-Mamaaaaaaa, am emoţii!!!

Aşa mi-a scris Maya cu o zi înainte de a intra în tabără.

Nu e prima oară într-o tabără, dar e pentru prima dată când se duce într-un loc nou în care nu cunoaşte pe nimeni.
PE NIMENI! Niciun alt copil, niciun profesor, nu e nici un însoţitor pe care să-l ştie de acasă. Nimeni nu vorbeşte limba română, iar copiii vin acolo pentru 2 săptămâni în care să descopere cum e să locuieşti într-un campus englezesc şi să frecventezi o şcoală de vară din Marea Britanie.

Cum să n-ai emoţii? Chiar discutasem cu ea, de curând, despre cât de greu ni se pare orice lucru pentru prima oară. Apoi începem să-l descoperim, să îl învăţăm, să ne devină familiar şi apoi să ne obişnuim atât de tare încât să ne pară rău când trebuie să ne despărţim.

Am avut cu reprezentanţii IntegralEdu mai multe întâlniri, încă de acum câteva luni. Ne-au povestit cum se desfăşoară lucrurile şi la ce să ne aşteptăm. Ştiu exact ce fac, iar mie ca mamă mi-au transmis multă încredere să merg pe mâna lor. Au răspuns la toate întrebările mele, la toate fricile pe care le-am formulat, la toate temerile care mi-au trecut prin minte.

Am primit cu câteva zile înainte de plecarea în tabără, emailuri cu detalii despre drum, bagaj, predare, preluare, persoane de contact. Inclusiv orarul Mayei din tabără, pe zile şi pe ore. Totul este extrem de bine pus la punct. Oamenii ăştia nu lasă nimic la voia întâmplării.

Aşa că emoţiile mele nu au nicio legătură cu partea organizatorică. Ei şi au făcut treaba lor.

Acum eu trebuie să fac treaba mea. Să nu-i transmit Mayei nimic din ceea ce nu o ajută.

Când fata ta e la 4000 de kilometri distanţă, într-o clădire plină de străini, tot ce poţi face tu de pe canapeaua din sufragerie e să rămâi optimistă. Să ai încredere că e în cel mai bun loc pentru ea şi că tot ceea ce i se întâmplă e pentru evoluţia ei. Să trăieşti 2 săptămâni în care să înveţi cum să comunici, într-o altă limbă cu necunoscuţi, să-ţi faci prieteni, să te adaptezi, poate să fie un exerciţiu fantastic.

Eu pot să îi ofer asta sau pot să mă tem să o las să plece într-o lume pe care eu nu am studiat-o, verificat-o.

Vine o vreme când realizezi că Dumnezeu nu eliberează certificate de garanţie.

Îţi dă o viaţă, îţi dă copii, îţi dă vise, familie, job-uri, prieteni, case, maşini, poveşti şi proiecte. Îţi dă tot ce vrei. Dar nimic, absolut nimic nu vine însoţit de un certificat prin care Dumnezeu să-ţi garanteze că o să le ai toată viaţa în forma în care le-ai primit.

Dumnezeu nu-ţi garantează că ziua ta va fi în vreun fel, că viaţa ta o să fie uşoară sau grea. Când înţelegi asta, începi să trăieşti liber de frica de a pierde, de frica de a trăi pentru că s-ar putea să ţi se întâmple şi lucruri pe care nu ţi le-ai propus.

Am ales să fiu o mamă curajoasă. Îmi las fata în grijă LUI. Îl rog să-l aibă în pază. Ştiu că dintr-un anumit punct, nu mai depinde de mine. Şi-atunci îi permit şi ei să trăiască. Să ia decizii, să îşi asume riscuri, să înveţe devreme că pot să fac imens, să simt, să iubesc, să susţin dar nu pot să garantez nimic. Pentru nimeni.

Copilul meu e într-o tabăra la 4000 de kilometri distanţă. Filmul vieţii noastre se întâmplă fix sub ochii noştri. E cel mai palpitant subiect. Ce o să facă, pe cine o să cunoască, unde o să stea, ce o să afle şi cu ce o să rămână din povestea asta, o să aflăm împreună.

Am în faţă două săptămâni în care tot ce pot să fac pentru ea e să mă gândesc frumos în fiecare zi şi să-mi imaginez că e în cel mai bun loc din lume. Abia aştept să aflu mai multe.

Între timp o să profit de două săptămâni în care pot să fac tot ce vreau eu. E din avantajele părinţilor , avantaje care vin la pachet cu tabăra pentru copil.

Discut mult cu copilul meu şi cu alţi adolescenţi despre alegerea facultăţilor. Încă sunt mulţi copii care se gândesc la studiile universitare, împinşi de la spate de părinții lor. Adulţi care, în cele mai multe situaţii, au locuri de muncă fără nicio legătură cu şcoala pe care au terminat-o.

Cred că dacă vrei să te faci medic, trebuie să faci medicina.

Dacă vrei să fii avocat, studiază dreptul.

Dacă vrei să ajungi profesor de matematică, n-ar fi rău să faci o şcoală în care să te specializezi.

Văd actori foarte buni care au terminat Politehnica, PR-iste care au absolvit geografia, oameni de vânzări, marketing, comunicare, planificare, implementare, project manageri, producători, reporteri, cântăreţi care nu au studii de specialitate. Mulţi oameni din generaţia mea au început să lucreze în comunicare pe vremea când ea nici nu exista în nomenclatorul de funcţii. Eu am practicat vreo 10 ani meseria de animator pentru copii, o meserie pentru care nicio facultate nu te pregătește.

Îmi sfătuiesc copilul şi pe copiii pe care îi întâlnesc să-şi aleagă şcolile după suflet. După pasiune. Care e şcoala la care ai vrea să mergi, zi de zi, cu bucurie? Ce materii ai vrea să studiezi, ce cursuri ai vrea să aprofundezi ca şi când ai lectura toată seria Harry Potter? Care sunt seminariile de la care nu ai vrea să lipsești pentru nimic în lume? Fă o şcoală de dragul de a învăţa. O să te ajute în orice vei alege apoi să faci. Meseriile se învață, şcolile se frecventează. Din păcate, mulţi oameni nu înțeleg că absolvirea unei şcoli nu te creditează ca un bun profesionist şi că un bun profesionist poate să înveţe şi singur. Școala îl va ajuta, dar nu va înlocui efortul pe care el singur trebuie să-l facă.

Există o meserie din ce îţi place cel mai mult să faci? Atunci, agaţă-te de ea! Du-te pe drumul tău.

Încă nu s-a inventat facultatea de bucătari, dar ţie îţi place cel mai mult să găteşti? Atunci fă o şcoală în care să-ţi placă să mergi că oricum o să te faci bucătar. Măcar să fii un bucătar citit sau antrenat sau simpatic. Singurul criteriu pe care eu îl sugerez copiilor: alege o şcoală care să te facă fericit.

Dragi părinţi, fiţi curajoşi! Asumaţi-vă acest risc. Daţi-le voie copiilor voştri să petreacă în şcolile lor, ani în care să crească fericiţi, nu stresaţi şi presaţi de rezultate. Oricum, ce-i al lor e pus deoparte. Asiguraţi-vă că trăiesc viețile lor şi nu vieţile netrăite de voi.

Fiţi fericiţi pentru victoriile lor, nu pentru notele pe care voi le visaţi. Dacă vor avea susţinerea voastă, vor putea face cele mai bune alegeri în viaţă. Ei sunt cei care într-o zi vor alege pentru noi. Să-i antrenăm să aleagă cu inima.

Aud de nenumărate ori această întrebare. De la foarte mulţi părinţi. Una din grijile noastre principale este cum să tăiem din timpul în lumea virtuală. Lumea poveștilor electronice.

Problema pleacă de importanța pe care o dăm aparatelor. Adică de la noi. Telefonul și tableta sunt fie mumă fie ciumă. Ecranul e ori recompensa supremă ori pedeapsa capitală.

Pedeapsa nr 1 pe care o aplicăm când copilul greşeşte: îi confiscăm telefonul, tableta, nu-i mai dăm voie la computer, X-box sau ce jucărele mai are fiecare. În spumele nervilor mai venim şi cu termene drastice: “o săptămâna nu mai ai voie pe tabletă, trei zile nu mai pui mâna pe telefon”… şi pe urmă evident că uităm că i-am interzis telefonul şi intrăm în fibrilaţii că nu reuşim să luăm legătura cu el…

Noi dăm plus valoare obiectelor. Noi le transformăm în arme cu care cucerim sau condiționăm. Noi, oamenii mari, suntem primii dependenţi de ele şi tot noi suntem cei care le exploatăm în unele momentele când vrem să scăpăm de insistenţele celor mici.

Când te întrebi de ce stă copilul tău prea mult la tabletă, uită-te ce faci tu în timpul acela. Când nu ştii cum să îl determini să facă o pauză, încearcă să-ţi aminteşti că nici tu nu laşi telefonul din mână decât pentru ceva şi mai interesant. E greu să concurezi cu toată lumea care i se dezvăluie în ecran. Dar nu imposibil.

O mamă are puteri magice. Un tată are forţă cât să conducă o armată întreagă şi să convingă un mapamond. În voi stă toată puterea de a reduce timpul pe care copilul îl petrece pe telefon. Jucaţi-vă cu el. Orice. Oriunde. Oricând. Provocaţi-l să răspundă la o întrebare. Să facă o acţiune, să construiască , să meargă, să se caţere.

Puneţi-vă pantofii de sport şi ieşiţi cu el într-un parc. Mergeţi într-o pădure. Veniţi la Zurlandia. Pe câteva hectare o să găsiţi sigur ceva interesant de făcut. Puteţi să staţi pur şi simplu la umbra unui copac şi să va uitaţi la el cum se joacă cu alţi copii.

Ieşiţi din zona de confort şi o să-l scoateţi şi pe el de sub influenţa tehnologiei. Depăşiţi-vă comoditatea şi o să depăşiţi orice invenţie creată de un alt om. Unul care nu vă cunoaște copilul. Eu am încredere în tine. Tu ești omul care îți cunoști cel mai bine copilul. Reinventează-te pentru el mai mult decât s-au reinventat pentru tehnologie Steve Jobs și Bill Gates. Cred că şi ei își doresc asta.

Vacanţele cu copiii sunt vacanţe doar pentru copii.

 

Ne păcălim că plecăm în vacanţă. Cu copiii.

 

Cu copiii, un părinte nu e niciodată în vacanţă. De la pregătirile pentru plecare până la ultima zi în care suntem în "vacanţă", atenţia noastră este trează  non stop. Fiecare muşchi e întins, fiecare celulă concentrată. Nu există relaxare într-o vacanţă cu copiii. N-ai cum să te duci la plajă relaxat cărând după tine: umbrela, crema, prosoapele, halatul, lopăţica, gustarea, hainele de schimb, mingea, salteaua, sticlele cu ceai, apă, suculețe şi poate chiar şi o piscină.

 

Odată ajuns pe plajă încerci să te  întinzi între două şezlonguri în timp ce eşti cu ochii pe copilul care e deja în buza apei. Strigi după el, de răsună nisipul în timp ce umpli piscina cu apă, să se bălăcească mai aproape de păturica ta şi să i se încălzească apa repejor.

 

După ce te-ai instalat, începe ziua de plajă.

 

Dă-l cu cremă, uită-te pe ceas cât a stat în apă, scoate-l şi şterge-l repede, înveleşte-l în halat că-i clănţăne dinții. Scoate gustarea că îi chiorăie maţele de la bălăceală. Intră cu el în apă, plimbă-l cu salteaua, ieşi din apă şi usucă-l în timp ce te uiţi disperat unde ai putea  mânca o ciorbă. Strânge umbrela, cearceaful, lopăţelele şi tot angrenajul şi du-te să prinzi  o masă. Pune-ţi răbdarea  la încercare cu chelnerii care se mişcă în reluare sau dacă eşti la un all inclusive asigură-te că nu îşi pune copilul în farfurie doar pizza şi cartofi prăjiţi.

 

Somnul de prânz obligatoriu – poate fi un moment  de respiro pentru tine.

 

Oricum, înainte de culcare îi faci duș, despachetezi, pui lucruri la uscat şi când să ațipești puţin, s-a trezit şi e gata să o ia de la capăt. Şi tu reîncepi ritualul: umbreluţa, colăcelul, aripioarele, gustărica, prosopelul, lopăţica, găletuşa… Pe plajă, aceeaşi poveste până la apus când iar cauţi disperat o masă pentru cină. Şi poate mai faceţi şi o plimbare pentru aerosoli  apoi, în cameră – duș, îmbrăcat de seară şi ieşit pe undeva, puţină animaţie că doar nu o să treacă seara aşa fără să facem  nimic.

 

După ce copilul a adormit în sfârşit, în timp ce prietenii tăi ies la petreceri tu te culci că dimineaţa  trebuie să prindeţi  ultravioletele.

 

7 zile sau 10 sau 14 se desfăşoară după acest ritual .

 

Nu te scapă de asta nici ţara, nici staţiunea, nici resortul. Indiferent că stai la 5 stele sau la gazdă, nevoile copiilor sunt aceleaşi.

 

Lucrurile se complică dacă "răciţi " şi mai luptaţi şi cu febra, muci încercând să îi distrageti atenţia de la faptul că nu are voie în apă.

 

O vacanţă în familie este o vacanţă pentru copii dacă ei sunt. Pentru părinte este o activitate din fişa postului de părinte şi până  pe la 8 ani nu prea apuci nici să citeşti o pagină cât eşti cu copilul pe plajă. Nici o bere nu intră fără pauze, nicio noapte nu e pierdută.

 

Ştiu din experienţa mea şi din ce am văzut şi văd în jurul meu. Din păcate ne temem  să recunoaştem asta. Nu se face. Nu se spune. Cum să recunoşti că o vacanţă în care mergi cu copiii nu e pentru tine un motiv de relaxare şi că te întorci la fel de incordat…

 

Cred că dacă am accepta încă din momentul în care pregătim această vacanţă că ne ducem acolo să petrecem cu copiii noştri timp important pentru ei şi pentru noi, dacă ne-am asuma tot ce o să ni se întâmple, ne-ar fi mult mai ușor.

 

Şi apoi, acceptând că musai avem nevoie de câteva zile fără ei  în care să dormim fără ceas , să stăm la soare fără stres, să petrecem nopţi fără să sune alarma dimineața…

 

Există vacanţe pentru copii şi vacanţe pentru oameni mari. Dacă le facem ghiveci, ghiveci o să iasă. Dacă le luăm pe rând o să ne ridicăm de la masa vacanţelor sătui, satisfăcuţi şi mai ales odihniţi.

Cel mai greu e să ne gândim concret, punctual pentru astăzi.

Mai bine ne ascundem în spatele unor aşa zise planuri de viitor. De ce ne-am gândi cum să îi alocăm astăzi copilului o oră în care să ne jucăm cu el când am putea să ne scuzăm absenţa de la joacă pentru că ne gândim la lucruri mult mai importante: unde o să meargă la facultate, din ce o să-şi plătească el căminul, cu cine o să se căsătorească şi dacă va avea grijă de noi sau nu.

Şi dacă murim până atunci? Să luăm cel mai puternic motiv de a nu planifica vieţile copiilor noştri. Dacă eu mâine închid ochii nu o să pot să decid nici măcar să influenţez ce şcoală să aleagă şi în ce anturaj să-şi petreacă viaţa.

Dar, astăzi sunt vie. Cu toate plusurile şi minusurile. Eu sunt vie. Şi sunt lângă ea. Şi pot astăzi să fac ceva frumos pentru ea. O oră din cele 24 i-o dau ei. Atât.

– Ce vrei mami să facem în ora asta?

Ne temem de întrebare deşi e una dintre cele mai uşoare din lume.

Dă-i o oră copilului tău. Atât. Îţi rămân 23 să le împarţi între tine şi restul lumii.

 Așa că acceptă-l și iubește-l! Uită-te bine la el și descoperă-l. Privește-l din cap până în picioare. Uită-te la el, nu la ce n-ai vrea tu să vezi. Înțelege că nu toți copiii sunt la fel.

Nu te aștepta să vezi în el ceva ce nu există. Încearcă să înțelegi ce fel de copil ai în casă și să îl lași să fie așa cum e el. Nu te scuza pentru cum e el în fața nimănui.

“Scuzați-l, e timid”, “îmi pare rău că e cam mototol”, “nu vă supărați pe el, dar e plin de energie”, ”scuzați-mă că râde asa de tare”, “iertați-l că nu vorbește deloc și stă cu capul în pământ”.

Aud nenumărate astfel de scuze și de fiecare dată mă gândesc: dar de ce nu spun părinții ăștia adevărul: “Iertați-mă, vă rog, că l-am facut Eu altfel decât mi-ar fi plăcut Mie să fie”?

Da măi mami și măi tati – fix voi l-ați făcut. Genial, mediu sau chiar mediocru, frumos de pus în reclame sau nu, cu părul cârlionț sau câlț, cu ardei iuți în tălpi sau cu reluarea în picioare. Fix voi l-ați făcut. Fix noi i-am făcut, fix cum sunt. Fix, fix, fix. Și atunci, corect ar fi (dacă vrem neapărat să ne scuzăm) să spunem tot adevărul: “mă scuzați că l-am făcut așa. L-aș fi vrut altfel, dar acum nu mi-l mai schimbă nimeni”. Stop. Pauză de râs. Sau de zâmbet amar.

Mă doare de fiecare dată când întâlnesc părinți care în loc să se mândrească cu copiii lor simt nevoia să se scuze pentru imperfecțiunile care se văd sau nu.

Copiii noștri nu sunt câini de companie pe care să-i mângâie și să-i laude oamenii cu care ne întâlnim. Nu sunt toți niște bișoni. Unii pot să fie buldogi, alții pechinezi. Acceptăm mai ușor că avem animale diferite, dar vrem să avem copii identici?

Copiii au nevoie de acceptarea noastră. Nu știm să fim mândri și relaxați, pur și simplu. Dar putem să învățăm să nu mai fim atât de critici și să nu ne mai justificăm în fiecare secundă. De dragul copiilor noștri, putem face acest exercițiu. Se învață pas cu pas.

Și așa, într-o zi o să avem un copil liber. Liber să fie simpatic sau rezervat, să râdă sau să tacă, să răspundă cu vorbe sau să dea din cap. Iar tu, părinte relaxat, vei putea să te concentrezi la discuțiile tale de om mare, cu alți oameni mari.

Știu despre Balena Albastră de la Maya. Mi-a povestit într-o seară despre acest joc și mi-a citit regulile nebune.

Balena Albastră nu e un joc. Balena Abastră e un monstru care înghite copii care cresc singuri. Pentru că părinții lor sunt prea ocupați cu treburile oamenilor mari. Pentru că părinții lor muncesc ca să le asigure cele necesare traiului zilnic, mai puțin atenția de care au nevoie.

Copiii cresc singuri pentru că profesorii lor nu observă ce e dincolo de temele și lecțiile de la clasă. Balena Albastră este un monstru care se hrănește cu frica unor copii de judecata oamenilor mari.

Balena Albastră există. Este în fiecare debara. Doar că în unele debarale este doar un colac dezumflat de curajul părintelui de a avea o relație deschisă și sinceră cu copilul lui. În alte debarale, balena albastră se umflă zi de zi, cu fiecare minciună care își face loc în relația dintre mamă și fiica ei, dintre tată și copiii din casă.

"Copiii nu au curaj sa le vorbească parinților despre lucrurile de care se tem. Nu au curaj să-și recunoască greșelile, pentru că părinții îi ceartă, îi bat, îi pedepsesc și îi consideră pe ei singurii vinovați de tot ceea ce li se întâmplă. Mamă, cum să-i spui mamei tale că ai intrat într-un joc în care ești amenințat cu moartea în fiecare zi, când nu ai curajul să-i spui că ai băut o bere sau că ai fumat? Cum să vadă mama ta că ești tăiat pe mâini, dacă ea nu te-a mai văzut dezbrăcat de câțiva ani și crede că stai cu mânecile lungi până peste degete pentru că ești rebel? Părinții nu sunt atenți la problemele copiilor lor pentru că nu le consideră probleme."

Asta mi-a zis fetița mea de 16 ani când încercam să aflu de la ea cum reușesc să aibă succes în rândul unor tineri genul ăsta de acțiuni.

Am fost sa vedem împreună “Frumoasa și Bestia”. E filmul copilăriei ei. S-a visat Bell, și-a imaginat mereu că ar putea chiar ea să îmbrace rochia galbenă și să transforme monstrul într-un prinț, doar prin iubire. Încă mai crede în iubire. Dar, până să intrăm la film, mi-a povestit cu lux de amănunte ultimul serial la care s-a uitat.

Era despre o fată care s-a sinucis lăsând în urmă 12 casete. Câte una pentru fiecare om din cauza căruia a ajuns în acel punct în care a ales să-și ia viața. Apoi la Cărturești a vrut să-și cumpere o carte. Despre o fată adolescentă care se sinucide din cauza faptului că…

Maya, nu găsim și noi ceva despre o adolescentă care dezvoltă o mare pasiune și devine celebră sau măcar fericită, făcând ceea ce îi place și fiind susținută de toți cei care o iubesc?

Știți ce m-a întrebat?

Și unde-i drama?

Da. Dupa vârsta de 10 ani încep să caute drama. Vor senzaționalul. Vor să fie unici, altfel decât toți ceilalți. Vor să le fie recunoscută identitatea. Sunt greu de gestionat. Sunt greu de dibuit și de înțeles. Tu, ca adult, ai nevoie de foarte, foarte multă răbdare. Răbdare cu tine, ca să îl înțelegi și să îl accepți.

Eu am fost acolo. Am trecut prin criza părintelui care nu crede că merită să i se ascundă lucruri, să fie tratat cu sarcasm, să i se răspundă superior, să i se trântească ușa în nas și să nu primească nicio reacție atunci când o cere.

Și cu cât ego-ul meu creștea mai mare, cu atât probabil că balena din debaraua noastră se umfla. Dar n-am așteptat să spargă ușa și să intre în sufragerie. M-am oprit din tot ce făceam și m-am uitat puțin la mine. La cine eram și la cine aș fi vrut să fiu. Și mi-am privit copilul care avea nevoie de toată atenția, răbdarea, iubirea și înțelegerea din lume. Și deși nu-mi plăceau foarte multe lucruri, încercam să-mi amintesc în fiecare minut că ea e tot ce iubesc eu mai mult pe lumea asta. Și că nimeni și nimic nu merită mai multă atenție și răbdare din partea mea.

Eu am învins balena albastră. Acum e o rățușcă mică și galbenă care se plimbă din când în când prin apa ei din cadă.

Părinții pot să-și salveze copiii. Și profesorii pot să le dea o mână de ajutor. Deschideți-vă bine ochii și uitați-vă la sufletele de pe lângă voi. Destupați-vă urechile și ascultați-le strigătul disperat. Vor ATENȚIE ! Vor să fie crezuți. Vor să fie iubiți și acceptați.

Dacă o să reușiți să-i strângeți la piept atunci când ei greșesc, în loc să-i pedepsiți, nicio balenă albastră, verde, roșie sau neagră nu o să-i mai înghită vreodată. Am zis.

Anul acesta am decis să o trimit pe Maya într-o tabără cu IntegralEdu unde nu mai cunoaşte pe nimeni. Nu ”cu clasa”, nu ”cu mama”, nu cu ”gaşca”. O las în lumea largă. De la tabăra din Moeciu la cea din UK e doar un pas. Mic pentru mine, imens pentru ea. Am lăsat-o în prima tabăra la 4 ani. I-am pregătit valiza şi, aşa cum mă învăţase teacher Lili (Lili Deftu) de la Grădiniţă Mell, am pus câte o pungă cu un rând complet de haine pentru fiecare zi.

– Uite Maya, ai aici, pentru fiecare zi, punga cu tot ce îţi trebuie: chiloţi, tricou, şosete, pantaloni. Iar când se murdăresc le pui în punga cu haine murdare. Ai înţeles?

– Da, da, da, ţipa ea fericită că pleacă în tabără.

– Vrei să întrebi ceva?

– Da. Unde e pungaa pentru haine curate…

A venit şi ziua în care am dus-o la autocar. Am luat o tabără la Moeciu ca să pot să o recuperez dacă era nevoie. Am plâns toată ziua gândindu-mă că am greşit, că nu se descurcă fără mine, că poate plec acum să o iau acasă, chiar nu contează banii ci fericirea ei… Seara am sunat-o cu teamă pe teacher Lili şi mi-a dat-o la telefon.

– Ce faci mami, i-am zis, pregătită să aud un plâns cu sughiţuri.

– Mama, nu pot vorbi acum, mă pregătesc pentru discotecă…

Aşa m-a ţinut o săptămână. Şi, de atunci pleacă în tabere în fiecare an. Când am predat-o pentru prima dată unui însoţitor de bord şi am ştiut că zboară fără mine am plâns tot drumul de la aeroport până acasă. Acum zboară singură până la New York şi se descurcă oriunde în lume. De la tabăra din Moeciu la o tabără din Anglia e doar un pas. Mic pentru mine, imens pentru viitorul ei. Să stai într-un campus cu copii din toată lumea, nu e puţin lucru. Să legi prietenii cu copiii de pe tot mapamondul mi se pare una dintre cele mai tari experienţe pe care o poate trăi un adolescent. O să experimentăm anul acesta. Iar o să mi se facă stomacul ghem, iar o să am inima cât un purice până vine acasă. Dar, am încredere în alegerile pe care le face. Şi nu vreau să las fricile mele să fie mai puternice decât forţele ei.

Vreau să cresc un copil liber. Nu o prelungire a mea.

Cordonul ombilical a fost tăiat la naştere. Şi, de atunci eu pot doar să o ghidez şi să o susţin. În rest, ea creşte în lumea ei. Şi nu am dreptul să o ţin închisă în lumea mea doar pentru că mi-e frică să-mi asum dreptul ei la libertate. În tabăra internaţională cu IntegralEdu o să-şi facă prieteni în toată lumea. Să afle cum trăiesc, ce învaţă, cum gândesc şi ce simt copiii de pretutindeni.

Astăzi, tot ce pot să fac eu mai bun pentru ea e să-i dau ocazia să trăiască multe experienţe din care să înţeleagă lucruri. Eu sunt un om curajos. De ce n-aş fi şi o mamă curajoasă?

Abia aştept să trăiesc, pe pielea mea, experienţa ei. Deja abia aştept să se întoarcă din tabăra şi să-mi povestească.

Sunt importante vacanţele la bunici. Şi cele cu părinţii. Şi cele cu clasa. Dar cele în care te duci fără să ai habar de nimeni şi de nimic din ce te-aşteaptă acolo, mi se par cele mai solicitante şi mai puternice în evoluţia unui copil.

Să pleci cu un bagaj plin de emoţii şi să te întorci cu el plin de prieteni din toată lumea, să descoperi că eşti la fel de bun şi că te adaptezi la fel de uşor oriunde în lume, că vorbiţi aceeaşi limbă, ba chiar să descoperi ce bine te descurci în engleză…sunt cele mai importante lucruri cu care un copil adolescent se poate întoarce dintr-o tabăra. Vreau pentru copilul meu, să facă alegerile în cunoştinţă de cauza. Şi-atunci, găsesc pentru el şi investesc în asta cât mai multe experienţe care să-i dea o imagine cât mai completă şi complexă asupra lumii. Ştiu că examenele de părinţi le dăm în faţă copiilor. Şi eu aş vrea, când o să vină evaluarea, să spună:

" Bravo mama, ai notă 10 pentru că ai fost curajoasă şi ai făcut alegeri bune pentru mine!"  

Cine se ascunde în spatele unui copil?

•  în spatele unui copil vesel e o mamă înțeleaptă.
•  în spatele unei fetițe senine e un tată implicat .
•  în spatele unui băiat liber e o mamă inteligentă.
•  în spatele unui copil agresiv e nevoia de afecțiune.
•  în spatele unui copil curajos e un părinte și mai curajos .
•  în spatele unui copil trist e un părinte neatent.
•  în spatele unui copil fricos e un părinte și mai fricos decât el .
•  în spatele unui copil vesel e o casă veselă .
• în spatele unui copil sclifosit e nevoia de atenție.
•  în spatele unui copil credincios e o bunică.
•  în spatele unui copil liber sunt doi părinți liberi .
•  în spatele unui copil lumină e un părinte soare.
•  în spatele unui copil fericit sunt doi părinți fericiți. Împreună sau separat.