Am stat câteva zile într-un loc în care, în acelaşi restaurant, mai luau masa alte vreo 50 de familii. I-am întâlnit pe toţi la prânz, la cină, la micul dejun. Fără să vreau, i-am văzut, i-am privit, i-am observat. Familiile păreau cu acte în regulă, partenerii lăsau impresia că sunt împreună de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Cu toate acestea, în familiile astea cu unul, doi sau chiar trei copii am remarcat doar doi taţi.În rest, domnii erau doar însoţitorii mamelor. Nu ştiu dacă erau soţi sau iubiţi, parteneri de drum lung sau de ocazie. După trăsături, mulţi dintre ei păreau să fi avut o contribuţie semnificativă în venirea pe lume a acelor copii. Probabil că avuseseră şi un rol important în achitarea vacanţei în care i-am întâlnit eu. În rest, apelativul tata s-a auzit foarte rar. Mama, fac pipi; mama, mi-e foame; mama, mi-e somn; mama, m-am murdarit. Mamele acelor copii se mutau de pe un scaun pe altul în jurul mesei, făcând soldăţei prin farfurii şi dirijând armata de mâncare în drum spre somacul piticilor. Avioane, poveşti, păcăleli, manipulări, ca nişte generali bine instruiţi, mamele acelor copii ordonau comenzile şi reuşeau să organizeze garnizoana proprie.

Ce făceau bărbaţii? Cred că toţi erau absolvenţii unor cursuri de bioenergie, pentru că păreau protejaţi de un glob de sticlă care nu lăsa să ajungă la ei nicio adiere. Păreau să aibă un scut în spatele căruia rămâneau calmi, relaxaţi, detaşaţi, preocupaţi doar de propria farfurie şi de sticla de bere sau vin din faţa lor.

În trei zile, am văzut doar doi bărbaţi care nu s-au apucat de propria farfurie înainte de-a se asigura căşi copilul de lângă ei poate să înceapă să mănâce. Doar doi tătici au avut ture la toaletăşi tot ei au fost cei care s-au ridicat de la masă ca să danseze sau să se joace cu copiii lor, în timp ce toate celelalte mămici din sală se uitau la ei ca la “sfintele moaşte”. Cât despre fericitele lor jumătăţi, pe chipul lor se citea bucuria pe care doar sentimentul că nu eşti singură în toată povestea ţi-o poate da.

Întrebările au venit cât se poate de direct de la un bărbat care încerca să lege o conversaţie cu mine. Au sunat într-un fel care m-a blocat în primele secunde, după care răspunsul a venit cu zâmbetul pe buze.

“Nu. Nu sunt nici singură şi nici liberă.”

Aş fi vrut să-i vedeţi faţa! Privindu-l, am înţeles pentru prima dată cu adevărat că nu sunt nici singură şi nici liberă. Ba chiar sunt mai ocupată decât am crezut c-aş putea să fiu vreodată.Îmi sunt ocupate dimineţile să prepar mic-dejunuri cu dragoste. Uneori mai sofisticate, alteori mai pe fugă. Uneori mâncăm împreună, alteori îmi iau cafeaua la pachet. Îmi sunt ocupate serile cu poveşti despre cum ne-a fost ziua şi cu îmbrăţişări de noapte bună. Îmi sunt ocupate discuţiile cu explicaţii despre te miri ce, iar conversaţiile mele sunt pline de răspunsuri la întrebări despre câte-n lunăşi-n stele. Îmi sunt ocupate sărbătorile cu pregătirea casei şi a cadourilor surpriză şi-apoi cu bucuria fiecărui pachet desfăcut şi care răsplăteşte orice efort aş fi făcut pentru asta. Îmi sunt ocupate week-end-urile cu program comun de teatru, film, leneveală, gătit împreună,plimbări în parcuri şi la cumpărături. Îmi sunt pline vacanţele şi gândurile şi visele. Mi-a ocupat zâmbetul şi şi-a făcut culcuş în lacrimile mele şi de fericire şi de nu mai pot.

Nu! Nu sunt nici singură şi nici liberă. Am un copil. Cred că niciun om care are un copil nu mai este vreodată nici singur şi nici liber. E într-un cuplu si e foaaarte ocupat. Dar în inima mea şi în timpul meu şi în gândurile mele şi în visele mele şi în dorinţele mele e loc de multă dragoste. Şi-atunci când iubesc şi există cineva în viaţa mea, e acolo pentru că a reuşit să se strecoare prin labirintul de emoţiişi acţiunifără să perturbe nimic din ceea ce exista deja . În viaţa mea îşi poate face loc doar un bărbat care acceptă starea de neutralitate, nu încearcă nicio clipă să cucerească teritoriile deja ocupate şi şi-a pus tabăra pe fâşia de pământ rămasă liberă. Iar eu îl iubesc pentru toate calităţile lui şi in mod cert nu sunt cu el într-o relaţie pentru că sunt singură şi libera. Pentru cā nu sunt. Ba chiar am o grāmadā de obligatii.

Pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati? E cea mai idioată întrebare pe care o poate adresa cineva unui copil. Am ştiut dintotdeauna că un părinte nu poate iubi mai mult sau mai puţin unul dintre copii, aşa cum am ştiut tot timpul că un copil îşi iubeşte la fel ambii părinţi.

Doar că eu l-am iubit mai mult pe tata. De fapt, nu ştiu dacă l-am iubit mai mult, dar m-am simţitîntotdeauna mai bine în prezenţa lui. Mai liberă, mai relaxată, mai confortabil. Nu era atât de riguros, atât de cicălitor, nu se plângeaşi ne lăsa libertatea să facem şi ceea ce ne place. Când eram mici, tata ne lăsa să ne jucăm şi stătea “de şase” să vadă dacă nu vine maică-measă ne surprindă. Iar când o vedea la orizont, dădea semnalul să întrerupem orice activitate aducătoare de bucurie copilărească şi să ne prefacem preocupaţi de ceva. Orice. Pentru mama era important să nu stai cum nu stă apa. Să acţionezi, să iasă ceva din mâinile tale. Tata mă ruga şi el să învăţ ca să intru la facultate, iar argumentul lui suprem era – Tu ştii cum se distrează studenţii??? Tata a fost fericit când am divorţat pentru căîl durea să mă vadă tranformatăîn gospodină. Spera sătrăiesc eu toate plăcerile, aventurile şi fericirea despre care el doar citise în cărţile din biblioteca pe care a devorat-o într-o viaţă. Mama a fost distrusăcând am divorţat, pentru că eram prima din ditamai familia care făcea asta. În cartier cred că eram a doua. Şi, oricum, prima fusese un copil rău, nu o olimpică la română ca mine.

Nu m-am gândit la toate lucrurile astea atunci când am lăsat-o pe Maya în prima vacanţă numai cu tatăl ei. Am urcat-o în avion şi am trimis-o la Londra. După două săptămâni când s-a întors, mă privea într-un fel care a trezit în mine toată neîncrederea aceea care ar fi urlat dacă ar fi putut – dacăîl iubeşte pe el mai mult? Dacă e mai frumoasă viaţa ei cu el? Dacă se simte mai liberă şi mai relaxată în compania lui? Dacă,dacă, dacă… Am trăit o dramă. L-am urât că există în viaţa mea şi trebuie să împart cu el dragostea ei, l-am urât pentru că e mult mai calm, relaxat, înţelegător, deschis şi perseverent decât sunt eu. L-am urât pentru că, prin el, copilul meu are un element de comparaţie. Asta mă obligă pe mine să fiu atentă şi să nu fac sau să spun orice-mi vine în minte. Asta mă obligă să-i acord mai mult timp şi mai multă înţelegere decât până acum. Mai ceva ca-n Aleodor Împărat se luptau în mine mama care se bucura că fata ei îşi construieşte o relaţie frumoasă cu tatăl ei şi mama care suferă ca un caine că nu intrăşi ea în aceastăecuaţie.

Din păcate,aşa funcţionăm (cred asta despre oameni în general, iar despre mine sunt sigură). Copiii simt asta şi se tem să-şi manifeste adevăratele sentimente de teama de-a nu fi înţeleşi greşit.Când era la tatăl ei, vorbea cu mine expeditiv, ca să nu creadă nicio secundă el, care era prezent fizic, că m-ar iubi pe mine mai mult. Iar când era cu mine îi vorbea lui monosilabic,să-mi lase mie locul întâi în lista lui “Pe cine iubeşti mai mult”.

Cu tata m-am simţit cel mai bine. La mama găseam cel mai bun ajutor şi cea mai mare siguranţă. Pe tata l-am iubit pentru căîmi respecta visele artistice. De la mama am învăţat să lupt şi să cred că pot să fac şi să obţin orice. Erau prea simpli şi prea bine crescuţi ca să facă din asta un subiect de tensiune în familie. Eu a trebuit să muncesc puţin cu mine ca să accept că e foarte posibil ca, la un moment dat, prezenţa tatălui ei să fie lucrul de care are nevoie în acel moment al vieţii. Mă bucur pentru copiii ai căror părinţi au reuşit să păstreze familia întreagă şi sper că părinţii le lasă spaţiu şi timp copiilor lor ca să-şi construiască relaţii cu fiecare în parte.

Imi vine să o fac poster! I-am spus de câteva ori să aibă grijă, căci mâinile mele sunt din ce în ce mai greu de ţinut sub control. Sunt momente în care simt cum îmi zboară dreapta spre direcţia din care simte aroganţă.

Pre- şi adolescenţa însăşi mi se par cea mai grea piatră de încercare a unui părinte, mama, tata şi amândoi la un loc. Expresia pe care am auzit-o cu toţii în copilărie “îţi dau una de-ţi zboară dinţii din gură” adună în ea toată frustarea unui părinte în faţa unui ton obraznic, superior, plictisit şi arogant din partea propriului copil. Prietenii mei cu copii mai mici râd de toate întâmplările pe care le povestesc, absolut convinşi că exagerez. Îi înţeleg. La fel credeam şi eu cand eram sigură că diversificarea alimentaţiei, tendinţa de a duce la gură orice obiect pe care punea mâna, echilibristica primilor paşi sau căţăratul pe mobilă era tot ce putea fi mai rău. Nuuuuuu! Toate astea erau floare la ureche! Tot ce poate fi mai rău e să taci, să respiri, să numeri până când nu mai poţi şi să-ţi spui în tot acest timp – “Hormonii îşi fac de cap, o să-i treacă, ai răbdare.”

– Iartă-mă, te-am scuipat? o întreb într-o zi, şocată de tonul pe care îmi răspunde la o întrebare absolut banală.

Ea se uită la mine debusolată:

– Nu. De ce?

– Pentru că mi-ai răspuns pe un ton de parcă te-aş fi scuipat. Şi mă gândeam că poate m-am precipitat în timp ce-ţi vorbeam şi s-a întâmplat asta fără să-mi dau seama. Iar dacă nu s-a întâmplat, atunci aş putea să o fac voluntar, măcar să ai un motiv să-mi răspunzi pe acest ton.

Şi-a scris pe uşă mesaje prin care şi-a delimitat foarte clar teritoriul. Le-a scris şi în engleză şi în română, ca să fie sigură că am priceput. Încerc să mă ţin cât mai departe de toate tentaţiile de a-i invada intimitatea. Nu-i verific telefonul, contul de Facebook, buzunarele, notiţele de pe caiete. Avem o relaţie minunată. Vorbim despre de toate şi orice. Este cel mai bun copil de pe planetă până când răspunde la o întrebare ca şi cum ar vorbi cu un rahat. Şi-atunci îmi urcă tensiunea, tonul, adrenalina, nervii. Sunt pe punctul să explodez şi aş putea să devin foarte agresivă, violentă şi iresponsabilă. Fac eforturi mari să nu depăşesc zona verbală şi o reduc la minimum, dar tot nu mă pot abţine complet. Îi iau telefonul, îi închid accesul la internet, o pedepsesc în ce cred eu că o doare mai tare.

OK. I le-am luat. Ea se îmbracă şi iese cu bicileta să se plimbe în cartier. Şi-atunci începe drama din capul meu. A ieşit fără telefon. Dacă i se întâmplă ceva şi are nevoie de ajutor, dar nu poate să facă un apel la 112? Dacă, Doamne fereşte, i se întâmplă ceva şi noi suntem suparate? Dacă se duce cât vede cu ochii? Şi-mi vine să fug după ea pe stradă cu telefonul ei în dinţi, să o iau în braţe, să îi spun că nu iubesc nimic mai mult pe lume. Dar mă abţin şi aştept cumine să revină. Ştiu că îi pare rău, ştiu că ar fi vrut să nu se întâmple aşa, ştiu că o să fie atentă. Până data viitoare, când o luăm de la capăt…

“Pentru că nu văd, simt!”, mi-a răspuns masorul orb atunci când l-am întrebat de unde a ştiut că ea e EA.

“Eu îl aştept pe EL şi cred că o să-l recunosc după felul în care o să se uite la mine. Ştiu c-o să mă privească în felul acela care o să-mi spună că e el”, m-am gândit în timp ce stăteam întinsă pe masa de masaj, cu mintea goala de orice alte întrebări. Mă duc frecvent (spiritul rezistă, dar oasele nu ţin mereu pasul) la băiatul acesta şi aflu despre lume şi viaţă altfel decât le cunosc. Şi atunci, gândindu-mă la privirea aceea pe care o aştept de-o viaţă, mi-a fulgerat în cap ideea că e posibil să fi fost atât de atentă la ochi, încât să-mi fi scăpat semnele, iar EL să fi trecut deja pe lângă mine.

“Am ştiut că e ea din momentul în care am făcut cunoştinţă. Când mi-a întins mâna şi-a spus numele în şoaptă. Mi-am aplecat urechea spre gura ei şi am rugat-o să repete. Când vezi, îţi permiţi să nu fii atent atunci când cineva ţi se prezintă. Dacă vrei să i te adresezi, îi cauţi privirea. Eu trebuie să-l strig. Sau să-i recunosc mirosul. Aşa că m-am aplecat spre umarul ei ţinându-i mâna între mâinile mele. I-am atins părul cu fruntea şi am simţit că aş vrea să rămân acolo pentru totdeauna. Mai departe s-a întâmplat de la sine”, mi-a destăinuit tânărul de 30 de ani, frumos, însurat, cu doi copii, un nevăzător foarte pozitiv şi încrezător în farmecul lui.

Cum ne-am alege partenerii daca ne-am lăsa pradă simţurilor? Dacă ne-am baza doar pe ceea ce ne spun sufletul, urechile şi nasul, în loc să mizăm mai mult pe echipa cealaltă, din care fac parte mintea şi ochii?

Claudiu, pentru că aşa îl cheamă pe masorul meu, nu se bate între două echipe. Nu are de ales – el trebuie să simtă. Iar asta îl face mai încrezător în el, mai deschis şi mai pus pe joacă.

“Soţul dumneavoastră ştie că eu vă fac masaj?”, m-a invitat în jocul lui.

“Nu sunt maritatā dar iubitul meu crede că îmi face masaj un boşorog scofâlcit şi plictisitor. Şi pentru că nici nu te-a văzut, nici nu te-a simţit, stă liniştit acasă”.

Mulţi oameni mi-au stricat sărbătorile de-a lungul timpul. Multora le-am permis să mă întristeze în zilele în care ar fi trebuit să mă bucur pur şi simplu de un ou roşu şi de o felie de cozonac. Munceam de nebună zile întregi ca să fie totul în ordine, făceam curat, găteam,pregăteam casa cu toate podoabele posibile, pregăteam masa pentru noaptea de Înviere, totul era aranjat. Era de ajuns o discuţie de doi bani care să mă facă să izbucnesc în plâns şi să-mi intre pasca pe gât cu noduri.

Cele mai fericite sărbători le-am avut avut abia după ce n-am fost obligată din niciun motiv să trăiesc în casă cu altcineva şi pot să petrec Paştele sau Crăciunul cu cine vreau. Mi-am jurat acum câţiva ani că niciun ou roşu nu va mai fi decolorat de lacrimile mele, că nicio felie de cozonac n-o să-mi mai stea în gât din cauza sughiţurilorşi niciun pahar de vin n-o să mai fie îndoit de lacrimi sărate.

Când încerc să-mi amintesc un PAŞTE FERICIT, trebuie să mă duc mult, mult, mult în urmă,în copilăria mea inocentă,în tinereţea mea naivă,când cel mai frumos era la ţară, la bunica. Atunci şi acolo am simţit cu adevărat această sărbătoare. Mi-e dor de toate lucrurile frumoase din copilăria mea. Mi-e dor de săptămâna de dinaintea Paştelui,când mergeam la ţară în satul de la poalele Ţibleşului şi făceam toate lucrurile acelea minunate care se fac în casele de ţărani. De la săpat buruienile de pe şanţ, până la “cocorada” pe are o căram în tipsii la cuptorul din vecini pentru că era mai bun decât al bunicii mele. Mi-e dor de noaptea de Înviere, când mergeam la biserică toti copiii să auzim preotul cum bate în poartă şi răspunde la întrebarea “dar cine e acela Împăratul Măririi?”. Mi-e dor să mă păcălească bunica să duc maşina 5 babe la vreo mănăstire la câţiva kilometri distanţă şi „să le aştept un pic , vreo 5 ore de slujbă”.

Când măgândesc la Paşte Fericit, mă gândesc apoi la sărbătorilede după ce m-am despărţit de tatăl Mayei. Între cele două momente, sunt vreo 20 de ani din care nu ţin minte niciun Paşte Fericit. Ţin minte sărbători pentru care fie munceam mult prea mult să fac, să dreg, să gătesc, să pregătesc, iar când să ne bucurăm, fie maică-mea se supăra pe tata pentru un pahar baut in plus, fie eu mă supăram pe bărbatul meu pentru o privire, o vorba oooo, cea mai mica nemultumire – într-un fel sau altul tot apărea un conflict casnic, o ceartă, o discuţie, ceva care să strice atmosfera. În mod cert, numai sărbători în pace nu erau. E pentru prima oară când pun sincer lucrurile în această perspectivă şi îmi dau seama că reţeta era mereu aceeaşi: munceam câteva zile înainte, apoi mâncam până nu mai puteam pentru ca apoi să ne târâm dintr-un pat în altul şi de la o cunoştinţă la alta ca să o luăm de la capăt.

MI-am promis si ma tin de promisiune de cátiva ani incoace. Mie una nimeni niciodată nu o să-mi mai umbrească vreo sărbătoare din viaţa mea. Nimeni n-o să-mi mai strice emoţia din noaptea de Înviere cu reproşuri sau discuţii de doi bani. Nimeni nu o să-mi perturbe liniştea,nici chiar dacă ar avea dreptate. Dacă nu vă sunt sarbatorile atât de fericite pe cât le meritaţi, faceţi curat în jurul vostru. Puneţi piciorul în prag şi sufletul pe masă şi lăsaţi deoparte chinul şi oboseala pregătirilor şi bucuraţi-vă de sublimul momentului. Nu lăsaţi pe nimeni să fie nemulţumit că ouăle nu sunt destul de roşii, că pasca nu e suficient de dulce, că mielul nu e gătit perfect sau legumele nu sunt culese direct din grădină. Tot ce aţi reuşit să faceţi este perfect. Tot ceea ce aţi putut să puneţi pe masă e mai mult decât au mulţi oameni de pe planetă, iar casele voastre sunt mai bogate şi mai curate decât ale multor milioane de oameni de pe pământ.

Înconjuraţi-vă de oameni care vin spre voi cu bucurie. Dacă aveţi cârcotaşi la masă, nu le daţi atenţie. Nu merită să-i lăsaţi să vă strice bucuria. Faceţi-vă cu adevărat Paştele fericit şi în case şi în suflet, nu numai în mesajele din telefon şi de pe Facebook.

M-a intrebat cineva de curand de unde imi adun forța si puternicia. Si i-am rapuns: din liberatate. Da, sunt un om liber pentru cå nu trebuie sā mā prefac absolut deloc. Sunt un om liber sā fiu fericit pentru cā nu sunt fortatā sā inghit pe nimeni si nimic. Sunt in acel moment din viatā in care mā simt confortabil cu ceea ce sunt, fie cā sunt machiatā de cei mai buni make-up artisti sau rāvāsitā total dupā o noapte petrecutā in club. Nu trebuie sā pretind ca as fi nici mai desteaptā, nici mai frumoasā, mai bogatā, mai interesantā sau mai disponibilā decat sunt. Iar cei din jurul meu pot sa ma stie si plinā de viatā, dar si cu bateriile la zero energie. Si cum rand in hohote, dar si cum plang cu sughituri.

Sunt liberā sā fiu fericitā pentru cā nu mai am nimic de demonstrat… pentru cā sunt liberā sa fiu saracā sau bogatā, singurā sau in cuplu, cu prieteni multi sau putini, veselā sau tristā. Pot sa imi cumpar o casā sau sa stau in chirie, pot sā locuiesc in Cotroceni sau in Berceni, pot sā conduc o decapotabilā sau sa merg cu metroul, pot sā merg in vacantā in Vama Veche la cort sau in New York la hotel de 5 stele. Pot sā mā vizitez cu orice persoanā publicā imi place, dar si cu doamna Ecatrina din Lugoj sau Costelus – nevāzātorul din Turda, Mi-am càstigat dreptul de a fi eu insāmi si stiu exact in ce ape mā scald.

Am impins definitiv orice limitā a compromisului. Nu trebuie sā mā prefac fericitā cu joburi in care mā plātesc altii si nici nu trebuie sa fiu simpaticā in fata sefilor pentru cā stiu cā, dacā nu mā mai simt bine, pot pur si simplu sā plec si sā caut altceva. Dupā cum nu trebuie sa mā prefac vreodatā cā -mi place un angajat nepotrivit, pentru ca am tot dreptul sa renunt la el daca simt ca imi face mai mult rau decat bine.

Nu trebuie sa ma prefac in fata copilului ca sunt mama perfectā, pentru ca ea stie deja toate motivele pentru care mā iubeste si toate motivele pentru care poate, uneori, se gandeste cā putea fi mai bine… Nu trebuie sā mā strāduiesc in fata prietenilor mei, pentru cā ei ma cunosc la fel de bine ca pe propriile buzunarele si mā stiu deja: cànt, mā incânt si mā descânt singurā.

Nu trebuie sā mā prefac indrāgostitā sau preocupatā sau lipsitā de interes pentru un anume bārbat. Stiu deja ca “iubirea e un râu si râul curge “.Nu depinde de mine cine vine insetat sa bea apā din râul meu si eu îmi aleg râul spre care mā indrept când mi-e sete.

Da! Sunt un om liber. Merg impotriva fricii. Asta poate sa parā aroganta… eu zic ca e doar momentul acela când te impaci cu tine si cu toatā lumea, constient fiind cā doar in noi gasim curajul de-a fi cine suntem. Si intr-o zi intelegem cā nu trebuie sa devenim CINEVA, pentru cā suntem deja asta, din secunda in care ne-am nāscut.

Nu trebuie sā mā prefac fericitā. Eu sunt.

Nu voi mai risca niciodată să mă mistuie o dragoste care să mă ţină în pat, pe străzi noapte de nebună, cutreierând cluburile şi încercând să-mi înec amarul într-o poveste fără sfârşit fericit. Asta m-a învăţat pe mine venirea pe lume a copilului meu. Şi cred că niciun om întreg la cap nu-şi mai poate pierde minţile într-o iubire disperată dacă în viaţa lui există un copil. Atunci când ţii în mâna ta cea mai mică palmă din lume, când degetul tău e prins cu forţă în cleştele nevoilor puiului tău, ştii că nimeni nu te va mai smulge de-acolo niciodată. Că n-o să mai dormi în nicio seară fără să te copleşească grija dacă el are sau nu un acoperiş deasupra capului, că n-o să te mai înfrupţi vreodată din ceva fără să te întrebi cu ce se hrăneşte el şi n-o să mai dansezi în ploaie dacă nu eşti sigur că şi el înţelege sunetul fiecărei picături. Cred cu tărie că niciun om normal la cap nu mai poate să-şi vândă sufletul după ce a devenit părinte şi nu se mai poate abandona nimănui altcuiva decât minunii fragile care are atâta nevoie de el.

Am o prietenă, mamă minunată şi exemplar care viseză la o iubire ca-nadolescenţă. Speră să întâlnească un bărbat care s-o facă să i se înmoaie genunchii, dar în acelaşi timp să rămână conectată la viaţă şi la nevoile copilului ei. Şi refuză şi amână să trăiască orice poveste de dragoste, aşteptând ca într-o zi să se întâmple imposibilul, sperând că într-o zi o să apară în viaţa ei un bărbat care să-i sucească minţile, fără să înţeleagă că aşa ceva nu se poate, pentru că minţile ei sunt deja sucite după copilul propriu şi nu mai pot fi sucite înapoi decât de un alt copil. Statutul de părinte vine cu cel mai profund şi sfâşietor sentiment de iubire. Pierdeţi-vă minţile înainte să faceţi copii. Înainte ca în viaţa voastră locul întâi să fie ocupat de un copil de care nimeni şi nimic n-o să vă mai poată despărţi vreodată. Când devenim părinţi înţelegem deplin sensul iubirii necondiţionate, aşa cum povara despărţirii ne copleşeşte abia atunci când unul dintre părinţii noştri pleacă de tot. Între cele două momente facem lucruri, cunoaştem oameni, trăim experienţe, dar lecţiile majore abia atunci le învăţăm: cum e să primeşti şi cum e să pierzi se învaţă în cele două mari lecţii importante ale vieţii – naşterea copilului tău şi moartea unui părinte. Prin comparaţie, restul sunt alintături, motive de divertisment, poveşti mai mult sau mai puţin interesante, legături mai mult sau mai puţin periculoase. Să sari în gol, în schimb, e cu totul altceva…