N-am înţeles niciodată cum te poţi agăţa de un pai când ţi se îneacă toate corăbiile. Cum poate un deget întins să te scoată când toată lumea din jurul tău se cutremură? În zilele acelea, pentru că le am şi eu, încerc să nu dramatizez prea tare şi caut în stânga şi în dreapta o rază de lumină. De multe ori mă ajută o vorbă de duh, o glumă, o discuţie cu cineva care contează. “Tu eşti veselă tot timpul?” m-a întrebat cineva într-o zi cu soare în care eram un bulgăre de energie. Nu. Şi mie mi se întâmplă să cad. Mi se mai termină bateriile din când în când. Din fericire, trag un plâns zdravăn şi se încarcă la loc. Dar oamenii nu sunt obişnuiţi cu mine aşa. Ei se aşteaptă să fiu mereu bine dispusă, pachet de energie din care să se hrănească la rândul lor. Dar eu de unde să mă hrănesc? Mie cine îmi dă? De mine cine are grijă? Vin zile în care nu-mi vine decât să pun armele jos şi să strig după ajutor. Sau să întind mâna, poate îmi dă cineva un deget. Sau măcar un fir de pai. “Îţi fac şi o plută dacă ai nevoie”, mi-a zis la un moment dat un băiat de la care speram să vină salvarea de moment. Uneori poate să-ţi ajungă un pai când ţi s-au înecat toate corăbiile. Dar lumea nu crede că ţie ţi se pot îneca toate corăbiile. Crede că exagerezi. Că te alinţi. Că n-are cum să ţi se înece chiar toate când cu puţin înainte ţi-era marea plină de vele. Ţi-o mai fi rămas sigur una întreagă, aşa că… descurcă-te. Şi apoi, dacă într-adevăr s-au înecat toate, nu mai ştii să înoţi? Că erai campioană, deci poţi să ajungi la mal. Ştiai toate stilurile.

Ba te ştiam chiar cu talente de salvamar. Când cer un pai, sigur nu vreau să fie unul înfipt într-un pahar cu tărie. M-ar afunda şi mai rău în furtuna din mintea mea. Când cer un pai înseamnă că sunt jos rău şi că am încercat tot ce am ştiut în speranţa că mă voi putea ridica. Şi nu mi-a ieşit nimic. Când caut un pai de care să mă agăţ înseamnă că mi s-au înecat toate, dar absolut toate corăbiile. E posibil sa nu văd pădurea din cauza paiului. Dar uneori doar atât ne trebuie. Un singur pai. Iar eu, in ultima furtunā am primit o plutā .Pentru care MULTUMESC.

Cu copiii am un joc pe zi. Pentru mine am zilnic acelaşi joc. L-am invatat de la prietena mea Crina. E atat de eficient încât nu m-am putut abtine sa nu-l impart cu toatā lumea. Am scris pe mai multe biletele cuvinte puternice: curaj, iubire, zâmbet, curăţenie, prietenie, acceptare, înţelegere, succes, senzualitate, răbdare, măsură, veselie, mişcare, încredere, echilibru, adevăr, iniţiativă, învăţare, noutate, rugăciune, linişte, prietenie, sănătate. În fiecare dimineaţă extrag un bilet. Citesc cu voce tare cuvântul pe care l-am extras şi am grijă să fie cuvântul care îmi guvernează ziua. Dacă am extras CURĂŢENIE, voi avea grijă să petrec cât mai mult timp în acea zi făcând – curăţenie. În casă, în birou, în minte, în computer, în suflet, în telefon, pe stradă, în maşină, în lista de probleme, în alimentaţie. Curăţenie în cât mai multe domenii cu care mă intersectez în ziua respectivă. Dacă extrag cuvântulZÂMBET, îmi voi aminti să zâmbesc cât mai mult. Cât mai des, tuturor. Zâmbetul este cel care îmi va guverna ziua. E un fel de-a mă ajuta să-mi amintesc că mă iubesc. E o metodă foarte bună să creez punţi între eu şi mine. E un fel de-a mă împrieteni cu mine şi de a crea între noi două acea complicitate pe care să nu vreau să o împart decât cu mine. Cred că cel mai greu pe lumea asta mi-e să mă iubesc pe mine. Mie îmi fac cel mai mult rău. Pe mine mă mint cel mai mult, pe mine mă amân, pe mine mă păcălesc, pe mine mă sacrific, pe mine mă cert şi tot pe mine mă supun unor eforturi poate prea mari. Eu pe mine mă chinui cel mai mult, de la mine am cele mai mari pretenţii, pentru mine mi-am proiectat cele mai mari aşteptări. Şi pentru că vreau să abolesc sclavia sinelui de către om, am început să mă împrietenesc cu mine jucându-mă. Deocamdată, un joc pe zi. Acelaşi. Încet. Să nu se sperie!

Locuim în cutii mai mari sau mai mici. Mâncăm din tot felul de cutii. Circulăm singuri sau împreună cu alți oameni în cutii. Ne ținem lucrurile dragi în cutii și ne păstrăm amintirile, ghiciți unde? În cutii! Suntem înconjurați de cutii, iar cutia a devenit pentru noi un scop în viață. Alergăm de dimineață până seara să facem bani ca să ne cumpărăm o cutie. De multe ori plătim pentru ea toata viața și ne ducem în ea zilele mai bune sau mai rele. Și în cutiile astea stau toate lucrurile noastre într-o devălmășie de nedescris. De multe ori, singurul lucru care guvernează e haosul, în foarte multe situații le simțim ca pe niște colivii pe care le cărăm în spinare. Până într-o zi, când vrem o cutie și mai mare. Mai mare decât cea pe care am avut-o, mai mare decât a vecinului, mai mare decât am merita, mai maredecât am avea nevoie. Muncim să o plătim și apoi muncim să o întreținem. Dacă nu avem cutia noastră, privim cu jind la cutiile celorlalți. Luminate frumos în culori calde, privindu-le așa, de pe trotuar, credem că în ele se ascunde raiul pe pământ. De multe ori din păcate, în spatele ferestrelor e atât de multă tristețe și singurătate încât nu ne-am dori să trăim acolo nicio secundă. Cutiile în care ne deplasăm sunt diferite în funcție de scara socială. Uneori stăm înghesuiți cu alți oameni în aceeași cutie, alteori avem cutia proprie și muncim să fie mai puternică, mai nouă, mai frumoasă și, de ce nu, mai fără capac. Dar tot cutie rămâne. Avem o grămadă de cutii și cutiuțe prin toate dulapurile (ele însele niște cutii) în care ținem amintiri. Și mai bune, și mai puțin folositoare. În loc să trăim ziua de astăzi, de multe ori căutăm în cutii zilele de ieri sau de mâine și ne hrănim din ceea ce a fost sau ar fi putut să fie dacă ar fi fost… Ne zbatem pentru tot felul de cutii când de fapt în viață ne aparțin doar două.

Una care contează și care e numai și numai a noastră, pe care nu ne-o poate lua nimeni și de care ar trebui să avem cea mai mare grijă. Și cea de-a doua e tot a noastră, dar nu prea ne mai interesează cât e de mare și de frumoasa și de încăpătoare și de rezistentă pentru că nu știm să ne folosească la ceva. Prima se numește cutia toracică și este cea mai prețioasă cutie din lume pentru că în ea sta inima. E cutia la care ar trebui să ne gândim cel mai des, pe care ar trebui să o zugrăvim în culori vesele și să o locuim cu gânduri șiîntâmplări frumoase. Acolo ar trebui să avem grijă să fie în fiecare zi ordine și să nu lăsăm lucrurile nefolositoare si oamenii rai să ne ocupe spațiul. Pe cea de-a doua o pregătesc alții pentru noi. E ultima și e grea. Tocmai de aceea, cutia toracică ar trebui să fie foarte ușoară. Să aibă în ea iubire, iertare și mulțumire. Și, mai presus de toate, împăcare.

Când scriu ceva care mi se pare şi mie special sau aflu ceva interesant sau am o idee de eveniment de vacanţă, de lucru, de ce vreţi voi, mă grăbesc să le povestesc celor mai apropiaţi ce văd, vreau, simt, intenţionez. Şi, în stilu-mi caracteristic, pun în poveste tot entuziasmul meu, toată măiestria de a crea imagini din cuvinte, toată energia cu care sper să se şi întâmple ceea ce îmi doresc. Iar cei din faţa mea stau cuminţi şi mă ascultă. De cele mai multe ori, sunt atât de preocupată să spun lucruri, încât nici nu mai observ dacă cei din faţa mea mă urmăresc sau nu. După cum m-a descris la un moment dat o bună prietenă, sunt un bun emiţător. Cu recepţia am uneori probleme. Evident (acest cuvânt este şi el un tic verbal sesizat de o altă prietenă), am preluat ideea şi am îmbrăcat-o într-o formă care să-mi convină: sunt un bun emiţător pentru că asta am făcut 20 de ani la radio. Emisiunile mele nu au avut întotdeauna interacţiune cu ascultătorii şi, de multe ori, trebuia să lansez ceva în eter şi doar să-mi imaginez impactul pe care tema mea îl are asupra ascultătorului şi posibilele lui reacţii. Aşa se explică de ce în viaţa de zi cu zi uneori aştept răspunsuri, alteori nu. Aşa că, uneori, fix în aceste cazuri, după ce fac o expunere aştept o reacţie. Din partea a 2 persoane importante din viaţa mea (dintre care una e fiică-mea, iar cealaltă foloseşte aceleaşi metode chiar dacă nu au o legătură de sânge), la sfârşitul demostraţiei mele aud invariabil: TARE! Se întâmplă atunci când cei doi oameni care folosesc acestă expresie nu vor să dezvolte cu mine o discuţie pe marginea subiectului abordat. Fie pentru că nu vor să mă supere, fie pentru că nu au chef sau timp pentru asta. Ambele persoane ştiu foarte bine valenţele acestui tip de reacţie. Şi mai ştiu, vorba Mayei, că n-am ce să le reproşez. Eu pot să cred ce vreau: tare drăguţ, tare interesant, tare naşpa, tare prost, tare plictisitor, tare şmecher… Pentru ei doi, expresia TARE! este cel mai elegant mod de a-mi închide gura şi de a pune punct unei discuţii chiar înainte să înceapă. Tare, nu?

Acum, că a trecut ziua mea şi am primit mesaje de la mii de oameni, dincolo de faptul că m-am simţit copleşita şi flatată, mi-a rămas în minte o urare: “să ţi se îndeplinească toate dorinţele!” Mi se pare o urare foarte riscantă. Am auzit-o de mai multe ori în ziua aceea şi de fiecare dată mi se făcea inima ghem şi simţeam un nod în stomac. Dacă tu eşti angajatul meu pe care eu vreau să-l dau afară luna viitoare şi încă mai am mici rezerve, dar asta mi-aş dori, nu e riscant să-mi urezi împlinirea dorinţelor? Dacă tu eşti iubitul meu şi stai lângă mine până apare ceva mai bun, dar eu îmi doresc să îmbătrânim împreună, până când moartea ne va despărţi, nu e periculos să-mi doreşti să-mi văd visele împlinite? Sau mai rāu, mā iubești rău de tot iar eu abia aștept så se termine povestea, nu ești puțin atent ce-mi dorești ? Tu, partener de business cu care eu nu mai vreau să lucrez, ai idee ce dorinţe am eu de-mi faci din tot sufletul această urare? Tu, şeful meu, te-ai gândit măcar o secundă că eu s-ar putea să te urăsc atât de tare încât să-mi doresc să te calce Fiscul în timp ce tu îmi spui La mulţi ani şi împlinirea tuturor dorinţelor!?

Cu acest gând în minte, am hotărât ca urarea mea pentru ceilalţi să fie mereu de “GÂNDURI BUNE”. La revedere! (Asta chiar vreau să se întâmple. Şi pentru mine, şi pentru voi)