Am un business, conduc o fundație, scriu, mă duc la teatru, văd filme, ies cu prietenii, mai ajung și în cluburi, iubesc, călătoresc, fac sport, meditez, mă mai împiedic în câte un om, în câte o situație…

Înainte de a fi mamă, sunt copilul unei mame.
Înainte de a fi mamă, sunt om.
Înainte de a fi mamă, sunt femeie. 

De când sunt mamă, muncesc și mai mult să țin viu copilul mamei mele, să rămân om indiferent de greutăți și să las loc femeii în înghesuiala din viața mea.

Știi de ce îmi iese? Pentru că, într-o zi, când mi-am dat seama că bucuria de-a fi toate câte sunt a fost acoperită de responsabilități, am făcut loc bucuriei în viața mea.
Prea mă luasem în serios. Prea credeam că sunt Dumnezeu și pot să controlez tot. Prea devenisem tot ce nu mi-a plăcut la părinții mei.

Cred că părinții își pierd pe drum entuziasmul, bucuria, veselia de-a fi părinții copiilor lor. Le înlocuiesc cu responsabilitatea, grija, nevoia de a fi părinți perfecți.
Își pierd cele mai importante puteri, cele care îi fac în ochii copiilor lor superbaronii pe care și i-ar dori toată lumea.

„Nu suntem părinți perfecți!”
Vino la conferința din 15 mai de la Cluj să-ți iei puterile înapoi!

Vino să înveți cum să păstrezi în fiecare zi entuziasmul de a fi părinte!

Vino să petreci câteva ore cu oameni relaxați care nu pun presiune pe ei, care își dau voie să greșească și care nu se tem să se ridice în picioare și să spună sincer: „Sunt Mirela și nu sunt o mamă perfectă. Dar încerc să fiu cea mai bună mamă pentru copila mea!”.

Rezervă-ți un loc printr-o donație pe Fundația Zurli. Banii vor fi folosiți în campania „Mesaje de iubire pentru copiii cu branule”. Părinții copiilor de la oncopediatrie îți mulțumesc că ești alături de ei în cea mai grea încercare din viața lor de părinți!

Link conferință: https://www.entertix.ro/evenimente/15979/nu-suntem-parinti-perfecti-15-mai-2023-casa-de-cultura-a-studentilor-cluj-napoca.html

Cred că doar Dumnezeu poate să primească acest titlu: Părintele Perfect!
Până și pe Fecioara Maria o suspectez că L-a mai certat pe Iisus, uneori.
Chiar cred că singurul părinte perfect e Dumnezeu. Te-a certat vreodată pentru prostiile pe care le-ai făcut? Te-a bătut cu cureaua, furtunul de la mașina de spălat? Ți-a interzis televizorul, telefonul, ieșitul cu prietenii în oraș sau afară?
Ți-a zis Dumnezeu vreodată că n-o să se aleagă nimic de tine, că n-o să te vrea nimeni, că n-o să ai după ce bea apă, că o să trebuiască să-ți plătească El căldura și curentul și când o să fii bătrân? Ți-a zis Dumnezeu să nu faci copii în seama Lui sau chiar să nu faci copii, că încă n-ai casă, masă, serviciu și ești pe drumuri?
Ți-a cerut Dumnezeu ceva în schimb atunci când ți-a oferit ceva? A zis Dumnezeu că vine și nu L-ai găsit atunci când L-ai căutat? Ți-a întors vreodată spatele?

Eu L-am simțit mereu acolo, lângă mine! Cu mine, pentru mine. M-a lăsat să cred, să greșesc, să regret, să renunț, să revin, să fac ce vreau eu, de câte ori vreau, cum vreau, cu cine vreau.

Pentru mine, în viziunea mea, doar El este Părintele Perfect! Atât de perfect, încât nici nu apare în calea noastră. Atât de discret, că nu ne deranjează niciodată, atât de invizibil, încât trebuie să-ți amintești de El ca să-L simți.

Tata e aproape perfect de când nu mai e aici, pe pământ. Nu mă mai încurcă deloc, nu mă mai deranjează cu nimic, nu mă condiționează, nu mă surprinde. Mai vine din când în când în vise și mă ghidează. 

Eu astăzi sunt foarte fericită așa cum sunt. 
Eu nu vreau să fiu părinte perfect și nici aproape perfect. Eu nu sunt nici Dumnezeu, nici înger.
Eu sunt OM!

Eu sunt mama copilului meu. Eu sunt părintele unui singur suflet. Și vreau să fiu prezentă în viața lui și activă, și reactivă. Vreau să fiu cea mai bună mamă pentru el.

Și, uitându-mă în urmă la drumul parcurs în acești 22 de ani, pot să spun cu toată onestitatea că am fost, cu fiecare an, din ce în ce mai aproape de visul meu: să fiu cel mai bun părinte pentru copilul meu!

Sănătatea se întreține. În multe feluri. Unul din ele e să stai cât mai departe de oamenii și proiectele care îți fac rău. Bucuria se întreține. În multe feluri. O condiție e să stai cât mai departe de oamenii și proiectele care îți fac rău.

Lipsa de bucurie duce la îmbolnăvire. Oamenii nefericiți se îmbolnăvesc primii.
Așa că fac socoteala simplu: ce intră în viața mea (oameni, proiecte, invitații, discuții) îmi fac viața mai bună chiar dacă mai grea sau îmi fac viața mai grea și mai rea?!

Am început să fac un calcul care poate să fie considerat egoist: Faci parte din ceea ce îmi aduce sănătate și bucurie în orice fac? Vino spre mine. Te voi primi cu brațele deschise. 
Indiferent dacă îți place la mine omul, femeia, constructorul de proiecte, dacă îmi aduci sănătate și bucurie în oricare domeniu din existența mea, vino!
Îți voi permite să intri în sufletul meu, în casa mea, în viața mea. Îți voi arată lumea mea și te voi prezenta tuturor celor care fac parte din ea. Vei putea să te bucuri de tot ceea ce mă bucură pe mine, vei cunoaște trăiri și vei trăi experiențe de cunoaștere așa cum știu eu să le creez.
Dacă nu ești parte din sănătatea și bucuria mea, stai departe!

Ce îmi aduci intrând în viața mea? Iubire, pace, creștere, recunoaștere, prietenie, necondiționare, răbdare, iertare, acceptare, înțelegere, hohote de râs, lacrimi de emoție, vindecătoare,surprize frumoase, cunoaștere, învățare, susținere? Minunat! Te vreau în echipa mea!

Dacă îmi aduci probleme, nervi, bătăi de cap, stres, scădere de stimă de sine, nopți nedormite, dureri de cap, pumni în stomac, lacrimi de disperare, tristețe, furie, indispozitie, negativism, pesimism, critică, etichete, descurajare, te rog, nici nu te apropia.
Stai cât poți de departe!

Poate au fost vremuri în care aș fi trecut cu vederea. Nu ai prins acele vremuri. Ai ajuns prea târziu pentru asta. Astăzi, aici, acum, în viața mea nu mai e loc de oameni care vin la pachet cu o grămadă de stări negative. Te rog, omule, nu mă obliga să te refuz, să te dau afară, să fac tot ce pot ca să scap de tine, nici nu veni spre mine! Sau, dacă ai apucat să faci pași, pleacă!
Am atât de multe lucruri de făcut pentru mine și pentru alții și nu am timp să fac curat în urma celor care lasă mizerie pe unde trec. 

Sunt prea mulți copii, părinți , bunici, animale, plante, munti, ape, proiecte care au nevoie de energia mea. Pentru ei o păstrez. Și pentru mine și pentru toți și tot ce iubesc.

Astăzi, aici, acum în viața mea e loc doar pentru sănătate și bucurie!

Știu că sunt mulți oameni care spun că toate semnele de pe chipurile lor sunt dovada trecerii prin experiențele vieții. Știu despre ce vorbesc, le-am văzut cu ochii cum vin și se instalează șanț după șanț, groapă după groapă.

Am trăit multe experiențe care m-au marcat și toate au fost lecții de viață pentru mine. 
Dar nu vreau să mi se citească pe chip. Vreau să mi se recunoască din felul în care mă manifest. Să vadă oamenii ce am învățat în toate încercările grele din felul în care le vorbesc, îi ascult, sunt prezentă, ajut, contribui, particip.

 

• Nu trebuie să vadă oamenii pe fruntea mea dunga groasă care s-a instalat în noaptea în care viața mea s-a rupt în două, odată cu despărțirea de tatăl copilului meu.
• Nu vreau să vadă lumea șanțurile din jurul gurii, săpate adânc de durerea plecării tatălui meu. 

Și nici măcar nu e despre lume. Nu vreau să le văd nici eu când mă uit în oglindă. De ce mi-aș aminti de ele în fiecare clipă în care îmi privesc chipul – când sunt departe, în trecutul meu? Le-am înțeles, le-am acceptat, le-am așezat în inima mea și am mers mai departe. 

De ce nu se instalează pe chip întâmplările fericite? Poate pentru că acelea ar trebui să fie atat de multe, încât nu ar mai încăpea pe fețele noastre.

Probabil se instalează lecțiile de viață ca să ne amintim de tot ce a trebuit să învățăm din ele. Să nu cumva să uitam ce am simțit și cum ne-a transformat întâmplarea aceea.
Eu nu am nevoie de ele pe chipul meu. Le regăsesc învățăturile în tot ce fac. Toate șanțurile de pe frunte și din colțul gurii le-am transformat în poduri peste întâmplări și am trecut dincolo de ele.

Eu trăiesc astăzi, aici, acum.

Chipul meu vreau să se asorteze cu fericirea din acest moment și nu cu tristețile din trecut.
Suntem liberi să alegem la ce ne uităm: la propriu și la figurat. 
Și oricare variantă am alege – e cea mai bună pentru fiecare dintre noi.
Eu vreau să profit de tot ceea ce îmi oferă cunoașterea și descoperirile zilelor noastre și să trăiesc după regulile tehnologice ale momentului, cu valorile lăsate în ADN-ul meu de tata, de bunica, de oamenii care mi-au predat fericirea!

Rezervele financiare nu te fac fericit. Te țin într-o zonă de confort alimentată de ideea: „să am pus deoparte pentru zile negre”.

Cum să muncești pentru zile negre? Eu muncesc pentru zile roz! Și prima mea zi roz e astăzi! Eu fac bani ca să trăiesc frumos și să mă bucur de ei în sănătate și fericire. Eu fac bani ca să îi folosesc, ca să aduc cât mai multă frumusețe și fericire în jurul meu.

Am rămas de multe ori pe zero sau pe minus. Niciodată n-am murit de foame, niciodată n-am dormit sub cerul liber. Pentru că nu mi-am creat depozite în bănci, mi-am creat conturi în sufletele oamenilor pe care i-am întâlnit în viața mea. 

Singura mea „investiție” constantă a fost în oameni.

Cred din toată ființa mea că am făcut investiții bune și că voi găsi mereu o ușă deschisă, un loc la o masă, un colț de pat.
Nu înseamnă că trăiesc în sărăcie. Dar, de-a lungul vieții, am învățat să știu care îmi sunt nevoile și să mi le asigur. Fericirea mea nu depinde de nimic din ceea ce nu am. Găsesc fericire în ceea ce am și în ceea ce pot.

Mă ancorez în relația cu divinitatea și am mereu sentimentul că îmi arată calea și soluția. 
Să ne înțelegem, eu nu spun să nu faci bani. Dimpotrivă, fă cât mai mulți bani! Ei sunt un instrument de care avem nevoie în această lume. Dar nu îi gândi ca pe niște rezerve pentru zile negre. Nu te zgârci, nu tăia din bucuria de astăzi – pentru că s-ar putea să vină în viața ta zile negre. Deja tăind bucuria din ziua de astăzi, ți-ai transformat-o într-o zi neagră. 

Fii onest cu tine și o să fii onest cu toată lumea. Onestitatea o să-ți aducă încrederea celorlalți și n-o să rămâi vreodată singur. Iar când ai în jurul tău un scut de oameni care te iubesc, nu mai ai nevoie de vreun cont care să fie plasa ta de siguranță. 
Sunt mult mai multe șanse să te prindă prietenii atunci când cazi, decât să te prindă succesul, faima, banii.

Fă bani! Folosește-i pentru zile roz, nu-i aduna pentru zile negre!

Acum foarte mulți ani, o prietenă a zis la o întâlnire cu gașca de fete, în timp ce povesteam ceva:
– Tu faci o poveste din orice. Dacă întâlnești pe drum un rahat, faci din el, când povestești, ditai rahatul!

Un coleg de radio, la o întâlnire a echipei, a zis, mai în glumă, mai în serios: 
– Întâi vorbiți toți și lăsați-o pe ea ultima, că nu termină până la Crăciun!

Sunt doar două exemple. M-am întâlnit, de-a lungul vieții, cu oameni și remarci care au sădit în mintea mea îndoiala că, poate, darul meu de a povesti e un defect. 
Din fericire, au sădit doar puțină îndoială, dar nu m-au făcut să renunț la această pornire a mea. Ba, mai mult, mi-am găsit singură ascultători. Am ales să fac o meserie – radio -, în care să pot să mă exprim, am început să scriu și mi-am inventat propria mea scenă pe care să urc și să împărtășesc.

Surprinzător, ceea ce trecea în ochii unora drept un defect, a devenit modul în care eu mi-am exprimat vocația. Ba chiar mi-am câștigat banii de care am avut nevoie ca să produc tot ceea ce visam să fac.

Îmi place să povestesc, ador să împărtășesc. Dacă știu ceva care poate să folosească și celorlalți, n-am niciun motiv să țin doar pentru mine. Și, dacă povestea mea aduce un zâmbet sau un hohot de râs în viețile celorlalți, a meritat să fac asta.
Dar eu povestesc despre descoperirile mele, despre ce simte sufletul, ce înțelege mintea. Mi se pare nedrept să țin doar pentru mine. 

Nu cred că lucrurile care mi se întâmplă trebuie să se termine la mine. Cred că noi suntem transformatori. Ajunge la noi o informație sau o experiență, o trecem prin sita experiențelor personale, păstram ce trebuie să fi înțeles și dăm mai departe.

Cu cât beneficiază mai mulți oameni de ceea ce pleacă dinspre tine, cu atât te îmbogățești tu mai mult.

Așa s-a născut o altfel de conferință: Concentrează-te pe tine!
Toate detaliile le găsești aici:

https://www.myticket.ro/evenimente/14413/concentreaza-te-pe-tine-4-martie-2023-sala-rapsodia-bucuresti.html?fbclid=IwAR0W7DMrIhZbEeLAT98wlhC9QpmUAgwC6qPztP8FfbmKbD6GvMcGfflTrmM

Altă explicație nu am. Emoțiile își cer drepturile.

Când una vine mai în față, celelalte se retrag și o lasă să-și facă numărul. Apoi, când ți-e lumea mai dragă sau mai grea, ies celelalte de prin tot felul de cotloane ale sufletului și își cer drepturile. 

Emoțiile nu dispar. Când simți bucurie, când fericirea pune stăpânire pe viața ta, când trăiești un om, o întâmplare, o poveste lapte și miere – cu cerul pictat în culorile celui mai frumos apus – paf!, de nicăieri se întâmplă ceva și toată starea se schimbă. 

Tristețea a stat ce a stat cuminte, spectator la spectacolul fericirii. Da' cât să stea? Vrea și ea să fie băgată în seamă. Și, atunci, are grijă să aducă niște nori și o ploicică, atât cât să aibă un tobogan pe care să coboare până în mijlocul întâmplării fericite.
– Am venit! Mă vedeți? Mă simțiți? Mă trăiți? Ce, ați crezut că fericirea durează până la capăt? V-ați plictisi fără mine… Într-o zi vi s-ar lua pur și simplu de atâta lapte și miere.

Același lucru se întâmplă și cu furia. Stă cât stă în spatele calmității și, când crezi că nimic nu poate să strice pacea, vine declarația de război care pune relația, în cel mai rapid mod, în stare de urgență.
Și emoțiile pozitive fac la fel. Când cele negative sunt pe scenă, le lasă să-și facă numărul și, fix când crezi că nimeni si nimic nu te mai scoate de acolo, te trezești cu o bucurie, cu un armistițiu de pace.

Dacă înțelegem asta, le lăsăm să vină, să se manifeste și le privim (dacă apucăm) cum se retrag, înlocuite de altele. La unii oameni, schimbările astea se fac atât de brusc, că ei devin de neînțeles. La alții, durează ceva mai mult și parcă au timp de pregătire.

Emoțiile sunt cea mai importantă caracteristică a noastră, a oamenilor. Comunicăm prin emoții, respirăm emoții, creștem datorită lor.

Cultivați emoțiile ca pe flori! Puneți-le apă și vorbiți-le frumos. Fiecare are farmecul ei pentru un timp. Și, dacă avem grijă de ele ca de flori, n-au loc să crească buruienile.

La 25 de ani am pus pe pauză femeia Mirela și am activat toate energiile care să facă din mine o luptătoare, o supraviețuitoare, o învingătoare. Am reușit. Cu un preț foarte mare: feminitatea mea. 

Am investit timp și energie în ce am de făcut în afara mea. Și am reușit! 
Am construit concepte și proiecte, am dezvoltat afacerile altora până la cer, am împins în față și am susținut oamenii care s-au intersectat cu mine.
Dar, toate astea, cu multă energie masculină și fără ca liniștea și iubirea să se așeze cuminți în viața mea.
Am fost o șefă care a știut să se impună, o soție dirijor, o mamă arbitru, o prietenă care trebuia să aibă ultimul cuvânt.
Toate mi-au ieșit. Toți și toate, mai puțin eu. Am încercat să fug de mine mâncând pământul. Am fugit în muncă, în călătorii, în comunicare, în relații.
Am fugit în credite și obiective suprasolicitante. Doar că și dimineața, și seara, în oglindă, eu mă întâlneam cu mine. Și eu, cea din oglindă, trebuia să îi recunosc celei din fața ei că sunt nefericită. 

Dar n-am avut putere să ies de acolo mulți ani. Am acumulat frustrări și kilograme, râdeam ziua și plângeam noaptea, una eram dincolo de ușă și alta în spatele ei.
Asta, până într-o zi în care am început să mă trezesc și să mă concentrez pe mine. La început puțin, apoi puțin mai mult… Cu sentimentul de vină, cu frica de a nu fi considerată egoistă, cu teama că pierd din timpul pentru alții și altele…

De câțiva ani, m-am luat de mână și m-am așezat în fața rândului la care diverși oameni așteptau să fac lucruri pentru ei. 

Surprinzătoare decizie! Dar și mai surprinzător a fost să descopăr că toți oamenii aceia despre care eu credeam că mă vor urî pentru asta s-au dat la o parte și mi-au făcut loc. Și s-au bucurat că am luat această decizie. Sunt parte din fiecare succes al meu și asta e cel mai mare câștig din toată schimbarea asta de abordare!

Iar eu, noua eu, pot să fac muuult mai mult, mult mai bine, mult mai cu drag o grămadă de lucruri pentru toți oamenii care au nevoie de energia, inspirația, intuiția și dedicarea mea!
Concentrează-te pe tine, ca să poți să oferi celorlalți tot ce ai tu mai bun!

Mi-am dezvoltat o relație cu Dumnezeu, cum mi-am dezvoltat relații cu multe alte ființe pe care le cunosc.

De ce oamenii se miră când aud că eu vorbesc cu Dumnezeu, dar nu se miră când văd în jurul lor persoane care vorbesc cu animalele și cu florile?

Tot ce are viață comunică prin energie. Și ce nu mai are viață comunică prin spirit.
Eu Îl salut pe Dumnezeu dimineața, când mă trezesc, Îi mulțumesc pentru încă o zi pe pământ și Îl rog să mai arunce astăzi câte un ochi la mine. Eu vorbesc cu El despre astăzi, nu Îi dau teme la care să Se gândească pentru următoarele săptămâni.
Astăzi, Doamne, sunt aici, fac asta în acest moment și am nevoie de Tine.

Mi-am dat seama că, atunci când am început să mă descurc singură, n-am mai cerut ajutor nimănui: nici părinților, nici bărbatului de lângă mine, nici oamenilor din echipa mea. Eram eu, pe culoarul meu, alergător de maraton care știa că trebuie să ducă singur cursa până la capăt. Oamenii s-au obișnuit cu mine „descurcăreață”, „rezolvatoare”, și și-au întors atenția spre cei care cereau ajutor. Cred că și Dumnezeu a făcut asta. „Dacă te descurci singură, atunci Mă ocup Eu de alții.”

Și am reușit să le duc unde mi-am propus. Dar greu. Cu efort, cu chin, cu durere, de multe ori și, mai ales, SINGURĂ.
Asta, până într-o zi în care mi-am dat seama că puterea Lui face totul mult mai simplu și mai ușor. Și m-am întors la Dumnezeu, la ai mei, la cei din jur. Și am început să cer ajutor. Pentru toate. Și ajutorul vine de fiecare dată într-o formă sau alta. Am învățat să spun punctual ce nevoi am și am mai învățat ceva foarte important: să nu mă supăr pe cei care mă refuză sau mă amână sau sunt în altă parte… Am învățat să cer din mai multe locuri, ca să fiu sigură că găsesc rezolvarea undeva. Și Primul cu care încep e Dumnezeu.

Te rog, Doamne, am nevoie de Tine! Sunt într-un impas. Relația x merge greu. Vorbim, dar nu ne mai înțelegem. Eu zic una, el înțelege alta. El zice alta și eu înțeleg altceva. E o atmosfera încordată între noi, ne purtăm ca doi străini care se urăsc. Te rog, Doamne, am nevoie de Tine. Dacă atât a fost relația noastră, dacă ne-am încheiat misiunea unul în viața celuilalt, dă-ne inspirație să facem să se termine frumos. Iar dacă mai avem de parcurs o bucată de drum împreună, te rog, trimite gândurile bune care să ne scoată la liman, ridică, te rog, ceața de pe ochii noștri.

Și, imediat, lucrurile își schimba energia. Fix ca și când stai în intuneric și ți se aprinde o lumină. Uneori e un bec, alteori o lumânare. Mie mi-a pus de multe ori reflectorul în ochi, iar câteodată s-a aprins doar veioza de citit. Orice firicel de lumină m-a ajutat să văd drumul mai departe.
Vorbesc cu El despre Maya, despre mama, despre proiecte, despre sănătatea mea. 
Cu cât vorbesc mai mult cu Dumnezeu, vorbesc mai bine și mai frumos cu oamenii.
Eu Îl consider sursa și Îl recunosc drept Creator. 
Găsește sursa ta, gândește-te pe cine recunoști tu ca fiind creatorul tău divin și fă-i loc în viața ta. Cu cât o să vă apropiați mai mult, cu atât o să se apropie ceilalți de tine.
Atunci când te conectezi la sursă, devii sursă de bunătate, iubire, înțelepciune, empatie. Iar oamenii asta caută la oameni și la animale. Nimeni nu caută ceartă, nimeni nu vrea război, agresivitate, nimeni nu se duce cu brațele deschise spre un om cu sufletul înnegrit de durere.

 Dar toți vor merge cu brațele desfăcute spre sursa de lumină pentru că, indiferent dacă tu crezi sau nu în ea, ea crede în tine.