. Intalniti-vā cu alti pārinti sā vā amintiti ce misiune frumoasā trāiti. Aceste întâlniri ar fi bine să vă amintească în primul rând că nimeni nu poate face nimic din ceea ce puteți face voi. Că succesul unui părinte se măsoară în fericirea copilului lui. Și această fericire , cel puțin în primii lui ani de viață depinde exclusiv de noi, pārintii.

– Ce obiective să-mi pun pentru copilul meu pe termen mediu și lung și care sunt pașii cu care pot ajunge acolo? m-a întrebat o mămica la o întâlnire Antrenorul Părinților. – Eu nu-mi propun nimic nici pe termen mediu nici pe termen lung.

Eu îmi propun în fiecare dimineață să fiu o mama si o femeie mai bună decât am fost ieri, să fiu mai atentă la lucrurile mărunte și importante din viața mea și din viața ei, să observ, să ascult, să mângâi, să zâmbesc, să răspund cu voce cladă, să spun te iubesc, să fac bucurii, să pregătesc un mic dejun care să o suprindā, să mă găsească acasă când vine de la școală, să-mi fac timp pentru ea si nevoile ei, să ne plimbăm, să citim, să stăm împreună. Copilul nu este produsul tău. Tu nu-l poți face OM. El este deja. L-a fācut Dumnezeu  inaintea ta. Tu poți să-l faci un om fericit sau poți să-l faci un om fricos sau trist sau curajos sau liber sau dependent sau,sau, sau… Da. Lângă substantivul OM pe care l-a dat deja Doamne Doamne, părinții mai pot pune adjective. Alegeți adjectivele frumoase pentru copiii voștri. Copilul nu e un produs de vânzări care are nevoie de strategii de marketing și vânzare. Și PR. Mult PR. Copilul tău e un suflet. Și are nevoie să stai cu el, să-i vorbești, să te joci, să-l iubești, să-l asculți, să-l înțelegi, să te așezi cu el pe covor, să-l ridici deasupra capului… El se lasă în mâinile tale fix ca în mâinile lui Dumnezeu. Vezi unde-l cobori și unde-l înalți. Să-ți amintești mereu și mereu că e în mâinile tale. Și crede în tine cum nu mai crede în nimeni altcineva.

În cei mai mulți dintre părinți încolțește și se dezvoltă un sentiment de vină pentru puținul timp pe care îl petrec cu copiii lor. "Aș vrea să am mai mult timp pentru el", "Aș vrea să stau mai mult cu ea", aud asta foarte des de la părinții copleșiți de imensitatea de activități la care trebuie să facă față zilnic. În agenda de obligații și activități copilul e pe ultimele poziții. Deși spunem că e lumina ochilor noștri, soarele, aerul, oxigenul… viața noastră, de fapt, ne facem timp pentru multe alte lucruri înainte de a ne face timp pentru el. Găsim răgaz să vorbim cu tot felul de persoane, răspundem la cele mai cu nonsens întrebări adresate direct, pe email, prin sms-uri sau pe facebook unor străini, iar când vine rândul copiilor noștri să ne întrebe suntem deja obosiți de atâtea răspunsuri date.

Dacă facem un calcul simplu câtor oameni le-am răspuns într-o zi, pe diverse teme și canale, ne va rezulta un scor care să explice oboseala cu care noi de obicei ajungem acasă. Și peste acest rezultat vor veni și întrebările pe care ni le punem nouă însine. Iertați-mă dacă astăzi mai vin și eu cu o întrebare. Nu o să vă întreb cât timp stați cu copilul vostru, nici ce faceți în timpul acela. O să vă întreb care timp îl petreceți cu el: cel în care are el nevoie de voi sau cel în care aveți voi nevoie să stați cu el? Foarte rar se întâmplă să se suprapună cele două nevoi.

Când stăm pentru nevoia lui e destul de simplu să gestionăm lucrurile. El are o singură nevoie: să fie iubit. Și tot ce facem cu el și pentru el, când suntem împreună, se traduce prin: "Mama mă iubește, tata stă cu mine." Când stăm pentru nevoile noastre îl abordăm în funcție de sentimentul pe care vrem să-l hrănim sau să-l alinăm. Stăm din iubire, stăm din nevoie, stăm din obligație, stăm dintr-un sentiment de responsabilitate, stăm pentru că am citit undeva sau ne-a spus cineva că trebuie să facem asta, stăm pentru că știm că asta fac și alți părinți, pentru că nu avem de ales, pentru că am descoperit bucuria de-a petrece timpul cu ei… Dacă de fiecare dată când stăm cu copiii noștri încercăm să identificăm motivul pentru care stăm cu ei, o să vedem contextul limpede și o să ne fie mult mai ușor să ne bucurăm sau să acceptăm situația. Dacă vom reuși să fim onești cu noi, vom fi onești și cu ei. Și asta ne va face și unora și celorlalți viața mai ușoară și mai frumoasă. Si cu cât o să vedem lucrurile mai clar o să identificam timpul pe care îl stăm pentru ei și timpul pe care îl consumăm pentru noi.

Am auzit replica asta spusă de copilul meu în mijlocul unei partide de badminton.

"Mamă, atunci când sunt la sală și fac exerciții la un moment dat începe să fie tot mai greu. Și-mi spun în minte: nu mai pot, nu mai pot și totuși fac mai departe. Mi-am dat seama că eu mai pot, dar nu mai vreau. Și că mă ajută mai mult să conștientizez că mai pot dar nu mai vreau și să fac totuși, pentru că așa vreau eu, nu pentru că mi-am atins limitele. E valabil în tot ce fac. Eu când zic că nu mai pot de fapt nu mai vreau să pot. Pentru că EU POT."

Am citat din copilul aflat pe buletinul ei acum dar în întreținerea mea. Să începi de la 14 ani să-ți pui astfel de probleme pe mine una mă îngrijorează. Și dacă ar fi numai copilul meu m-aș mai liniști. Dar nu. Așa sunt toți. O generație foarte deșteaptă care descoperă lumea, se descoperă pe ei și ne descoperă și pe noi: cam descoperiți. Nu am apucat să ne acoperim în înțelepciune. Ne-am acoperit în diplome și certificate de calificare, în cursuri absolvite, licențe date, mastere terminate și doctorate obținute, dar pe niciunul dintre ele nu scrie că suntem calificați să fim părinți buni pentru acești copii. Mama ei, adică subsemnata, la 15 ani se gândea cum să-și convingă părinții să o lase duminica în oraș la un film cu colegii. Nu se gândea nicio secundă dacă mai poate sau mai vrea ori invers. Nu suntem pregătiți pentru copiii noștri. Nu suntem educați să le facem față. Nici în vis n-au văzut părinții noștri că vor avea nepoți așa deștepți.

Societatea nici nu-și pune problema iar școala are cu totul alte priorități decât să ne cheme la o ședință cu părinții și să ne spună: “Avem o generație foarte deșteptă și nu mai știm de unde să-i apucăm.” Dacă această generație înțelege la 14 ani că poți mult și bine după ce spui că nu mai poți… Oare ce vor înțelege la 40? Și uite așa, luăm calea cursurilor în care sperăm, disperați, să mai învățăm câte o formulă magică și să mai găsim rezolvarea la câte o situație în care suntem blocați. Greul e al nostru. Al părinților acestei generații. Dar ce șansă minunată.

Vine o zi în care nu mai putem doar să le spunem copiilor ce să facă ori să nu facă.

Vine o zi, în viața fiecărui părinte, în care copilul vede și înțelege ceea ce credeam că vedeam și înțelegeam doar noi.

Într-o zi din viața mea au dispărut: țigările, zaharul alb, carbogazoasele, crenvurstii, brânza topită și muuuulte obiceiuri pe care nu aș fi vrut să le văd la copilul meu.

Într-o zi mi-am dat seama că există o discrepanță foarte mare între ce făceam eu și ce spuneam că e bine să fac.

Și-am realizat că noi, părinții, suntem primii care creăm și dezvoltăm cele mai mari confuzii din mintea copiilor noștrii.

"Nu mai ronțăi tot felul de prostii între mese că de-aia te îngrași", îi spune mama copilului ei în timp ce mestecă niște biscuiți din bolul de pe masa din sufragerie pus acolo să fie la îndemână pentru orice eventualitate.

"Nu mai mânca zahăr! E complet nesănătos", spune mama în timp ce-și pune două lingurițe de zahăr în ceașca cu cafea.

"Să nu te apuci de fumat niciodată că e o prostie", îi mărturisește mama băiatului adolescent în timp ce ea trage din țigara pe care o fumează peste tot în casă.

"Toată ziua ești cu telefonul în mână", remarcă mama privindu-și copilul în timp ce ea e cu telefonul la ureche.

"Te uiți la toate prostiile", mai bine citește o carte, strigă tata de pe canapeaua din sufragerie într-o pauză de publicitate la canalul de sport la care se uită cu orele.

"Nu faci deloc mișcare", îi reproșează copilului priponit în fața tabletei, ambii părinți tolăniți în fotoliile din sufragerie.

Le cerem copiilor noștri să facă lucruri pe care noi nu le mai facem de mult timp. Le reproșăm ceea ce nu suntem în stare să schimbăm la noi. Copiii ai căror părinți fac mișcare, se mișcă la rândul lor. Copiii ai căror părinți beau apă, vor alege mereu apa atunci când vor avea de ales între ea și sticlele pline de licori colorate. Copiii ai căror părinți nu fumează vor avea cel puțin un motiv să nu se apuce prea ușor ori să nu facă asta în preajma celor din familie. Copiii care cresc în case unde se citește au șanse mult mai mari să descopere bucuria lecturii.

Eu sunt pentru copilul meu primul exemplu, primul anturaj, prima imagine. Până să dau vina pe prieteni, societate, sistem de învățământ, cartier, oraș, guvern, țară, aș putea să mă uit în oglindă și să răspund cu toată sinceritatea la următoarele întrebări:

Sunt eu cel mai bun exemplu pentru copilul meu? Fac eu tot ceea ce aștept ca el să facă?

Copilul meu este cea mai frumoasă lucrare a mea. Mai importantă decât căsătoria, mai trainică decât casa pe care am construit-o, mai puternică decât orice prietenie, mai vie decât orice pasiune. Copilul meu, dintre toate lucrările mele, are cea mai mare nevoie de mine. De iubirea mea, de acceptarea mea, de sprijinul, susținerea și aprobarea mea. Și el are nevoie de intervenții. Și în drumul lui apar gropi care trebuie reparate. Și inima lui suferă fisuri care trebuie acoperite. Lucrarea mea are nevoie de creatorul ei tot restul vieții. În mâinile mele stau toate soluțiile. În inima mea sunt toate culorile. Eu aleg dacă, în lucrarea asta, pun mai mult maro sau mai mult galben. Ori amestec culorile să iasă un verde care plesnește de sănătate. Părinții de astăzi au înțeles că lucrarea cea mai importantă din viața unui om e copilul lui. Și de când au înțeles asta încearcă să-l înlocuiască pe "Eu te-am făcut, eu te omor" cu multe alte declarații. Pentru că, astăzi, nimeni nu mai vrea să-și strice lucrarea. Toți vor să o facă din ce în ce mai frumoasă.

Vine o zi în care, copilul nostru, își dă seama de neconcordanța dintre ce îi cerem lui și ce facem noi. Cât sunt foarte mici și îi hrănim cu lingurița alegem noi ce le punem în farfurie.

Apoi vine o zi în care învață să folosească singur lingura și să o ducă direct în castronul cu zahăr pe care îl ținem pe masa din bucătărie, așa cum îl țineau mama și bunica. Între timp, am aflat că zaharul este complet nesănătos, însă ne-am prea obișnuit să-l punem în toate mâncărurile iar cel mic acum și vede această operațiune. Gustă, îi place și știe să facă și el exact ceea ce facem noi: să pună lingurițele cu zahăr în tot ce este de băut ori mâncat.

Cam greu îți mai convingi copilul să nu stea toată ziua cu ochii în televizor când tu nu te dezlipești de pe canapeaua din sufragerie unde nu ratezi nici un reality show ori soțul tău știe toate talk-show-urile politice.

– Toată ziua te uiți la desene, îi reproșezi tu.

– Toată ziua te uiți la știri și la filme, îți răspunde el, pe bună dreptate.

Am cunoscut un copil care plângea de mama focului că mama lui va muri.

– De ce spui asta?

– Pentru că mi-a spus să nu mă apuc de fumat că țigara ucide iar ea fumează tot timpul, mi-a răspuns puștiul extrem de afectat.

Le spunem una și noi facem alta. Le cerem lor să citească dar noi punem mâna pe cărți din an în Paște. Le spunem să nu stea toată ziua cu telefonul în mână dar noi îl avem lipit de ureche. Le spunem să nu ronțăie între mese și ne găsesc ambalajele ascunse pe sub scaunele de la mașină.

Nu poți face educație dacă nu începi cu tine. Vine o zi în care te așezi în fața oglinzii și o întrebi:

– Oglindă oglinjoară, care e cea mai model mămică din țară?

Iar oglinda îți va răspunde:

– Ești o mămică bună și te străduiești mult, dar sigur încă mai sunt capitole la care nu ești cea mai model mămică din țară.

Și-atunci avem de ales: fie chemăm vânătorul să ducă oglinda în pădure să o spargă și să ne aducă un ciob drept dovadă, fie rămânem în fața oglinzii și continuăm seria de intrebări până aflăm cum suntem și ce trebuie să facem ca să fim modelele pe care le vrem pentru copiii noștri.

Cu răbdare și perseverență, cu onestitate și iubire, vom ajunge să-i auzim spunând pe copiii noștri: "Fac așa pentru că știu de la mama. Așa făcea ea, nu doar zicea că trebuie să fac eu."