“Mama trebuie să aibă în primul rând grijă de ea.” – e replica pe care Maya a spus-o de câteva ori lăsând audienţa mută de uimire. Cum adică? Nu tu eşti pe primul loc înviaţa mamei tale?

„Nu. Mama trebuie să aibă în primul rând grijă de ea, să fie sănătoasă şi fericită. Dacă ei îi este bine, şi mie o să-mi fie bine.”

Am avut grijă să îi spun asta mereu, ca să înţeleagă faptul că nu ne datorăm nimic una celeilalte. Că eu nu fac niciun sacrificiu pentru ea, iar ea nu trebuie să simtă niciun sentiment de obligaţie sau vinovăţie faţă de mine. Vreau să facă liberă alegeri în viaţă, nu constrânsă de obligaţii din categoria – “nu aş vrea să o dezamăgesc pe mama care şi-a sacrificat viaţa şi nu şi-a trăit iubirile, nu şi-a plimbat vacanţele şi nu şi-a consumat petrecerile ca să mă crească pe mine”. Nu. Maya are o mamă întreagă din toate punctele de vedere. O mamă care nu a renunţat la nimic de dragul nimănui. O mamă care nu s-a sacrificat, ci a făcut cu toată iubirea toate gesturile de generozitate şi atenţie pe care le putea face instinctiv pentru copilul ei si pentru ceilalti. Maya are o mamă care îşi trăieşte viaţa, zilele, nopţile, iubirile, vacanţele, pasiunile, tristeţile, neîmplinirile, visele. Maya are o mamă care ştie că pleacă singură şi fără nimic de pe lumea asta şi care mai ştie că minunea de copil pe care o creşte nu e proprietatea ei, ci este ea însăşi o fiinţă întreagă, cu dreptul deplin să-şi trăiască viaţa, iubirile, pasiunile, visele, dezamăgirile, tristeţile. Maya are o mama careia nu-i datoreaza nimeni nimic cu atat mai putin copilul ei.

Nu am renunţat la vacanţe ca să construiesc o casă pe care să o las copilului meu. Nu am renunţat la nimic din ce-aş fi vrut să fac numai ca să investesc în ceva fizic ce “trebuie” să las copilului meu. Am investit într-o grădiniţă bună, într-o şcoală bună, înîntâmplări şi timp de calitate petrecut împreună in asa fel incat ea sa fie suficient de puternica sa-si consruiasca viata ei, casa ei, firma ei, povestea ei.

Au fost câteva situaţii când, văzând reacţia părinţilor pentru care “copiii sunt pe primul plan” şi pentru ei “fac toate sacrificiile din lume”, m-am întrebat dacă procedez corect. Confirmarea a venit firesc, la prima călătorie cu avionul. Ştiţi momentul acela pe care de cele mai multe ori îl ignorăm, mai ales când suntem deja obişnuiţi cu zborul – cel în care stewardesa ne învaţă cum să acţionăm în caz de urgenţă? Ei bine, am inteles cum stau lucrurile si mi-a fost clar si simplu cand am auzit cā în caz de depresurizare, mama îşi pune prima masca pentru oxigen. Doar aşa va avea forţa să-şi protejeze apoi copilul.

Inca imi rasuna in urechi replica asta. Duminica, dupa spectacol, am iesit in fata clubului sa facem o poza cu parintii si copiii de la eveniment. Am avut peste 600 de copii si parinti in cele patru reprezentatii.

Oameni frumosi, pozitivi – mai mare dragul! S-a apropiat timid de mine un tatic dornic sa afle mai multe detalii. Mi-a spus ca au venit pentru prima oara, ca inca nu sunt obisnuiti sa-si lase copiii sa stea separat de ei, pe pernute in fata scenei, langa ceilalti copii, asa ca i-au tinut langa ei, dar ca i-a placut foarte tare si ca vrea sa mai vina cu cei mici. Am dedus ca erau doi, desi in timp ce vorbea cu mine, barbatul tinea de mana doar un baietel. I-am dat toate detaliile si am intrat inapoi in Puzzle.

Chiar langa iesire, o mama isi imbraca fetita in varsta de vreo cinci ani si, in timp ce o zgaltaia ingrozitor, ii striga in fata: Te imbraci cu ce vreau eu pentru ca eu sunt mama ta si pentru ca eu hotarasc. Fetita plangea si ingaima ceva despre jerseu, ca o strange, ca nu-i place… Mama NU si NU, o tinea pe argumentul suprem – pentru ca asa vrea ea, adultul. In mai putin de 30 de secunde dupa mine intra taticul, chiar barbatul cu care povestisem afara, si intreaba mamica zgaltaitoare daca sunt gata. Mama intreaba unde e baiatul, taticul zice: Pe-aici si mama ii urla un: AI PIERDUT COPILUL, CRETINULE care ne-a lasat fara aer si pe mine si pe tata si pe fetita, plus vreo cateva zeci de parinti si copii de prin zona.

Abandoneaza fetita, care vine in sfarsit la cosuletul cu bomboane si nu ia o bombonica asa cum fac toti copiii si un pumn iar mama pleaca spre scena sa caute baiatul. El, tatal, pleaca teleghidat in urma ei, iar baiatul iese de dupa o masuta unde statea pitit. Femeia se intoarce, ii cearta pe amandoi copiii si apoi imi tranteste mie: “Eu asa organizare proasta n-am vazut in viata mea! Vin pentru prima oara aici, dar sigur nu o sa ne mai vedem.”

Acest cuplu a fost duminica cel mai prost exemplu pentru doi copii care nu au inteles nimic dintr-o dimineata care ar fi trebuit sa fie timp de calitate petrecut in familie. Am zambit si i-am zis ca regret ca are o zi proasta. Sincer nu cred ca e doar una din zilele acelea. In astfel de momente desi sunt mama de fata ma gandesc la mama acelui tata si imi vin in minte vorbele bunicii mele: “nu-ti bate joc dragul mamii de nici un baiat ca si el e copilul cuiva. Si el are o mama pe care o doare”.

Mirela e puternică, Mirela se descurcă, Mirela face, Mirela drege. Am auzit atât de des aceste expresii, încât la un moment dat am început să le cred şi eu. Şi-atunci m-am echipat corespunzător ca să fac faţă. Purtam încălţări sport şi balerini (niciodată tocuri) ca să fiu comodă. Mă îmbrăcam cu haine lălâi ca să nu fiu nevoită să-mi corectez ţinuta şi să nu mai port şi grija siluetei. Poşetele mele erau de fapt niste sacoşe tip poştaş, ca să intre în ele cât mai mult şi să pot căra tot timpul cu mine fel de fel de lucruri de care aş fi putut avea nevoie la un moment dat. Aveam soluţii pentru orice şi pentru oricine. Nimic nu era de nerezolvat, orice, cu orice preţ. Nici nu apuca bine omul de lângă mine să spună că-i e sete, că eu deja îi întindeam sticla cu apă. Ba chiar două – plată sau minerală, în caz că nu era hotărât. Nici nu termina cineva să-mi spună ce necazuri are, că deja aveam cinci soluţii pentru el.

Poate că de foarte multe ori, omul zicea că îi e sete doar ca să fie bagat în seamă, sau poate vorbea despre problemele lui doar ca să şi le aşeze mai bine în minte. Eu mă simţeam datoare să fac ceva. Mi se părea normal şi eram permanent în acţiune. Nimeni vreodată nu şi-a pus problema că eu însămi aş putea avea nevoie de ajutor, pentru că nicio acţiune de-a mea nu a transmis asta niciodată.

Într-o zi a trebuit să mă opresc. Tata a murit pe 16 august, iar eu pe 17 trebuia să plec în vacanţă în Turcia. Aveam bilete cumpărate de mult, Maya număra zilele până la plecare. N-am plecat pe 17, dar am plecat o săptămână mai târziu. A fost cea mai grea vacanţă din viaţa mea. Eu cu Maya, singure, într-o cameră de hotel în care eu am trăit cele mai groaznice atacuri de panică din viaţa mea. Retrăiam şi simţeam ultimele zile din viaţa tatălui meu. În cameră cu un copil de 8 ani care mă privea suspicioasă şi uşor tematoare pentru că simţea că ceva nu era în ordine cu mine. Familia Miroiu, cu care eram acolo, m-a înlocuit lângă Maya, destul cât să-mi târăsc doliul pe sub palmierii Kemerului şi să-mi plâng suferinţa în vreun colţ de staţiune. Dar abia aşteptam să vin acasă şi să urlu de dorul ăla greu, care face să te doară carnea pe tine.

Ghinion! Acasă mă aştepta o mare de oameni care îmi spuneau că o să rezist, că o să fac faţă, că sunt puternică, eu sunt stâlpul. Aşa a şi fost, până într-o zi în care stâlpul a căzut în mijlocul unui mall din Bucureşti. Prietena mea, medic homeopat, mi-a spus: am o veste tristă pentru tine – e depresie. Sincer, m-am bucurat că nu era cancer. Tocmai trecusem prin asta cu tata. Şi pentru că nu mai voiam să văd niciun spital şi niciun doctor, am început să mă vindec doar cu medicina alternativă. Au fost lângă mine câţiva oameni care m-au ajutat şi am ieşit cu bine din povestea asta. Dar m-a schimbat radical. Am început să accept că nu sunt de fier, că nu sunt un munte, că şi eu greşesc, la fel ca ceilalţi, iar eu pot să înţeleg asta. Am început să fiu mai atentă la gândurile şi dorinţele mele. Nu mai exista “cu orice preţ”.

Ştiu că toate au un preţ şi, înainte de-a vrea să le obţin,cântăresc de multe ori dacă îmi permit să plătesc preţul pentru lucrul, proiectul, omul sau povestea care îmi iese în cale. Şi am mai învăţat şi să spun “nu pot” şi “te rog, ajută-mă”. Nu-mi iese de fiecare dată. Dar ştiu sigur că nu voi mai fi niciodată Mirela Iatagan.

Pana acum m-a lovit de 3 ori. M-am indragostit la 20 de ani, la 30 si la 40.

La 20 m-a cucerit cu un bilet de autobuz si in cateva luni am fugit de acasa convinsa fiind ca acolo incepe si se termina lumea. Incepea lumea pentru mine si se termina pentru noi. M-a salvat tata.

La 30 m-a prins cu o poezie si cu niste cantece. Si i-am facut un copil convinsa fiind ca povestea aceea e tot ce mi se putea intampla mai bun pe lumea asta. Copilul e tot ce putea sa fie mai bun din orice poveste din lume. M-au salvat prietenii.

La 40 nu a mai fost asa simplu. La varsta asta nu m-am lasat pacalita asa usor. A avut nevoie sa faca putin efort. Mi-a aratat un curcubeu si-o luna plina. Nu deodata. Dar de astea e cel mai greu sa scapi ca apar cand te astepti mai putin. De data asta m-a salvat fiica-mea.

Daca ma mai loveste inca o data cred ca nu ma mai salveaza decat DUMNEZEU.

Nu toate femeile au norocul sa faca un copil, doi, trei cu barbati care si-au dorit din toata fiinta lor statutul de tata si sunt dispusi sa faca toate sau aprope toate sacrificiile din lume pentru copilul lor. Caci majoritatea femeilor pe care le cunosc au facut copii cu barbati liberi si independenti.

Mi-a luat ceva timp pana sa inteleg ca, dupa o despartire, lucrurile sunt mult mai simple pentru un barbat. Isi pune palaria pe cap si pleaca mai departe. Mai face o oprire, mai face o cucerire, poate chiar si alti copii si, daca e ok, ramane; daca nu, poate sa plece mai departe.

Se spune ca Acasa e acolo unde e mama. Asa si este, in cele mai multe dintre cazuri. Si atunci, de ce eu si mamele in general nu intelegem ca intra in grija noastra sa pastram legatura cu barbatii cu care am facut copii? Eu mi-am dat seama tarziu ca, daca nu voi crea cadrul perfect pentru o relatie buna in triunghiul mama, tata si copil, primul care sufera este copilul. Abia apoi mama si, cu voia dumneavoastra, ultimul afectat de ambitii ridicole va fi tatal. N-am inteles si n-am putut de la inceput sa fiu suficient de desteapta pentru ca tatal copilului meu sa fie un sprijin pentru mine. S-a intamplat, dar dupa cativa ani.

Mai intai am incercat sa demonstrez cine are drepturile, al cui e dreptul cel dintai. Eram ranita, fusesem inselata in asteptarile mele, deci – sa plateasca!!! Am cerut, superior si arogant, imperativ, am amenintat, am strigat, am stricat. Ce-am obtinut? O lunga perioada in care tatal copilului meu a preferat a stea departe de fiica lui de groaza ca va trebui sa dea ochii cu mine. A preferat sa nu raspunda la telefon decat sa-mi auda reprosurile si a ales sa dispara. Daca ar fi putut teleporta copilul, daca o forta nevazuta putea sa i-l duca si sa mi-l aduca mie inapoi fara ca noi sa fim nevoiti sa dam ochi in ochi (si mai ales vorbe in vorbe) ar fi fost perfect.

O lunga perioada am luptat la propriu cu “nu e corect” pana intr-o zi in care am acceptat ca e cum e si ca am de ales intre rau si bine. Am ales bine si-am inceput sa muncesc pentru asta. Ca mama, ar fi trebuit sa stiu mai bine ce e important pentru copilul meu si sa fiu suficient de desteapta sa-i urmaresc interesul. Ca femeie, ar fi trebuit sa accept mai usor ca s-a terminat si ca trebuie sa-l transform din iubit in partener, asa cum nu am reusit sa fac in timpul relatiei. Si numai gandul ca, daca as fi taiat aripile orgoliului in loc sa-l hranesc, scuteam niste acid hialuronic si cateva sedinte in plus la cosmeticiana ar fi trebuit sa ma ajute sa folosesc situatia in favoarea mea.

Am sentimentul ca majoritatea parintilor reusesc sa faca parteneriate mai bine si mai bune cu ajutorul judecatorului care imparte custodiile decat reusesc sa le faca singuri, la masa din bucatarie. Cate mame, atunci cand sunt in relatie, isi permit sa aiba un week-end numai pentru ele in timp ce tatal are obligatia de a se ingriji de nevoile copilului 100%? Cate mame isi permit sa plece in vacante de una, doua, trei saptamani pana la capatul pamantului, stiind ca are copilul in siguranta, langa cealalta jumatate care i-a dat viata? Cate mame au cel putin 2 zile pe saptamana timp pentru ele, stiind ca judecatorul a dat grija pentru copil tatalui? Eu una, pana sa ne despartim, nu am stat linistita si nici plecata decat atunci cand copilul meu ramanea la bunici. De cand ne-am despartit, locul cel mai bun pentru ea atunci cand nu e cu mine e la tatal ei. Iar eu am timp pentru mine si pot sa plec si la capatul lumii.

Mi-a luat 4 ani sa inteleg asta. Daca va aflati in aceeasi situatie, fiti mai destepte decat am fost eu. Economisiti timp. Orgoliul costa prea multe riduri si mult prea multe fire albe.

Pentru weekend va propun un joc . E un test de personalitate. Mi l-a facut cineva in urma cu 7 ani si de atunci folosesc orice ocazie sa-l dau mai departe. Se numeste CUBUL. Ii rog pe cei care stiu descifrarea testului sa nu scrie nimic la comentarii ca sa-i lasam pe cei care nu-l cunosc sa se bucure de el.

Notati raspunsurile si daca doriti scrieti-le pe e-mail iar eu promit sa folosesc acest wk-end ca sa raspund fiecaruia.

Daca sunteti pregatiti, incepem!

1. Imaginati-va un desert. Acolo, in mijlocul desertului incercati sa vedeti un CUB. Cat este de mare? Care e culoarea lui? Cat de departe este? E transparent? Din ce e facut?
2. Incercati sa vedeti in acelasi spatiu flori. Cate flori? Ce fel de flori? Unde se gasesc in raport cu cubul?
3. Acum incercati sa va imaginati o scara. Cum arata? E mare sau mica? Din ce e facuta? Unde se afla in raport cu cubul?
4. Puteti sa vedeti in acest spaiu un cal? Ce culoare e? Ce face calul? Unde e raportat la cub? E unul sau poate sunt mai multi?
5. Acum imaginati-va ca se starneste o furtuna. Imaginati-va furtuna peste toate lucrurile acestea si incercati sa o descrieti.E de nisip, e cu ploaie, vant???
6. Cum e desertul vostru dupa ce trece furtuna? Ce s-a intamplat cu cubul, calul, florile, scara?

Daca incercati sa raspundeti onest la toate intrebarile s-ar putea sa fiti foarte surprinsi. Daca imi trimiteti raspunsurile pe e-mail va voi raspunde punctual. Oricum descifrarea testului o voi publica luni dimineata si veti putea fiecare dintre voi sa faceti confruntarea. Tot atunci o sa va povestesc cum am raspuns eu acum 7 ani si ce raspunsuri am dat zilele trecute.

Aveti grija de voi si de cei pe care ii iubiti.

…a lor trebuie sa fie: a Caraibelor sau Marea Neagra sau Moarta sau Egee sau Mediterană sau Baltica. Si daca e Egeee, eu sa nu cumva sa cred ca e a Caraibelor, pentru ca atunci o transforma imediat in Neagra sau, mai rau, in Marea Moarta!

Dintre toti barbatii din lume, eu i-am gasit pe cei mai complicati. Daca pentru mine Marea a fost “O mare”, pentru ei a trebuit musai definita. In cele mai mici detalii. Cu toata flora si fauna, cu fluxurile si refluxurile, cu toate barcile, corabiile si toti piratii de pe ele. A trebuit sa stabilim tarmurile si spre ce far ne uitam. Care eSOS-ul si cine sare primul in barca de salvare.

Helloooo!!! Eu cand ma duc pe mare, ma duc sa ma bucur de valuri, de soare, de pesti, de liniste, pentru ca stiu ca pot sa inot si ma descurc sa ma intorc ACASA. Iar daca e sa ma pierd in mare, din spuma ei o sa renasc si mai frumoasa!

Cred ca lucrarea lui Doamne Doamne cu mine necesita o crestere brusca, rapida si fara sa apuc sa-mi pun prea multe semne de intrebare. Asa ca mi-a scos in cale oameni care sa-mi dea de lucru. Oameni care sa ma provoace sa vad, sa inteleg, sa accept, sa simplific din ce in ce mai mult lucrurile. Nici macar nu conteaza cine sunt si ce s-a intamplat mai departe cu vietile lor pentru ca “de ce s-au intalnit ei cu mine” e o intrebare la care trebuie sa-si raspunda singuri.

Eu inca ma chinui sa gasesc raspunsul la intrebarea mea: de ce m-am intalnit eu cu ei?