• Daca poate sa-mi faca fata mie, copilul meu va face fata oricui!

    Daca poate sa-mi faca fata mie, copilul meu va face fata oricui!

    Cel mai greu mi-a fost să ştie “ai mei”, pentru că ştiam că se supără. Nu aveam o problemă să afle toată lumea că am fumat, că am băut, că am ieşit cu un băiat, că am greşit, că am luat, că am dat, că m-am despărţit, că am pierdut… oricine putea să ştie, dar să nu afle ai mei. Pentru mine, ei au fost “călcâiul lui Ahile”. Abia târziu de tot m-au cunoscut aşa cum sunt eu de fapt pentru că aveam grijă să fiu pentru ei aşa cum mă voiau. “Se supără mama pe tine dacă nu mănânci tot din farfurie; se supără tati dacă nu-i dai un pupic; mă supăr pe tine dacă nu-mi spui adevarul”. Vă sună cunoscut? Aceste expresii nu există în vocabularul meu de mamă. În general nu mă supăr, iar copilul meu,  părinţii mei , oamenii pe care ii iubesc ar fi ultimele persoane din lume faţă de care aş vrea să simt acest lucru. Dintotdeauna am ţinut să mă culc liniştită şi împăcată cu mine şi cu alţii; acolo unde am putut regla lucrurile şi cu partea cealaltă am făcut-o, dar unde nu s-a putut, mi-am făcut singură socotelileși la sfârșitul zilei am tras linie. Iar copilul meu știe că, orice s-ar întâmpla, noi două nu vom sta supărate una pe alta. Asta nu înseamnă că nu trec prin altfel de stări: mă enervez, devin furioasă, țip, fac urât, spun cuvinte pe care le regret, arunc lucruri. Am stabilit deja că nu sunt o mamă perfectă. O femeie perfecta cu atat mai putin. Dar nu țin supărare.

    Iar cu Maya fac exerciții să-mi corectez și celelalte apucături. Am fost surprinsă într-o zi când, în timp ce-i făceam morală pe un ton foarte ridicat, ea s-a uitat fix în ochii mei și mi-a zis “Să știi că eu nu înțeleg nimic din ce spui, pentru că atunci când tu începi să strigi eu îmi imaginez că am în mână o telecomandă cu care te dau pe MUTE și văd doar o gură imensă care se închide și se deschide. Și-atunci nu mă mai gândesc decât la faptul că într-o zi ai putea să mă înghiți. Chiar așa, de ce țipi?” M-am oprit brusc și i-am explicat că, atunci când mă enervez, simt cum îmi urcă sângele în cap. Și, mi-am continuat explicația cu degetul spre jugulară, ca să ajungă din tot corpul la cap, trece prin vene. Dacă mă enervez foarte tare, e posibil ca aceste vene să pleznească și atunci, ca să eliberez presiunea, simt nevoia să țip. Maya m-a ascultat cu atenție: “Ah, ok, atunci te înțeleg. Dar măcar încearcă să nu mai țipi atât de tare”.

    Discuția asta a relaxat mult certurile mele (doar ale mele, pentru că ea era parte pasivă) și-a creat un obicei nou în a mă aborda:

    “- Îți spun ceva, dar promite-mi că nu te enervezi foarte tare.

    – Nu am cum să-ți promit așa ceva, cine știe ce grozăvie ai făcut și n-o să mă pot abține.

    – Atunci promite-mi că te enervezi puțin.”

    Și eu promit. Și ea îmi spune. Și eu mă enervez, dar ea nu se mai simte agresată de enervarea mea, pentru că e atentă să cronometreze gradul de enervare și să-mi facă semn când consideră că m-am enervat destul. Eu mă opresc și promit să revin mai târziu ca să-mi termin numărul. Am mai atins culmea o dată, când, plină de spume, cu tonul ridicat și cu mâinile spre cer, îi țineam o teorie care semăna mai mult cu incantațiile celor care cheamă ploaia decât cu o discuție dintre o mamă și o fiică. Iar copilul meu deștept mi-a zis, fără niciun fel de ironie sau superioritate “Te rog să nu uiți ce voiai să-mi spui. Mă duc să fac caca și mă întorc”. M-a lăsat cu țipătul mut și cu mâinile în aer absolut fără replică. A știut cum să stopeze o situație conflictuală care escalada înspre ceva ce nu-și dorea de fapt niciuna dintre noi. A fost 1-0! Pentru că știe că nu ne putem supara una pe cealaltă orice s-ar întâmpla, are curajul să se poarte în fața mea natural. Are curajul să spună exact ce crede, nu ce știe că vreau să aud. Are curajul să nu fie de acord cu mine și să-și ceară drepturile fără să fie obraznică.

    Dacă nu aș fi pus bazele unei relații foarte deschise cu ea, cred că acum, la vârsta preadolescenței, eram demult pe pereți. Îmi încurajez copilul să fie natural, nu să se străduiască să-mi facă mie pe plac. Să nu plece capul în faţa mea. Să aibă curajul să se uite în ochii mei, să-mi spună adevărul şi să găsească argumente care să mă ajute să înţeleg, oricât de grav, oricât de greu de formulat, oricât de complicat ar fi. Eu sunt un om puternic şi şocant de direct. Iar dacă ea îmi face faţă mie, va face faţă întregii lumi. Ştie că poate să obţină orice dacă are argumente şi mai ştie că eu pe ea nu mă voi supăra NICIODATĂ!

  • Cine mi-a luat PUNCTUL DE SPRIJIN?

    Cine mi-a luat PUNCTUL DE SPRIJIN?

    Nu stiu la ce se referea Arhimede cand spunea “dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna lumea”. Stiu sigur ca am fost crescuta sa ma sprijin: pe familie, pe serviciu, pe barbat, pe cine-oi nimeri la indemana.

    Si ciclic m-am trezit in aer pentru ca imi disparea “punctul de sprijin”.

    Cine mi-a luat Punctul de sprijin? A fost o intrebare cu care m-am luat la tranta multi ani. Am identificat tot felul de hoti de puncte de sprijin. Am invatat sa merg mai departe dupa fiecare “talharie”( ca punctele de spijin nu dispar in varful picioarelor 🙂 ). Ultima oara cand am ramas in aer a fost cel mai greu.

    “O sa fie simplu, o sa treaca repede, o sa mergi mai departe pentru ca tu esti puternica si poti muta si muntii din loc” – asta imi spuneau prietenii.

    “Trebuie sa fii puternica si a mergi mai departe pentru ca ai un copil de crescut” – mi-a zis Maya.

    “Nu merita sa te necajesti, lasa ca poate e mai bine asa, sigur Dumnezeu are alte planuri cu tine” – mi-a spus familia.

    Dar n-a fost asa.

    Daca ar fi trebuit sa inghit bradul ac dupa ac, mi-ar fi fost mult mai usor sa trec peste primul Craciun pe care l-am petrecut dupa despartire. Daca as fi putut sa arunc telefonul cu toate mesajele de “fie ca lumina…” si “Paste fericit alaturi de cei dragi”, ar fi fost mult mai usor sa trec peste primul Paste de dupa despartire. Daca ar fi fost sa fac un eveniment cu 5.000 de copii m-as fi simtit mult mai relaxata decat am fost la prima petrecere de ziua ei, dupa despartirea noastra.

    Daca as fi putut sa dispar din peisaj vreo 4 ani, as fi scutit niste nopti nedormite si as fi avut multe riduri in minus. Cam atat a durat sa ma obisnuiesc, sa accept si sa merg mai departe. 4 ani in care, daca ne intalneam toti 3 (pentru ca evitam sa ne vedem in doi), simteam nevoia sa ne indreptam coloana si sa ne reglam respiratia dupa 5 minute. 4 ani mi-au trebuit sa-l iert, 5 ani sa ma iert pe mine si 7 ani sa accept un alt barbat in viata noastra (pentru ca in viata mea era simplu de gasit). Atat mi-a luat. Asa m-am priceput eu sa gestionez lucrurile.

    Punctul meu de sprijin disparuse. Mutasem si muntii din loc pentru ca aveam vreme sa ma ocup de ei. Pentru ca familia mea era asezata pe un fagas, pentru ca nu trebuia sa facem niciun plan, era de la sine inteles ca noi curgem impreuna cu raul. Si intr-o zi raul a secat, iar eu m-am trezit zbatandu-ma ca un peste pe uscat. Cineva imi luase apa. Sau cel putin asa credeam. Aveam un singur punct de sprijin, iar acela nu era el. Ma sprijineam pe ceea ce credeam ca suntem NOI, impreuna. Punctul meu de sprijin era toata valiza de asteptari pe care le aveam de la el, de la mine si, mai ales, de la noi impreuna. Iar cand “impreuna” a disparut, m-am trezit in aer.

    Am incercat sa ma sprijin pe prieteni, dar, desi au aratat toata disponibilitatea, am inteles ca fiecare are viata lui, cu punctele ei de sprijin. As fi vrut sa ma sprijin pe parintii mei, dar ma temeam ca ii impovarez prea tare. Pentru o clipa m-am gandit sa caut punctul de sprijin in Maya. N-am facut-o pentru ca mi se parea ca nu e drept sa ma agat de ea ca sa merg mai departe. Mi se parea ca riscam sa ma ridic eu si sa coboare ea. Si am inceput sa caut punctul de sprijin in munca. M-am transformat intr-o masina cu motoarele turate la maximum, care fie se trezea la 3 dimineata, fie se culca la ora aceea. Important era sa stau cat mai putin cu mine. Incet, incet am invatat sa ma sprijin pe mine. Si din cand in cand ma uit spre cer si spun MULTUMESC.

    mirelasimaya

    Incerc sa-mi invat copilul sa gaseasca in el punctul de sprijin. Si in credinta. As vrea pentru ea sa zboare nu sa ramana in aer.

  • Nimic din ce-ai putea sa faci n-o sa ma indeparteze de tine

    Nimic din ce-ai putea sa faci n-o sa ma indeparteze de tine

    Ar trebui să-i spun asta copilului meu zilnic. Aşa aş vrea să încep fiecare zi: cu dimineţi în care-i spun cât de mult o iubesc şi că nimic din ce ar putea să facă nu o să mă îndepărteze vreodată de ea. Că voi rămâne mama ei până dincolo de timp şi spaţiu. Dar nu intotdeauna apuc să fac asta.

    Nu ştiu de ce, în locul tuturor acestor cuvinte minunate pe care le simt, când deschid gura ies mai degrabă reproşuri, observaţii, comentarii acide. Cresc un copil curajos, un copil care are dreptul să spună ce crede, să-şi exprime sentimentele şi nemulţumirea şi care aş vrea din tot sufletul să nu se teamă. Şi nu se teme; de nimeni şi nimic. În afară de mine.

    – Cum să-ţi fie frică de mine?am intrebat-o socata atunci cand mi-a spus ca sunt singura persoana de care se teme.

    – Mama, ai uneori o privire de am senzaţia c-o să mă faci praf în secunda doi.

    – Eu? Dar nu te-am lovit niciodată, urăsc violenţa şi n-am făcut niciodată educaţie cu băţul, cu pumnul sau cu palma. Te-am învăţat de mică să nu treci cu vederea când un adult loveşte un copil şi să anunţi Politia pentru că nu există niciun motiv pe lumea asta ca un om mare sa loveasca un copil. Cum să-ţi fie frică de mine? Cum să crezi că aş putea vreodată să-ţi fac ceva rău? am spus şocată.

    Cu tonul cel mai sincer şi mai firesc din lumea, Maya mi-a adus cel mai simplu argument:

    – Mama, tu nu-ţi vezi privirea aceea!