Copilul meu este cea mai bună oglindă pentru mine. Nu-mi place de fiecare dată ce văd în ea. Şi uneori mă privesc în oglindă şi ştiu exact ce trebuie să corectez. Am ajuns în punctul în care nu mai e suficient doar să-i spun ce trebuie să facă, ci e nevoie ca eu să fac prima lucrurile aşa cum trebuie pentru ca spiritul ei de observaţie să nu mă penalizeze. Mă disperă lipsa mea de consecvenţă pe care nu am cum să i-o reproşez ei; dar fac asta aproape în fiecare zi. Mi-e greu să mă adaptez schimbărilor zilnice, să caut cea mai bună metodă de îndreptare a greşelilor şi să găsesc formulele magice care fac lucrurile să meargă ca unse. Şi atunci strig, reproşez, devin tot ceea ce nu mi-a plăcut la mama mea. Şi mă enervez şi mai rău…

Mi-aş dori să fiu eu singura mamă din lume care, în loc să-i spună copilului ei cât e el de important, îi spune în schimb lucruri pe care nici ea nu le crede. Propoziţii în care nervii sunt subiect şi furia e predicat, în care atributele sunt alese scrâşnind din dinţi, iar complementele de mod, de timp sau de loc sunt indirect proporţionale cu sentimentele. Din păcate, ştiu că nu e aşa. Ştiu că pentru fiecare dintre voi, pārintii din lume, vine momentul acela în care vorbele spun altceva decât inima.

În mine se luptă în fiecare zi EU-mama cu EU-omul social. În fiecare secundă simt cum bătăliile sunt câştigate când de una când de cealaltă şi mă simt obosită ca şi când câmpul de luptă ar fi casa mea. De fapt eu, mama, aş vrea să am puterea de-ai permite copilului meu să rămână cine este, să facă ce doreşte cu viaţa ei, să crească în ritmul şi după puterile ei. De fapt eu, femeia, aş vrea să o susţin să rămână cine este, să nu-şi dorească să fie altcineva pentru cei din jur. Îmi doresc să se îmbrace cum se simte ea bine nu cum trebuie sau cum crede că ar vrea ceilalţi să o vadă. Îmi doresc să petreacă timp cu cei cu care rezonează nu cu cei cu care cred eu că i se potrivesc.

Vreau, îmi doresc, sper… Îi încurcă ei socotelile? Îi schimbă drumul? O face să-şi reconstruiască viitorul? Se simte datoare? Eu, omul social, aş vrea pentru ea toate lucrurile despre care societatea m-a învăţat că sunt bune. Să lupte, să câştige, să învingă, să crească, să acumuleze, să urce.

Vreau să o susţin pe EU-mama, dar EU-omul social nu cedează niciun centimetru de teritoriu. S-a instalat bine-mersi, a arborat pavilionul şi nu se mişcă. În limba română nu s-au inventat alte verbe care să înlocuiască: vreau, doresc, sper. Mā bazez pe faptul ca sufletul care vorbeşte nu are nevoie de nicio limbā iar ea se va pricepe sā aleagā pe sufletul ei si nu dupā verbele mele.

Am tot întâlnit în ultima vreme spectatori activi care strigă din tribună, se bucură sau se întristează ca și când meciul ar fi al lor. Mă tot întreb: când o să înțeleagă lumea că relațiile sunt între doi oameni? Atât. Că e un meci fără antrenori, fără arbitru, fără tabelă, în care nu se cântă imnul și nu se fluieră finalul meciului. Cei doi sunt în teren și joacă un joc în care ei își stabilesc propriile reguli. Toți ceilalți, dar absolut toți sunt spectatori. Poate oricare dintre spectatori să facă infarct și să moară, jocul nu se oprește în teren decât atunci când unul dintre jucători este rănit. Până atunci, pot să joace dur sau ușor, pe puncte sau fără să țină scorul, pot să facă pauzele cât de lungi au nevoie. Pot să-și tragă lovituri de la 11 metri și pot să facă “henț”. Ei stabilesc dacă și când celălalt e în ofsaid, dacă mingea e în corner și tot ei știu de unde se trag loviturile libere. Și doar ei doi știu exact când e gata meciul.

Nu înțeleg de ce uneori spectatorii confundă spațiul de acțiune. Sar gardul în teren și fac reguli proprii, își părăsesc scaunul din galerie și vin să țină scorul. Se erijează în medici, uneori intră cu targa în teren încercând să scoată unul dintre jucători. Și-apoi, când văd că jocul se joacă totuși, se așază într-o galerie sau alta. Galeriile mai sonore se aud mai bine în teren și nu fac altceva decât să le distragă atenția jucătorilor de la meci. Din păcate, de multe ori ținem mult prea tare cont de ce spun spectatorii. Uităm să facem ce simțim și facem, în schimb, ce credem că o să ne aducă aplauzele tribunelor. Facem ceea ce strigă lumea de pe margine și uităm să facem ce ne spune sufletul.

Știu pe cineva gata să renunțe, să iasă din teren doar pentru că spectatorii ar putea să nu înțeleagă ce meci se joacă înăuntru.Deși partenerul de joc este persoana care aproape i-a salvat viața la un moment dat. Spectatorii nu înțeleg oricum pentru că ceea ce e între doi oameni nu știu cu adevărat decât ei doi. Dacă aveți o relație cu care nu știți exact ce vreți să faceți sau de unde să o apucați pentru că urlă în urechile voastre diversele păreri ale celor de pe margine, imaginați-vă un teren de fotbal. Un stadion. În teren – voi doi. În tribune – ceilalți. Câți sunt cei cărora le permiteți să-și dea cu părerea despre jocul din teren? 3, 5, 10 oameni care au ieșit puțin fiecare din propriul teren ca să arunce un ochi în meciul vostru. În rest, stadionul e gol. Toți ceilalți 55.000 de oameni care ar fi putut să umple tribunele sunt prinși cu propriile lor meciuri. Merită să-ți stabilească regulile jocului cei 3, 5, 10 oameni care cred că sunt jucători mai buni decât tine? Și care probabil au timp să se bage în treburile voastre doar pentru că în acest moment nu există niciun meci în viața lor.

Jucați-vă meciurile ținând cont doar de ceea ce vă spune sufletul și privindu-vă cu încredere partenerul de joc. E doar în doi. Fără arbitru de centru sau tușă, fără antrenori, fără maseur și doctor, fără scor și fără fluier. Ochi în ochi și minte în minte. Nu e pe puncte, e pe suflet. Nu lăsați pe nimeni să facă reguli din emoțiile voastre.

Am fost trădată în multe feluri. Nu știu dacă în toate. Sper că nu. Dar am simțit de câteva ori că socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din târg. Mi se pare unul dintre cele mai dureroase lucruri: să fii trădat. Părăsește-mă, abandonează-mă, dar nu-mi lăsa senzația că suntem o echipă doar ca să-mi întorci spatele când apare prima ocazie. Eu când sunt în echipă cu cineva chiar cred că și celălalt e în echipă cu mine.

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să-mi surprind coechipierul în echipa adversă. Să-l surprind pe marginea terenului. Să văd oameni din echipa mea în tribună sau chiar să-i observ în galeria celeilalte echipe. Au fost situații în care m-am trezit într-o zi cu o echipă din care eu nu faceam parte și care locuia în echipa mea.

Mă uit în urmă la nenumaratele echipe din viața mea și la și mai nenumărații coechipieri și îmi dau seama că trebuie să ai putere să nu schimbi echipa în timpul jocului. Mi-am dat seama între timp că mă doare trădarea mai mult decât trădătorul. Pe trădător pot să-l iert. Însă tradarea o uit greu, chiar dacă nu e ceva ce-aș vrea să țin minte.

Trădătorului pot să-i dau oricând o a doua șansă.Trădării NU!

Asta îi pun să promită la sfârşitul fiecărui spectacol pe părinţii care vin la noi la teatru în weekend. Si eu fac legământul cu degetul pe nas si cu zâmbetul timid care îmi spune ca am dreptate. Mă gândeam într-o zi cum îmi consum energia şi timpul cu cele mai gratuite si dificile situaţii, de dimineaţa până seara. De la istericii din trafic până la vânzătoarea plictisită de la magazin, culminând cu şeful sau cu subalternul, tot timpul trecem prin momente care ne cer mult tact şi toată diplomaţia din lume. Cu fiecare dintre ei găsim răbdare să facem lucrurile cum trebuie. Să lăsăm o impresie bună, să nu deranjăm, să nu fim categorici, să nu transmitem niciun gram de plictiseală, indispoziţie – totul pe pozitiv. Cât mai mult pozitiv. Ajungem seara acasă obosiţi, epuizaţi şi le cerem celor apropiaţi să înţeleagă că suntem terminaţi. Nu mai găsim resurse pentru nicio bucurie. Ne târâm corpul între pereţii care sunt obişnuiţi cu el, mâncăm pe unde cum, ce, cât apucăm, ne tolănim oasele într-o canapea înţelegătoare şi vorbim cât mai puţin. Ai noştri trebuie să ne respecte oboseala.

Dacă ni s-ar spune că mai avem de trăit o oră şi că Divinitatea ar putea să aducă în faţa noastră cei mai dragi oameni pe care vrem să-i îmbrăţişăm pentru ultima oară, pe cine ai chema? Pe istericul din trafic cu care ţi-ai consumat nervii? Pe şeful pe care l-ai tolerat, pe clientul cu care te-ai străduit să fii diplomat sau pe subalternul pe care l-ai menajat? Eu nu l-aş chema pe niciunul dintre ei. I-aş chema fix pe cei câțiva oameni pentru care seara nu mai am răbdare. Pe copilul pe care îl verific supeficial si îl rog sā-mi raporteze scurt cum i-a fost ziua, pe mama pe care n-am apucat sa o sun, pe bārbatul cu care am vorbit telegrafic si mai am pe lista câțiva oameni dragi cărora de multe ori nu apuc sa le transmit 3 rânduri si douā gânduri.

Aşa că promit şi eu pentru azi și pentru săptămâna viitoare să găsesc mai multă răbdare.Voi?

„Ce spectacol aveți mâine dimineață la Puzzle? Noi venim des acolo. Și vă citesc blogul și mă regăsesc în aproape tot ce scrieți.”

Toaleta fetelor dintr-un club din Centrul Vechi al Bucureștiului era probabil ultimul loc unde mă așteptam să mă abordeze cineva în felul acesta. Și totuși scena este cât se poate de reală. Și se poate replica în cele mai inedite momente: la coadă la supermarket, la cafeaua de la Starbucks sau la semafor. Cine poate zice care e locul potrivit? Dar știți cum e când se întâmplă asta? Onorant și copleșitor. Oamenii mă opresc să-mi spună că le place că scriu firesc și simplu, că sunt naturală și accesibilă, că simt că poveștile mele sunt și poveștile lor, că au trăit cândva suferințele mele sau că se bucură de aceleași lucruri mărunte. Că le dă putere să știe că cineva a depășit înaintea lor o situație care are acum li se pare de netrecut.

„Și chiar există viață fericita după un divorț? Și chiar te mai poți îndrăgosti la 40 de ani? Și copilul tău chiar poate să crească fără să fie traumatizat de separarea părinților? Și chiar ai putut să treci peste tot și să-l iubești mai departe pe tătăl copilului tău?”

“Ooooooooo, DA!” E trecut demult de miezul nopții, dar discuția merge mai departe în clubul din Centrul Vechi.

Mi s-a spus că sunt prea deschisă. Prea accesibilă, prea abordabilă, prea simplă. Că oamenii caută mister, cuvinte prețioase, povești sofisticate. Am fost sfătuită sa par mai greu de atins dacă vreau ca oamenii să mă cumpere. I-am explicat doamnei respective că nu scriu ca să mă vând. Că eu îmi construiesc viața din vise și proiecte, iar banii sunt ultimul lucru pe care să-i iau în calcul. Nu m-au dat niciodată afară din casă, dar nici nu le-am simțit lipsa. În ultimii ani, viața mea s-a simplificat enorm. Mă gândesc mai mult la ce ofer și mai puțin la ce am de primit, nu mă chinui să-mi trăiesc viața, ci o las pe ea să mă trăiască. Nu fac eforturi să fiu normală așa cum înțeleg alții normalitatea, ci reușesc să rămân naturală.

Așa e! Îmi pun sufletul pe tavă și îmi trăiesc viața Facebook. Da. Scriu despre lucruri simple pe care le-am trăit pe pielea mea și vorbesc despre adevăr așa cum l-am înțeles eu. E adevărat, nu sunt psiholog și nici nu am citit prea multe cărți despre cum se crește un copil, se iubește un bărbat și despre cum se trăiește o viață. Mă inspiră oamenii pe care îi întâlnesc și scriu despre ceea ce simt și înțeleg.

Mi-am deschis viața și am primit în ea 55.000 de oameni într-o singură lună, oameni frumoși, speciali, interesanți. Oameni care caută simplitatea vieții și răspunsurile directe la întrebări universal valabile. Eu sunt Mirela Retegan. Așa cum mă știți deja voi toți cei care mi-ați citit măcar o dată opostare pe blog. Poate că nu fac eforturi să mă placă “cine trebuie”. De fapt, în viața mea nu prea e loc pentru „trebuie”, ci conjug mai ușor verbele a iubi, a dărui, a vrea și a ierta. Prefer să fiu eu însămi, să scriu simplu și firesc pentru voi, prietenii mei. Astăzi, blogul meu împlinește o lună și 55.000 de cititori. Vă mulțumesc tuturor, prieteni. Încântată de cunoștință!

Cred cu tărie că un bărbat poate creşte un copil. Un bărbat poate să-i poarte de grijă, să-l culce, să-l spele, să-l hrănească, să-l plimbe. Un bărbat poate să facă pentru copilul lui clătite şi supă şi puzzle şi poate să-i citească povestea de seară. Singurul lucru pe care nu-l poate face un tată e alăptarea. În rest, un tată poate să aibă grijă la fel de bine de copilul lui cum poate să o facă o mamă. Sau, în unele cazuri, chiar mai bine. Problema nu e că nu pot. Problema e că sunt prea puţini cei care o şi fac. Propriul meu tată nu şi-a exercitat explicit rolul de tată; şi-a luat însă revanşa ca bunic. Abia atunci l-am descoperit într-o altă lumină şi mi-am dat seama că relaţia lui cu noi, copiii lui, ar fi fost alta dacă educaţia i-ar fi permis-o. În schimb, am avut toată viaţa numai doi şefi, de care am fost îndrăgostită pentru că mi se păreau taţii perfecţi pentru copiii lor. Domnul Mircea Bradu, patronul reţelei Radio Transilvania, şi Tony Teşiu, azi director de programe la Radio ZU, m-au convins că un tată nu e doar cel care aduce bani în casă. La petrecerile de zile de naştere, atunci când sărbătorita este o fetiţă, avem un moment special în care Fetiţa Zurli cântă “Are mama o fetiţă”. Prietenilor mei taţi de fete: Mihai Morar, Daniel Buzdugan George Zafiu, Mihai Găinuşă, Aurelian Temişan sau Pavel Bartoş le datorez un cântec cu „Are tata o fetiţă”. Sau două, sau trei – după caz. Îmi plac tăticii care îşi iau în serios acest rol şi chiar îi iubesc pe câţiva bărbaţi care sunt taţi minunaţi. Am ocazia să văd la evenimentele noastre mulţi tătici pe care i-aş lua acasă sau, cum mai glumesc cu ei, i-aş clona şi i-aş împrăştia în lume să se bucure de ei toate mamele care n-au avut acest noroc. Din ce în ce mai mulţi taţi vin la teatru cu tot harnaşamentul după ei: biberon, sticlă cu apă, banană, şerveţele umede, pampers de schimb, haină mai groasă sau mai subţire, tricou şi pantaloni de schimb, jucăria preferată. Sunt mai fermi, dar le şi lasă copiilor lor o mai mare libertate de mişcare. Nu sunt atât de vocali, în schimb privirea lor este mai ageră decât a unei păsări de pradă – scrutează orizontul şi identifică de la distanţă cel mai mic pericol. Iubesc neîndemânarea cu care un tătic îşi îmbracă puiul sau cu care se chinuie să încheie nişte năsturei minusculi cu mâinile lui uriaşe. Mă surprind privindu-l lung şi, de multe ori, mă trezesc jenată de propria mea insistenţă. Îmi plac taţii şi sunt fericită să văd cum, din ce în ce mai multe femei, îşi lasă partenerii să-şi asume acest rol. În afara unui cântec foarte trist al formației Timpuri noi – “Tata”, nu știu să mai fie vreun alt cântec în limba română în care să fie descrisă dragostea unui copil pentru tatăl lui. Şi cu atât mai puţin recunoştinţa. În schimb, despre mama putem să facem un playlist pentru o zi întreagă. M-am întrebat de ce stau lucrurile astfel? Poate pentru că majoritatea compozitorilor sunt bărbaţi?!

Ați văzut “Meet Joe Black”? Atunci sigur vă amintiți întrebarea pe care i-a pus-o batrânei paciente care își aștepta moartea în spital; Ai destule amintiri frumoase? M-am întrebat la rândul meu ce-aș răspunde eu dacă aș sta într-o zi față în față cu doamna cu coasă. Sigur, am multe amintiri. Dar nu știu dacă voi fi vreodată pregătită să spun că am suficiente.

Dacă e să-mi amintesc cel mai frumos an din viața mea, acesta e sigur anul 2000! E anul in care am fost insarcinată. Aveam aproape 100 de kg dar ma simțeam cea mai frumoasă femeie de pe planetă. Mă mișcam greu dar aveam impresia că zbor. Dar, sincera sa fiu cu mine până la capat sunt câteva amintiri care lipsesc din albumul meu: inelul pe care nu l-am primit, nunta pe care nu am făcut-o și casa pe care nu am construit-o. Și lipsește povestea in care să mă fi simțit fericită pe de-a-ntregul.

Imi spunea Lucia – prietena mea psiholog, să incerc să vizualizez ceea ce îmi doresc. În cele mai mici detalii. Să desenez casa cu toate amanuntele si sa scriu despre barbat tot ceea ce vreau sa fie. Am incercat dar, nu am văzut casa. Am reușit să-mi imaginez doar bucătăria: o încăpere mare cu pereți din sticlă prin care se vede grădina cu flori și copaci. Eu beau o cafea si privesc pe fereastra ploaia care cade. Și mi-e cald și bine. Despre bărbatul “acela” știu doar două lucruri: știu cum o sa mă privească și mai știu cum o să-mi țină fața in mâinile lui și eu o să înțeleg tot fără nici un cuvânt. Atât. Nu am reușit să văd mai mult. Dar intr-o zi o să-l recunosc.

Sigur, am multe amintiri frumoase cu copilul meu, cu cei dragi, cu prietenii mei, cu oamenii frumoși pe care i-am cunoscut, cu vacanțele și cu toate bucuriile pe care mi le-au adus proiectele mele. Amintirile lipsă sunt doar pentru momentele care nu s-au ivit încă. Dar nu mă grabesc nicaieri. Dacă vine intr-o zi tanti cu coasa și mă întreabă: “ai suficiente amintiri frumoase?” o sa mă uit in ochii ei și o să-i spun simplu: NU! Îmi lipsește din album o mireasă (și dacă nu a fost să fiu eu, aș vrea să-mi văd fata fericită trăind acest moment), îmi lipsește imaginea unei femei relaxate de mână cu EL, îmi lipsește din album băbuța simpatică și haioasă care se joacă împreună cu nepoții, îmi lipsește imaginea cu cei doi bătrănei călatorind de mână prin lume…

Doamnă cu coasa, albumul meu e doar la jumătate. Întoarce-te peste vreo 40 de ani!