• Mi-e frica sa-mi fac analizele pentru ca, dupa moartea tatalui meu, am suspectat cancerul in fiecare alunita.

• Mi-e frica sa renunt la oamenii din echipa care nu sunt ceea ce vreau pentru ca poate nu gasesc altii mai buni.

• Mi-e frica sa mut copilul la o alta scoala pentru ca o sa fie greu: pentru mine fizic si financiar, iar pentru ea, sa se adapteze.

• Mi-e frica sa opresc relatiile parazite din viata mea pentru ca uneori ma intreb daca nu cumva eu sunt cea care greseste.

• Mi-e frica sa cer mai mult in relatiile mele pentru ca poate pierd si ceea ce am, pe principiul: nemultumitului i se ia darul.

• Mi-e frica sa ma asociez pentru ca as putea pierde controlul asupra afacerii.

• Mi-e frica sa incep niste cursuri pe care mi le doresc pentru ca s-ar putea sa nu ma tin de ele.

• Mi-e frica sa fac o investitie importanta pentru ca s-ar putea sa nu fie ceea ce am crezut.

• Mi-e frica sa-i dau drumul omului pe care il iubesc pentru ca s-ar putea sa nu se mai intoarca.

• Mi-e frica sa ma intalnesc cu oameni pe care nu i-am vazut demult pentru ca s-ar putea sa nu mai avem nimic sa ne spunem.

Am gasit lista de mai sus facand ordine prin computer. Un text perfect pentru 2013. Care nu mai e (nici textul si nici anul). Va vine sa credeti?! E de parca nici n-ar fi fost vreodata.

Pentru cine sunt eu astazi, textul de mai sus nu mai are nicio valoare. Astazi eu merg impotriva fricii mele. Astazi fac toate lucrurile de care ieri imi era frica. Astazi sunt pregatita sa vad ce e dincolo de teama. Am invins cea mai mare dintre frici – mi-am facut analizele si, in afara de o mica anemie, sunt in grafic cu varsta si stilul de viata pe care il am. Apoi, am invins a doua mare frica – i-am dat drumul omului pe care il iubesc. A treia pe lista a fost frica legata de rutina copilului. Am invins-o si pe asta. Nu am intrat intr-o singura asociere, ci in mai multe. Astazi pornesc si investitia de care imi era frica… Si da, ma intalnesc cu oameni. Pe unii i-am regasit fix in punctul in care ii lasasem, cu mai multe povesti, dar cu aceeasi bucurie. Altii plecasera demult…

As vrea sa fie anul impotriva fricii. Asa ca incep sa elimin frica din fiecare zi. Astazi imi era frica sa ma vad cu cineva care trebuia sa-mi comunice un pret. Imi era frica de intalnire, ma temeam ca n-o sa ma descurc… Am provocat intalnirea, am invins frica, am aflat raspunsul si stiu solutiile. Imi era frica sa le comunic unor oameni din echipa ca li se schimba conditiile de lucru. Ma temeam ca n-o sa le mai convina si o sa plece. Am stabilit intalnirea, am comunicat noile planuri si acum stiu cu cine merg mai departe. Ieri m-am temut sa-i spun copilului meu ca programul nostru s-a schimbat pentru week-end si am vrut sa aman vreste inca vreo 3 zile.. Ma gandeam ca o sa fie suparata si o sa se necajeasca. In cele din urma, i-am spus simplu si direct. Ea a spus – OK si eu am mai invins o frica.

Si anul e abia la inceput. Pana acum, frica mea habar n-avea cu cine se pune.

“Esti tot ce imi trebuie si nimic din ce-am crezut ca vreau” – a fost cel mai frumos mod in care el mi-a spus cat de importanta sunt in viata lui. Nu l-am intrebat ce-ar fi vrut de fapt, pentru ca intelesesem foarte bine cum stau lucrurile. Nici el nu era ceea ce cerusem eu.

Singura de ceva vreme, pentru ca niciun barbat nu reusise sa ma distraga mai mult de o zi de la ce imi place sa fac, il rugam pe Doamne Doamne sa-mi trimita pe cineva cu care sa rad, sa plang, sa respir, sa ma bucur si pe umarul caruia sa ma sprijin atunci cand simt ca nu mai pot. Eram deja la varsta la care nu mai eram nici disperata sa fac un copil, nici distrusa ca inca nu m-am maritat…

Nu mai simteam nici macar presiunea apropiatilor care sa ma terorizeze intreband cu insistenta cand am de gand sa intru si eu in randul lumii, asa cum se intampla cu “fetele batrane”. Doar ca mi-era dor sa mi se intample din nou.

Si-am invatat ca Universul nu sta cu mainile, cica doar trebuie doar sa-i ceri cat mai precis ce vrei: sa aiba parul negru (eu m-as fi bucurat sa vad ca mai are, nu ca nu l-as fi iubit si chel), sa fie inalt si slab, cu ochii verzi – amandoi de-aceeasi culoare, nici sarac şi nici bolnav… pe alea cu “sa nu fie nici curvar si nici betiv” nu le mai iau in calcul.

Sincer, mie mi-a fost cam frica sa intru atat de tare in detalii, mai ales ca nici eu nu stiam exact ce vreau. Radeam cu o prietena care, povestindu-i reteta succesului in relatie, a avut o revelatie: “Da, eu cand i l-am cerut Universului, am uit sa spun ca trebuie sa nu fie insurat”. Alt prieten ceruse si el de toate, mai putin sa fie normala la cap (nu si-a pus omul problema ca o sa dea peste o posesiva obsedata care o sa-i manace zilele si mai ales sanatatea, atat in timpul relatiei cat si multa vreme dupa).

Imi place sa fac haz de necaz despre asta si sa spun ca Universul ar fi putut de fiecare data sa vada ce fata minunata sunt si sa se straduiasca mai mult din proprie initiativa. Personal, cred ca ne ies in cale oamenii de care avem nevoie in acel moment al vietii noastre. Oamenii langa care putem sa crestem si sa invatam altfel lucruri la care am ramas corigenti de datile trecute. Barbatii din viata mea nu au fost neaparat ceea ce mi-am dorit, dar au fost sigur fix ceea ce imi trebuia la momentul respectiv.

Am invatat intre timp sa nu ma mai mir nici de alegerile mele nici de alegerile celorlalti. Cand e sa fie, se-ntampla si vine ZOBAR pe marginea drumului, te indragostesti si, fara sa-ti dai seama, te trezesti deja in cine stie ce caruta…

Pentru mine, ziua copilului meu e sfanta. Ma dau peste cap sa o fac pe Maya sa se simta speciala inca de la primele ore ale diminetii. Fie ca sunt post it-urile lipite peste tot, inclusiv pe capacul de la pasta de dinti, in care ii scriu cat e de speciala, fie ca e micul dejun preferat sau surprizele pe care i le pregatesc la tot pasul, ziua ei de nastere este un carusel de emotii continue, in care apogeul este petrecerea aniversara. Ii invitam acolo pe toti oamenii importanti din viata ei, dar cea mai importanta persoana care trebuie sa ajunga e tatal ei. Desi traieste la Londra si noi nu mai suntem un cuplu de vreo 7 ani, ziua copilului e sfanta pentru amandoi. Nu a ratat nicio petrecere, iar Maya este mandra de el si il prezinta intregii lumi – e tatal meu! Am organizat mii de petreceri pentru copii. Mai mari, mai mici, pentru persoane mai importante si pentru oameni simpli, in hoteluri pretentioase sau in cartiere marginase, in gradinite sau in locuri de joaca. E clar, toata lumea asteapta si vibreaza la momentul tortului, clipa aceea in care sarbatoritul este centrul Universului, minutul de aur in care se afla sub lumina tuturor privirilor atintite spre el. Iubesc momentul tortului. Are o energie speciala, iar sarbatoritul, mama, tata sunt acolo cu tot sufletul lor, asa cum ar trebui sa fie din ziua in care copilul a venit pe lume. Din fericire, experienta personala de mama singura si toate intamplarile de care m-am lovit la petrecerile organizate pentru altii m-au ajutat sa inteleg mai bine acest aspect. Dorinta de la momentul tortului se pune cu mami intr-o parte si cu tati in cealalta. Putem sa-i cumparam tone de jucarii, de brizbrizuri. Cel mai frumos cadou pentru copilul nostru ramnem noi, mami si tati. Acolo, impreuna, in fata prietenilor, in fatza colegilor, in fatza copiiilor care trebuie sa stie faptul ca si el are doi parinti, care il iubesc enorm chiar daca nu se mai iubesc unul pe celalalt. Cadoul cel mai important pentru el e sa fie mandri cu parintii lui. A auzit destul un an intreg ca situatia lui e mai altfel decat a altor copii, a fost destul 364 de zile intelegator ca mami si tati il iubesc pe el, chiar daca ei doi se urasc de moarte.

Acum e momentul lui! E foarte greu atunci cand despartirea nu s-a intamplat la o cana amicala de ceai, dar nu e imposibil sa ingropam, macar o data pe an, securea razboiului. NIMIC nu conteaza mai mult pentru ei! Puteti sa le aduceti toate personajele din lume, ii puteti sarbatori in Disney, puteti sa coborati pentru ei luna de pe cer imbracata in Zana Zanelor. Nimic nu-i va convinge sa se uite in alta parte decat spre usa pe care spera pana in ultima clipa sa-l vada intrand pe celalalt parinte, cel care din cine stie ce motive nu a fost invitat sau care, din cine stie din ce motive, nu a vrut sa vina. Am organizat nenumarate astfel de momente. Tristetea copiilor ai caror parinti sunt divortati si unul din cei doi lipseste de la petrecere e la fel de mare ca tristetea copiilor orfani de unul dintre parinti. E mult mai usor sa prinzi copilul de mana si sa va imaginati impreuna ca mami e ingerul pazitor care il vede, ii zambeste si strange pumnii impreuna cu noi atunci cand suflam in lumanare. Si chiar daca lacrimile au mijit in coltul ochilor si vocea mi s-a sugrumat de emotie, copilul a stiut ca e chiar asa si a zambit privind spre cer cand si-a pus dorinta. Dar n-am stiut ce sa-i spun baietelului care l-a vrut pe tata langa el la momentul tortului si tata nu era acolo pentru ca mama “uitase” sa-l invite sau pentru ca o alta familie cu alti copii il tinea ocupat cu treburi casnice. Copilul s-a uitat spre usa, s-a uitat la mama lui, a cautat intelegere la mine si si-a pus dorinta. Apoi, fara sa-l intrebe nimeni, privindu-si mama in ochi, ne-a impartasit-o tuturor cu voce tare: “vreau sa vina tati la ziua mea anul viitor”… Nu stiu de ce tatal nu era acolo. Dar, din felul cum au oftat bunicii materni, am inteles ca nu era plecat in vreo delegatie…