Țin minte când m-a urcat tata prima oară în locomotivă. Una cu aburi. Și m-a ajutat să declasez fluierul. De acolo de sus, mă simțeam deasupra lumii.

Mi-a crescut inima să văd imaginile cu președintele României și copiii pe covorul roșu, într-o vizită oficială. Adoooor părinții care fac loc copiilor în viața lor.

Când lumea nu se împarte între „la muncă” și „cu familia” și lucrurile se împletesc. Să le faci cunoștință copiilor cu oamenii cu care tu muncești, să te vadă „la treabă”, îi ajută să te așeze într-un context atunci când ești departe de ei și lor le e dor de tine.

Doamna Mirabela, vă felicit pentru atenție și eleganță. Sunteți o femeie normală, superbă. Am visat, am sperat, mi-am dorit pentru țara noastră o mamă bună, activă într-o funcție atât de înaltă.

Adorabili, adorabili copiii pe covorul roșu. Nimic nu dezgheață mai ușor orice relație înghețată ca inocența și gingășia unui copil.

Pe voi v-au dus părinții la ei la serviciu? Dacă da, scrieți în comentarii unde lucrau ai tăi și te-au dus și pe tine. Și dacă ai chef, lasă-mi părerea ta despre inițiativa președintelui de a-și duce copiii într-o vizită oficială.

#Re-AMR

Crezi că le faci un viitor din case, terenuri și bani în cont?

Poate un viitor apropiat. Dar viitorul îndepărtat îl faci din pașii pe care care îi lași mergând tu să faci case, mașini și bani.

Pe unde te poartă pașii?

Prin rușine? Prin frici, prin vinovăție, prin mândrie? Prin avariție, prin disperarea de a avea cât mai mult, prin comparații cu alții?

Fix pe acolo o să treacă și copilul tău. Pașii lor mici o să se adune în talpa piciorului tău mare și o să muncești mult să iasă de acolo.

Nu e nimic greșit în a face pași spre construcții terenuri și bănci. Dar nu uita să faci pași și spre poienițe în care să stai să citești o carte, spre contribuții în viețile altora, spre grijă pentru locurile prin care treci, spre bunătate și acceptare, spre locuri în care oamenii se adună să trăiască împreună. Recunoștință sau să se roage.

Fă urme din pașii tăi spre săli de spectacole, spre locuri îndepărtate din țară și din lume. Fă urme din pașii tăi spre piste de alergare sau terenuri de tenis, fă urme de pași spre bazine de înot. Fă urme de pași spre centre sunt cluburi de tot felul de lucruri. Fă urne de pași spre oamenii. Fă urme de pașii spre oamenii care te ajută să faci și te au ajutat să ajungi.

Fă urme de pași bune.

Știi cum deosebești urmele de pași ușoare, de urmele de pași grele? Cele grele înfunda pașii în noroi. Scoți cu greu piciorul de acolo și și îți ia mult timp să cureți încălțările. De regulă e nevoie să fie spălați pantofii cu care ai călcat în noroi. Când ai călcat pe acolo ai simțit că te afunzi și ți-a fost greu să ieși. În multe cazuri a fost nevoie să te tragă cineva afară. Dar în cele mai multe cazuri ai iesit singur pentru ca ți-a fost rușine să vorbești. Părea ca doar ție ți se întâmplă.

Fix așa i se va întâmpla și copilului tău. Va calca și în urmele de pași în care se afundă.

Doar ca de data asta tu vei știi cum să-i explici, pentru ca ai fost deja acolo. Tu știi ca poți să-l ajuți să iasă. Cu o condiție: să nu fii încă în pașii făcuți prin noroi.

Dacă vrei să-ți ajuți copilul, uită-te pe unde faci pași. Dacă pașii tăi nu sunt pe un drum lin, curat, pe care eventual să se aseze praful pe pantofi, atunci așteaptă-te să treacă pe acolo și copiii tăi.

Copiii calcă pe urmele pașilor noștri.

Cu cât ceea ce faci impactează mai mulți oameni. Așteaptă-te să se umple urmele pașilor tăi.

Nu calcă în vârful picioarelor prin drumuri mincinoase și pe căi prefăcute, crezând ca îi păcălești. Intr-o zi o să-și dea seama și o să te calce în picioare. Alege să calci apăsat și onest în adevărul drumului tău și chiar dacă nu toți cei ce te urmează vor înțelege, vor rămâne pe urmele tale toți cei care te cred.

Nu o să te părăsesc niciodată.

Atunci când o să plec dincolo de timp, în spațiu, o să mă transform într-o pasăre invizibilă care o să stea mereu pe umărul tău. Dar, până acolo, orice ai face, orice ai spune, orice ai gândi, eu o să rămân de partea ta, lângă tine, în spatele tău.

O să fiu acolo când o să-ți dorești să împarți cu mine bucuriile, o să fiu acolo când o să vrei să plângi la pieptul meu.

Mâinile mele au fost învățate doar să mângâie și să se deschidă pentru îmbrățișare. Mâinile mele nu știu să lovească. Picioarele mele nu știu să fugă de greu. Stau înfipte în podea, gata să ofere sprijinul.

O să fiu lângă tine, mai ales când îti este greu, mai ales când pierzi.

O să fiu ultimul om din viața ta căruia îi datoreazi ceva. Eu îți datorez toată emoția pe care o trăiesc, toată bucuria pe care mi-o aduci doar pentru că exiști în viața mea.

O să fiu ultimul om care te părăsește, chiar dacă nu îmi plac alegerile tale.

O să fiu ultimul om care se supără, amenință sau îți întoarce spatele.

Eu am fost primul om pe care l-ai cunoscut. Și mă știi dinăuntru în afară.

Eu, mama ta, am fost primul om din viața ta, eu o să fiu ultimul om care pleacă de lângă tine atunci când ai nevoie.

Am înțeles asta în ziua în care am născut.

Te iubesc, iubita mea! Cu tine trăiesc cea mai frumoasă experiență din această viață. Nimic din ceea ce fac nu egalează bucuria de a fi mama ta.

Nimic din ce ai putea să faci n-o să mă îndepărteze vreodată de tine!

Promit, promit, promit!

Dacă tot ce am ar dispărea peste noapte, dar ea ar rămâne neatinsă, aș spune mulțumesc în genunchi și în lacrimi!

Copiii noștri trebuie să știe cât de mult îi iubim! Trebuie să le spunem, nu doar să le arătăm, că sunt pe locul întâi în lumea noastră.

Copiii noștri au nevoie să audă, cu subiect și predicat :

TU ești TOT ce e mai important în viața mea! Nu casa, nu job-ul, nu mașina, nu prietenii, nu partenerul, nu părinții mei. Tu ești primul pe toate listele mele și, pentru că vreau să te ajut cu tot ce pot eu ca să-ți găsești rostul pe pământ, am nevoie să-mi dai voie!

Copiii noștri vor să audă că noi, părinții, știm că ei n-au cum să se rateze, pentru că noi i-am crescut liberi să experimenteze,

Copiii au nevoie să fie lăsați să descopere unde a pus Dumnezeu gramul de dumnezeire din ei.

Copiii noștri au nevoie să audă. Vorbele noastre de susținere și încurajare pot să fie combustibilul care să îi țină deasupra tuturor necazurilor.

Noi le dăm biletele cu care ei, în adolescență și în tinerețe, au curajul să schimbe trenurile greșite.

În spatele unui copil lumină e un părinte soare!

În ultimii ani, închid ochii de fiecare dată când uit să simt.

Mă risipesc încercând să înțeleg gesturi, să descifrez cuvinte și uit că toate lucrurile bune le simt în inimă. Iar cele care nu sunt potrivite pentru mine, le simt in stomac.

„Mama, nu mai încerca să înțelegi ce spun oamenii, nu mai căuta sens în gesturile lor, ai uitat ce m-ai învățat? Că tot ce e adevărat e ceea ce simți?”

Ne naștem și ne creștem copiii ca să ne amintească lucrurile pe care le-am știut la un moment dat, le-am spus lor și apoi le-am uitat.

Nu e musai să vezi clar, dar e important să-ți fie limpede ce simți.

Când el cânta, acum 25 de ani “Jumătate tu, jumătate eu” credeam că este doar despre noi doi.

Apoi s-a născut Maya și el a cântat :

“ea are ochii mei și buzele tale

Și oricât am vrea să ne urăm,

O privim și ne amintim

Că noi ne iubim.”

Când ea avea 5ani, a plecat și ei i-a fost dor de el în fiecare zi. După ani în care am trecut prin toate trăirile și stările, am scris (eu versurile, el melodia) “Cântec pentru Maya”:

“nu vreau soare nu vreau lună, vreau pupic de noapte bună” si am știut că “noi doi” este pentru ea.

A fost foarte greu să rămânem “împreună” după ce ne-am despărțit. Am trecut prin Iad mulți ani, ca să ajungem astăzi în Rai. Dar am reușit. Și fericirea din ochii ei a meritat tot efortul din mințile noastre.

Suntem jumătate mama și jumătate tata.

Ea este “jumătate tu, jumătate eu”.

Are ochii lui și buzele mele și când o privim, ne amintim, de cea mai frumoasă poveste-destin.

Această postare nu e ca sǎ vedeți cat de grozavi suntem.

Este doar pentru a da speranță și putere celor care astazi trec prin “Iad”.

E nevoie de multă putere să pui fericirea copilului tău înaintea nefericirii tale. Dacǎ intr-o zi realizezi cǎ un părinte poate să fie cu adevărat fericit doar dacă are copiii fericiți, găsești resurse să lupți și să ajungi acolo.

Cunoașteți expresia părinților noștri : “îți dau una de îți zboară dinții din gură?”

Ei bine, eu am auzit-o de multe ori. Și de curând am înțeles de ce pentru ei era simplu să spună asta și pentru noi e imposibil să facem ceva care să afecteze dinții copiilor noștri.

M-a “trezit” ultima factură pentru îndreptarea unor dinți ai fiicei mele, care au fost îndreptați o dată și s-au strâmbat din nou, când i-au ieșit măselele de minte (pe care a trebuit să le scoată). Ceva groaznic din toate punctele de vedere.

În primul rând, pe noi părinții ne-au dus la stomatolog dacă ne durea atât de rău încât extracția era ultima soluție. Iar măselele de minte… unora încă nu ne-au ieșit .

Noi îi ducem de la primele controale și facem tot ce putem ca să aibă o dantură frumoasă. Începem relația cu stomatologul de la vârste foarte fragede. Cei care au ghinionul unor danturi dificile, cheltuie căruțe de bani, pe controale, radiografii, intervenții și aparate de toate felurile, ani de zile.

Cum să spui “îți dau una de-ți zboară dinții”, când ai cheltuit atâția bani pe ei?

Vă las o imagine cu Maya și dinții ei noi și cu ea de zilele trecute, când am aflat că relația cu stomatologul continuă.

Despre experiența mea o să vă spun altădată. Astăzi aș vrea să știu la ce vârstă ați dus prima oară copilul la stomatolog.