O mamă poate să-i ierte ORICE copilului ei.

O mamă poate să oprească la ea neiubirea, nedorința, neputința femeilor din familia ei, de dragul copiilor.
O mamă poate să se pună de-a curmezișul întregii istorii din arborele ei genealogic și să sădească un vlăstar nou. Și din coasta ei să se nască o nouă schemă de relații în familia ei. 
De dragul copiilor ei, o mamă poate găsi puterea să se transforme în cel mai bun om care să fie pentru copiii ei rezolvarea tuturor problemelor.

Când ești om, ai grijă de oamenii din jurul tău, înainte de a avea grijă de ceilalți.
Când ești mamă, ai grijă de copiii tăi, înainte de a avea grijă de toți oamenii.

Când alegi să fii mamă, alegi să rămâi nemuritoare prin cei care vor trăi din tine, după tine.

Pentru toate motivele de mai sus și pentru multe altele pe care nici n-am apucat să le scriu, Fecioara Maria este cea mai importantă figura feminină din istoria îndepărtată și apropiată, din prezentul vieții mele.

Toată construcția mea o are la temelie pe Maica Domnului. Mi-am dorit mereu ca mama mea să mă iubească așa cum și-a iubit Fecioara Maria copilul și mi-am dorit să pot să am grijă de copilul meu și să-l cresc în iubirea și acceptarea pe care am văzut-o doar la Fecioara Maria.

Postul care a început pe 1 august este, pentru mine, cel mai important post din an. E postul în care bunica mea înalța cele mai fierbinți rugăciuni și eu eram martora ritualurilor ei. E postul în care ne pregăteam pentru Adormirea Maicii Domnului – când eram ori la Rohia, ori la Necula. Acolo ne exprimam grija față de oameni, oferindu-le apă pe care o căram în găleți, printre oamenii care stăteau pe pături, sub clar de lună sau în căldura soarelui, și se rugau.

N-am mai făcut asta de multă vreme dar, în acest post îmi doresc să ofer apă oamenilor pe care o să-i întâlnesc, în memoria celor două femei de la care am învățat să fiu om: Fironica și Saveta.

Mame care și-ar fi dat viața pentru copiii lor, care și-au învățat copiii iubirea și iertarea.
Vă iau cu mine în călătoria pe care vreau să o fac în acest post, în care o să vă dezvălui câte ceva din legătura mea specială cu Mama tuturor mamelor.

Doamne ajută!

Am înțeles asta foarte devreme, din fericire pentru mine și pentru copilul meu. Așa că, pentru noi, banii nu au condiționat niciodată vacanțele.
Pentru că eu, mama, am reușit să transform într-o aventură ceea ce mi-am permis să-i ofer copilului meu.
Când Maya avea 4, 5, 6 ani, am trecut prin cea mai neagră perioadă din viața mea. Mă despărțisem de tatăl ei, rămăsesem fără job, iar Zurli era doar o încercare timidă de a face ceea ce îmi place cel mai mult: evenimente pentru copii. Dar munceam ca să plătesc cheltuielile oricărui început.
Și copilul era în vacanță. Și eu mă uitam în jurul meu, la cei care se duceau în stânga și în dreapta în concedii. Probabil că mulți economisiseră tot anul ca să plătească o vacanță undeva, într-un resort all inclusive în Turcia. Eu puteam să o trimit la mama, în cartierul de cinci blocuri (super distracție pentru ea).

Dar sufletul meu de mamă suferea că nu pot să-i ofer copilului meu ceea ce aveau alți copii. Am plâns eu puțin, m-am victimizat preț de câteva minute cu „eu n-am avut noroc, mie nu-mi dă nimeni, nu am cu cine să fac asta…”.
Ei bine, nu mi-am permis să stau prea mult în aceasta postură. Așa că m-am gândit ce pot face din ce am.
Din fericire, aveam o mașină, așa că am împrumutat de la un prieten un cort și prima noastră aventură a fost la mare. 

Nu vă pot descrie fericirea ei să doarmă în cort, să se trezească dimineața și să intre direct în apă. Apoi să mâncăm la micul dejun un baton și un iaurt pe prosop, cu picioarele în apă. Cea mai fericită a fost când a venit o furtună și noi a trebuit să strângem repede tot și să ne adăpostim în mașină, unde ne-am și culcat în saci de dormit.
Ați stat vreodată cu copilul vostru în mașină, sub o pătură, spunându-i povești în timp ce afară plouă cu găleata? Vă garantez că nu e aventură mai tare ca asta!

Și uite așa am ajuns la mare și, credeți-mă, am fost când eu mi-am revenit financiar în Turcia, Grecia, Caraibe, Dominicană, Oceanul Indian… am stat în cele mai frumoase resorturi. Dar Maya povestește și astăzi, la 22 de ani, despre aventura copilăriei ei, vacanța la cort, în Vama Veche!

Aventură este cuvântul magic.

O călătorie cu trenul într-un oraș în care nu ați mai fost, unde să plecați dimineața și să vă întoarceți seara, poate să fie o aventură. Nu vor ține minte orașul, dar vor ține minte cum ați așteptat trenul, cum ați mâncat sandvișuri și v-ați jucat în tren.

De unde știu să fac toate astea? De la mama. Ea era cea care toată viața ei a plimbat copiii din familie (cei mai mulți de la țară) cu trenul. Și, pentru majoritatea, a fost cea mai tare chesti pe care au trăit-o!

• Vizitați-vă rudele sau prietenii! Autoinvitați-vă. Nu aveți astfel de oameni în agendă, începeți să construiți relații cu ei, ca să aveți la cine să mergeți în vacanță.
• Faceți schimb de case. Găsiți un prieten dintr-un alt oraș si invitați-l să vină să stea la voi câteva zile și voi să mergeți să stați la el.
• Participați la toate concursurile pe care le găsiți online.
• Căutați evenimente gratuite și faceți în așa fel încât să ajungeți acolo unde se întâmplă ceva.
• Pregătiți împreună un calendar cu lucruri pe care să le faceți împreună.
• Vizitați oameni, locuri, monumente, ieșiți în pădure, în parcuri. Dar nu ca să stați voi pe o bancă și ei să se dea în leagăn. Ci chiar să faceți lucruri împreună!

A v e n t u r ă ! Ridicați-vă din fotoliul pe care scrie „eu nu-mi permit” și faceți tot ceea ce vă permiteiți în acest moment. Nu vă mai comparați cu alții. Nu înseamnă că ceilalți sunt neaparat mai fericiți. Pur și simplu, în acest moment, au mai mulți bani.

Dar toți avem un număr egal de posibilități de a ne face copiii fericiți. Iar copiii nu țin minte resursele materiale, locurile exotice, scumpe și comode.

Copiii țin minte aventurile! Îndrăzniți! Aveți doar 14 veri să decideți pentru verile lor. Apoi, vor decide ei pentru ei.

I-am explicat copilului meu că trăim cea mai bună perioada din relația noastră: eu nu mai trebuie să am grija ei și ea încă nu trebuie să-mi poarte de grijă. E acea perioadă din viață când suntem suficient de mari amândouă ca să ne putem bucura de viață – amândouă, fiecare trăind viața ei.

Vara asta ne-a prins de-o parte și de alta a Oceanului Pacific: ea în Bali, eu în Peru. Suntem în colțuri diferite ale lumii și, totuși, suntem împreună în fiecare secundă. Pentru că în căsuța din inima mea e iubirea ei și iubirea mea e acolo, departe, în Bali. 

Când tu ești într-un loc și iubirea ta în altă parte, se cheamă că reușești minunea de a fi în două locuri în același timp.

Creșteți-vă copiii ca să-și trăiască viața, nu-i creșteți ca să trăiască viața pe care voi nu îndrăzniți să o trăiți. Nu sperați să facă ei școlile pe care voi nu le-ați făcut. Nu sperați să aibă ei casele pe care nu le-ați dobândit. Nu le doriți lor relațiile care vouă nu v-au ieșit, locurile de muncă pe care nu le-ați obținut.

Doriți-le copiiilor voștri să găsească propria lor cale ca să-și împlinească destinul. Doriți-le copiilor voștri să vă iubească pentru că i-ați lăsat să aleagă, nu pentru că ați ales voi ce credeați că au nevoie.

Să fii părinte e cel mai frumos lucru din lume.

Să fii un părinte bun e cea mai grea misiune de pe pământ! Iar cei care reușesc sunt cei mai bogați oameni din univers! Pentru că, până la capăt, copiii sunt ceea ce crește din mâinile și din inimile noastre și rămân mărturie că am trecut și noi pe aici. Lăsați în urma voastră copii liberi și fericiți! Lăsați sclipici!

Maya mea dragă!

Din tot, dar absolut tot ce am făcut în viața asta, nimic nu se compară cu faptul că te-am făcut pe tine.

Pentru tine am invățat cel mai frumos lucru de pe lume: iubirea necondiționată.

Mulțumesc, Minunea Vietii Mele!

Zboară și fii fericită. Cel puțin atât de fericită cum m-ai făcut pe mine.

– Ce copil drăguț! 

 

– Da, dar nu mănâncă prea bine! 

… 

– Da, dar ar putea fi mai cuminte! 

… 

– Da, dar avem niște probleme la școală… 

… 

– Da… e cam agitat! 

… 

 

Tot ce își dorește copilul tău este să îl iubești așa cum e: mai agitat, mai grăsuț, mai încet, mai în coada clasei, mai timid, mai fricos, mai îndrăzneț, mai gălăgios, mai mâncăcios, mai somnoros, mai curios, mai obraznic, mai, mai, mai… imperfect în perfecțiunea lui.

Mie mi-a luat ceva timp până am înțeles asta. Dar și când am înțeles, relația mea cu Maya s-a schimbat complet! 

 

Dacă un copil este acceptat și iubit pentru cine este el, pentru cum este el, va putea cuceri lumea! Părinții sunt primii care pot stabili reperul corect pentru modul în care se privește copilul.

Noi, părinții, vedem primii și plusurile, și minusurile. Dacă nu gestionăm corect ceea ce credem și simțim, ceea ce le transmitem, copiii vor pleca la drum cu niște îndoieli greu de remediat.

 

TE IUBESC AȘA CUM EȘTI!

Îmi doresc să devină mantra fiecărui părinte! Îmi doresc să fie spusaă de fiecare mamă ca o rugăciune. Atât de des, încât să ajungă să creadă asta, cu toată ființa. 

Cu fiecare mamă care reușește să declanșeze în sufletul ei iubirea necondiționată, un copil e salvat de la condamnarea socială. Nimeni și nimic nu va mai putea să îi știrbeasăîncredereaîn el! Pentru că pe el îl iubște, așa cum e, cel mai înalt for uman, cea mai importantă instituție pământeană, MAMA! Deasupra ei mai este doar Dumnezeu!

Toți ceilalți, care sunt în ierarhia socială până la mamă, au valoare consultativă.

Asumă-ți rolul de cea mai înaltă instituție umană și spune-i copilului tău cel mai important lucru pe care vrea să îl audă: TE IUBESC AȘA CUM EȘTI!

În mijlocul pandemiei, Maya a plecat în Brazilia. Mi s-a strâns stomacul când mi-am dat seama că își dorește asta. Că îi era dor de prietena ei și de soare, după o jumătate de an închisă la Londra și o iarnă în București.

– Ai curajul să mergi în aceste condiții până la capătul pământului?

– Da!

– Îți asumi toate riscurile și toate consecințele?

– Da!

În patru zile avea tot: pașaportul expirat – refăcut, testul Covid negativ, deși era răcită, bilete de avion cu conexiuni perfecte! În aeroport a rezolvat rapid și ultimul test, datorită unui fost coleg de la Zurli. Domnul de la bilete a recunoscut-o și i-a dat niște locuri mai bune… Toate semnele erau pentru această călătorie! A ajuns în Brazilia după un zbor perfect.

La intrare a durat zece minute până și-a luat bagajul și a trăit o bucurie de vacanță cu prietena ei cea mai bună.

– Nu ți-a fost frică?, m-a întrebat toată lumea care știa că e plecată.

Ba da. Mi-a fost frică. La fel de frică cum mi-a fost când a început să meargă singură. La fel de frică mi-a fost și la 4 ani – în prima tabără, și la 6 ani – în primul zbor, singură cu avionul, și la 14 ani – singură la Untold, și la 16 ani – singură în Londra. Mi-e frică mereu. Dar consider că nu am dreptul să o țin lângă mine, doar pentru că eu nu sunt în stare să-mi gestionez fricile. Dacă ea poate să meargă, pot și eu să o las. Dacă ea poate să-și asume consecințele, îmi asum bucata mea de disconfort. Dacă ea se poate arunca în necunoscut și își deschide aripile, mie nu-mi rămâne decât să suflu în ele.

La întoarcere a uitat să-și facă testul Covid în Brazilia, a pierdut avionul (de fapt, i s-au schimbat biletele). Încă două zile de Rio și a venit ziua pentru întoarcere. Mai erau două ore până pleca avionul, iar ea nu avea rezultatul la testul Covid…

Îi simțeam panica de la 10.000 de kilometri distanță! Am început să-i scriu mesaje în care să îi amintesc că nu e singură, că eu nu am folosit niciun canal de comunicare ca să găsesc acolo cunoscuti (dar aș putea s-o fac,) dacă am avea nevoie, că orice s-ar întâmpla, o să fie bine.

A venit, într-un final, testul, a urcat în avion, a ajuns acasă, s-a izolat într-un studio, ca să nu existe niciun risc pentru mine și pentru că are testul negativ, sta în izolare 10 zile.

Mi-a fost frică. I-am simțit toate fricile. Și încercam să îmi reglez respirația și să o ajut să nu intre în panică. Am respirat împreună cu ea, în mintea mea. Am trăit cu ea toate emoțiile. M-au epuizat și pe mine, așa cum au obosit-o pe ea. Dar asta fac de 20 de ani. Respir împreună cu ea, tremur cu ea și pentru ea, nu dorm nopțile încercând să fiu conectată cu ea… Chiar dacă nu mai avem cordonul , suntem legate. Între noi e acum un cordon de lumină! Și așa cum eu simt fricile și bucuriile ei, și ea le simte pe ale mele.

Învățăm să le recunoaștem, să ne împrietenim cu ele și să le acceptăm ca fiind parte din emoțiile pe care le trăim instinctiv.

Când ție nu-ți este frică de frică, nici fricii nu-i este frică de tine. Și atunci nu mai face tot ce poate ca să te sperie. Încearcă doar să te țină trează, pentru orice eventualitate.

 

Cam câți oameni ați întâlnit în viața voastră care au stat lângă voi cu o foarfecă imaginară și au tăiat visurile voastre, unul câte unul?!

Noi știm că există această ocupație: tăietor de visuri!

Poate părinții noștri nu și-au dat seama de asta. Dar noi suntem mai învățați, mai informați, mai prezenți în viețile emoționale ale copiilor noștri. Noi știm că există această ocupație: tăietor de visuri!

Așa cum există ocupația de dealer, de agresor, de terorist sau asupritor, există și meseria de tăietor de visuri.

Identificați-i pe toți cei care taie aripile și visurile copiilor  Poți fi și tu, poate să fie celălalt părinte, pot să fie bunicii, niște profesori, colegii de la școală sau de la muncă, prietenii.

Tăietorii de visuri se ascund peste tot. Încercați să-i descoperiți! Transformați-vă în detectivi! Găsiți cele mai bune „arme” cu care să-i țineți departe de minunile voastre!

Vorbiți-le copiilor despre ei. Ajutați-i să înțeleagă că nu trebuie să asculte și să creadă pe toată lumea și că sunt, există oameni atât de negativi și pesimiști, încât nu vor aplauda nicio intenție.

Ar trebui să intre în obligația oricărui părinte să devină paznic și să își ferească puiul de tăietorii de visuri, așa cum îl ferește de orice răufăcător.

Pot spune, fără să greșesc, că am fost în vacanță la mare cu Albă ca Zăpada și cei șapte pitici. 

Mi-am dorit din tot sufletul să trăiesc măcar câteva zile împreună cu ei, cu Sarah și copiii ei. Voiam să văd și să înțeleg cum poate o singură femeie să crească, să aibă grijă de șapte copii. Șapte copii mici, cu vârsta între 1 și 6 ani. Șapte copii ajunși în viața ei după ce au fost declarați, oficial, "greu adoptabili". 

Fiecare copil din viața lui Sarah este un copil în dreptul căruia, încă de la naștere, există o lungă listă de boli. Unele confirmate, altele cu multiple efecte, care se suprapun…

Acum, cei șapte copii, învingători cu toții, trăiesc o viață minunată, alături de cea care i-a salvat, le-a salvat viața. Nu voi insista asupra poveștii lor, pentru că, fără îndoială, constituie subiectul unui film sau cel puțin al unui roman.

 

Am încercat să-mi dau seama cum, prin ce minune(!), această tânără femeie reușește să gestioneze lucrurile… Ce face ea diferit de ceea ce făceam eu, cu un singur copil?

Sarah crește copii independenți. Cei măricei se îmbracă singuri, se spală singuri, mănâncă singuri, se încalță singuri, își duc singuri lucrurile, se duc singuri la culcare și stau singuri, când încă nu s-au trezit ceilalți, ca să nu scoale subit toată casa, beau apă singuri și chiar se dau singuri sau unii pe ceilalți, cu crema de protecție solară. Știu să se joace singuri, la fel de bine cum se joacă împreună. Imaginația le este cel mai bun partener de joacă! Niciunul nu are tabletă, niciunul nu stă pe telefon. Au o tabletă pentru filmulețele cu Gașca Zurli, sunt momentele în care cântă și dansează pe cântecele preferate. O mai folosesc atunci când se uită la filme împreună, activitate clar stabilită de mama lor.

 

Deși, din șapte, te poți înțelege doar cu patru copii, mama lor își face timp, de fiecare dată când apare o problemă sau un conflict, să discute cu ei. Nu de față cu toți, nu de față cu alți oameni. Îl ia deoparte pe cel care a greșit și îi explică unde e problema, care sunt consecințele și cum poate să repare, oricât de puțin, din ceea ce s-a întâmplat. Chiar dacă le plac poveștile, masa e sfântă și li se amintește mereu că nu se întinde pe tot parcursul zilei. Fiecare copil mănâncă din ceea ce are în farfurie și toți au mai multe opțiuni: la micul dejun, pot avea și cereale cu lapte, și sandwich, și ouă. Unul mănâncă mai bine cerealele, altul oul, altul preferă pâinea cu unt și șuncă… dar, în mod cert, toată lumea pleacă de la masă sătulă. Știu că următoarea masă e la prânz și, în vacanță fiind, nu se știe pe unde și cum ne prinde. La gustare au fructe sau biscuiți. Copiii primesc înghețată, întotdeauna drept premiu pentru ceva ce le-a pus voința la încercare. La miezul zilei, fiecare se duce pe malul mării, se spală de nisip și vine să se întindă pe șezlong, pentru somnul de prânz. Asta în timp ce mama lor îi adoarme pe pitici. Uneori, câte unul nu se împrietenește cu somnul, dar rămâne pe șezlong, până când se trezesc ceilalți. “Cel puțin au parte de odihnă“, spune Sarah, care nu face, nici măcar o dată, rabat de la reguli. 

 

Sarah le inventează jocuri, îi învață lucruri noi, mereu îi explică ceva unuia dintre ei. N-am auzit-o amenințându-i sau certându-i. Și mai e ceva: nu stă după fundul lor. Am surprins-o într-un loc bun, din care poate să-i supravegheze și, din când în când, am văzut-o numărându-i. Când se strigă plecarea, toată lumea contribuie cu ce poate, pentru strângerea lucrurilor și căratul lor la mașină. Așteaptă răbdători pe partea unde este trotuar, ca să fie urcați și apoi fiecare își fixează centura de siguranță.

Seara la 7, după cină și o porție zdravănă de joacă, toată lumea e în pat. 

 

Copiii lui Sarah cresc frumos, cu iubire, blândețe, disciplină și fermitate. M-am recunoscut în felul în care apasă anumite cuvinte. Am recunoscut inclusiv “vocea 17”, cea despre care Maya știa că marchează momentul "Suficient, nimic nu mai este negociabil". 

Știți ce are această femeie și cred că le lipsește multor mame? Voința! Sarah și-a asumat salvarea și creșterea acestor copii. Sunt singura ei problemă reală. Orice are legătura cu ei merită tot efortul. În rest, nu se plânge… Îți dai seama cât îi este de dor de America, de casă, de părinți, frați, nepoți, de viața ei. Dar nu concepe să plece și să lase copiii aici. Știe câtă nevoie au de ea! 

Sarah nu se teme de boli, de spitale, de autorități, de hârtii, de drumuri, de vreme, de lipsa banilor, de lipsa timpului… Sarah se teme de un singur lucru: să nu rămână nefăcut ceva ce ea ar putea face. 

Copiii lui Sarah nu fac roșu în gât de la înghețată, pe ei nu îi trage curentul, nu "se strică" la burtică dacă pe banana decojită ajunge un fir de nisip…

Copiii lui Sarah știu (singuri) când le este sete și când trebuie să meargă la baie, știu să se retragă atunci când obosesc și știu să tacă, dacă adulții vorbesc. Pentru că ei știu sigur că, atunci când e cu adevărat nevoie, Sarah e doar a lor.

Copiii lui Sarah au grijă unii de ceilalți și, firesc, cei mari au grijă de cei mici.

 

“Astăzi e cod portocaliu? Dacă ne grăbim, prindem spectacolul de la 11, la Delfinariu“, îmi spune Sarah, la ora 10.15. În două minute, eram toți în mașină. La Delfinariu, ne-am organizat repede, cu ușurință, pentru că piticii sunt ascultători și super atenți la ceea ce li se spune.

Am povestit mult cu Sarah despre traumele trăite de piticii ei. Am aflat că ea este psiholog specializat în trauma copilului abandonat și asta a ajutat-o enorm. Deja mă gândesc cum putem să ajutăm împreună cât mai mulți părinți și copii aflați în situații similare. 

Sarah este o femeie specială. Cultura americană a ajutat-o să acționeze curajos, iar sufletul ei mare și plin de credință a făcut-o să nu se teamă de nimeni și de nimic. Pentru ea nu există "prea greu", "prea mult", "prea scump" sau "prea târziu".

 

Povestea lui Sarah este o lecție de viață. O poveste cu șapte pitici și cu o Zână adevărată! O poveste din zilele noastre. O poveste din România, în Europa anului 2020! 

Când copilul tău se uită la tine cu cea mai rătăcită privire posibilă și tu știi că nu glumește, îți stă inima în loc… Când vezi cum se uită la tine copilul tău, cautându-te pe tine, cea pe care chiar și tu ai pierdut-o, te simți vinovată și pentru tine, și pentru el. 

 

Când copilul tău e mai deștept decât tine și, în loc să-ți spună toate cuvintele urâte – pe care știi că le știe sau să-ți facă toate reproșurile pe care ți le-ar putea face, te întreabă doar: “Ce ai făcut cu mama mea?”… ai vrea să se facă o groapă mare și să intri în ea, să dispari subit de pe fața pământului.

 

Ne luăm în serios rolul de părinte și uităm cât de important este pentru copiii noștri să fim buni, nu perfecți. Să fim simpatici, nu corecți. Să fim înțelegători, nu drepți.

 

– Cine ești tu și ce ai făcut cu mama mea?

 

– Sunt o femeie care se simte copleșită, depășită. Sunt un om speriat de imensa responsabilitate pe care o are. Sunt o mamă care vrea să fie perfectă. O mamă care își dorește să nu te atingă nici măcar o boare de vânt. 

 

– Dacă mă aperi de o adiere, de ce ești furtună? Dacă mă aperi de ploaie, de ce mă faci să mă scald în lacrimi? Dacă mă aperi de oameni care îmi fac rău, de ce îmi faci tot RĂUL pe care nu mai apucă toți ceilalți să mi-l facă? Mama, dacă mă iubești, așa cum spui, de ce te porți cu mine așa cum ne purtăm cu cei pe care îi urâm?

 

Dă-mi, Doamne, putere, răbdare și înțelepciune! Și apără-mă de judecata copiilor mei, de care mi-e mai frică decât de Judecata de Apoi! 

 

Când Maya era mică, periodic făceam cu ea tot felul de contracte. Așa mă pricepeam eu pe atunci. Făceam contracte pe durată determinată, în care scriam tot, clauzele erau clare: ce dă ea, ce dau eu, care e obiectul contractului și în ce condiții îl ducem la îndeplinire. Evident, stabileam și penalități. Uneori, intervenea chiar și cazul de forță majoră… 

 

Odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că nu e ok să faci contract cu copilul tău. Că, în general, nu e ok să facem contracte în cazul relațiilor interumane. E ok să avem contracte profesionale, de business, dar nu contract între suflete. Mult mai potrivite, în relațiile cu oamenii, sunt înțelegerile! 

 

Contractul e imperativ. Într-un contract, fiecare parte cedează, face pași înapoi, lasă de la ea. 

 

În înțelegeri, fiecare parte face pași înainte, spre cealaltă. Ca să faci o înțelegere cu cineva, e musai să fi înțeles și tu ceea ce vrei să cuprinzi în termenii ei.

 

Înțelegerea te crește, contractul te limitează.

 

Înțelegere=balanța dintre iubire și bunătate

Contract=reglementare dintre investiție/profit și pierdere

 

La capătul unui contract, sunt niște semnături și ștampile. Și, de cele mai mult ori, sunt implicați și avocați. La capătul unei înțelegeri, sunt niște oameni și Dumnezeu.

 

Aleg înțelegerile! Îmi asum toate pierderile. Și mă bucur de fiecare pas pe care îl fac spre celălalt. Orice înțelegere mă duce spre un câștig. Toate înțelegerile mă duc mai aproape de cea mai bună varianta a mea.

 

Cât despre înțelegerile cu copiii, știu că sunt cei mai siguri pași pe scara succesului unui părinte. La capătul ei, te așteaptă cea mai frumoasă relație cu copilul tău.