Am sentimente contradictorii. Și mi le recunosc. Și mi le permit. Și nu consider că sunt dezechilibrata nici nu cred că sunt imatura. Am sentimente contradictorii și asta mă sfâșie pe dinăuntru. E ca și Cum inima mea ar fi împărțită în doua. Jumătate iubește și cealaltă jumătate e împotriva. Într o zi e mai puternică o jumătate în altă zi, cealaltă. Când una dintre jumătăți face pasul în față, cealaltă face 3 pași înapoi. Câteodată în schimbul de întâietate se mai încăleca. Au fost vremuri în care m am urât pentru că nu eram capabilă să o țin în față doar pe una dintre ele. Oricare ar fi ea.Asta până într o zi în care am avut curajul să recunoasc și apoi să accept :da, am sentimente contradictorii. Sunt ale mele. Nimeni nu e vinovat pentru ele, nici macar eu. E ca si cum m-as simti vinovata pentru ca simt si gustul de dulce sip e cel de sarat. E ca si cum n-ar trebui sa fac diferenta intre apa calda si apa rece. Pot sa intru in dus sis a merga doar una dintre ele. Sau pur si simplu sa fac fara sa vreau dusuri scotiene.

Ok. Cu rabdare o sa reglez asta. Incet, incet din robineti. Putem sa invartim rozetele acelea repede, repede in asa fel incat sa dea navala tot ce e pe conducta sau putem sa le invartim cu grija sa gestionam bine fiecare strop. Acum nu pot sa invart nimic. Nu pot sa apas nici un buton. Pot doar s alas sentimentele sa se manifeste. Contradictorii. Sa se certe intre ele pana cand unul cedeaza. Sau pana cand celalalt castiga. Le priveste daca e pe argumente sau pe forta. Nu ma bag. Nu eu le-am nascut, nu eu le intretin, nu eu o sa le termin. Eu sunt doar spatial lor de desfasurare. Lumea n-ar trebui sa se supere pe noi cand avem sentimente contradictorii. Si nici n-ar trebui sa incerce sa ne inteleaga. Ar trebui doar sa ne iubeasca. Asa , cu toate contradictiile din noi.

In ultimii 10 ani am avut două tentative să mă spovedesc şi amândouă au eşuat lamentabil. Prima mi s-a întâmplat la Moeciu: eram în vacanţa de Paşte cu Narcisa Suciu şi cu fetele noastre şi ne-am dus la biserică gata să ne spovedim. Am intrat smerite şi tăcute, am văzut un preot care se plimba destul de nervos de-a lungul şi de-a latul bisericii, l-am salutat, n-am primit răspuns, aşa că am continuat:

– Părinte am vrea să ne spovedim.

– La ora asta se vine? ne ceartă uitându-se la ceas. De azi dimineaţă stau degeaba în biserică, nu vine nimeni, iar acum vă apucă pe toţi, spre seară, când să mă duc şi eu acasă. Şi cu copiii ce e?

– Vor şi ele să se spovedească, îi zice Narcisa.

– Nici vorbă. Eu nu spovedesc copii!

Am făcut stânga-mprejur şi-am rămas nespovedite. Am mai făcut o încercare la Cozia. M-am gândit că e mănăstire, că oamenii ăia chiar au har şi căldură să mă facă să-mi descarc sufletul… Am nimerit un preot care m-a pus să jur că nu mai preacurvesc. Adică să promit că nu mai întreţin relaţii sexuale cu niciun bărbat până nu mă voi fi măritat din nou. În timp ce povestea cu mine, a văzut-o pe Maya.

– Şi copilul?

– E al meu.

– Dar tată are?

– Are, părinte, că femeile singure nu pot face copii.

– Şi sunteţi împreună?

– Nu mai suntem de mulţi ani.

– Şi te-ai mai măritat?

– Nu, părinte, că încă n-am găsit un om cu care să vreau să mă mărit şi să vrea şi el să se însoare cu mine.

Şi-a început dezastrul. Mi-a ţinut o întreagă teorie despre păcatul mare în care trăiesc şi a insistat atât de mult pe tema asta că nici mie nu-mi venea să cred ce trăiesc. Am ieşit de sub patrafir, m-am uitat în ochii lui şi l-am întrebat: “Omule, chiar nu te uiţi un pic pe cine ai sub sutană? Nu cunoşti niciun dram de psihologie ca să realizezi că nu vorbeşti cu o femeie simplă de la ţară, care trăieşte în secolul al XVIII-lea şi te poate lua în serios?” Şi iar am plecat nespovedită. De curând am trecut într-o singură săptămână prin cele 3 praguri ale vieţii: înmormântare, nuntă şi botez. La înmormântare, preotul catolic ne-a ţinut o slujbă despre cât suntem de păcătoşi şi de inconştienţi că nu trăim în frică. Ne-a întrebat, ameninţându-ne cu arătătorul, dacă ne imaginăm cum stă bietul suflet al mortului din faţa noastră acum în faţa lui Dumnezeu şi tremură de frică. Mă aşteptam să se dea jos din amvon în orice clipă şi să ne ia la bătaie, în scop educativ. La nuntă, la o mănăstire din apropierea Bucureştiului, într-un cadru extrem de intim şi select, cu oameni frumoşi şi educaţi, un domn, care părea călugăr şi care chiar ne-a dat cumva de înţeles cât de norocoşi suntem să fie el în soborul care oficia evenimentul, ne-a vorbit despre avort. Despre cum trebuie tânăra nevastă să poarte copii şi să-i aducă pe lume şi despre ce mare păcat e avortul. Am tras concluzia că oamenii aceştia par incapabili să-şi adapteze discursul la delicateţea momentului.

Şi că preoţii, oricare ar fi religia în care păstoresc, au rămas blocaţi în clişee ridicole şi depăşite de vremuri şi că, în loc să ţi-l apropie pe Dumnezeu bunul, îl transformă într-o forţă vindicativă a cărui unică preocupare e să-ţi vâneze greşelile tale de om slab şi să le pedepsească. După două experienţe eşuate, aşteptam cu un soi de reţinere ultima întâlnire cu unsul lui Dumnezeu pe pământ, mai ales că eram şi copleşită de calitate de naşă cu care m-au onorat părinţii micuţului care urma să fie botezat. Am avut parte însă de cea mai nobilă şi mai puternică experienţă de acest fel pe care am trăit-o vreodată. Cu căldura şi grija unui părinte, preotul a oficiat botezul atât de atent la nevoile copilului, cu atâta sfială în atingerea lui, cu atâta grijă să înţeleg eu exact ce am de făcut, încât nu e de mirare că am plâns toată slujba. Pentru prima oară în viaţa mea am avut sentimentul că mă aflu acolo unde trebuie, în faţa cuiva care merita să fie acolo. Iar emoţia pe care o trăiam toţi în cel mai sfânt moment al vieţii unui pui de om a fost completată de emoţia prezenţei unui om cu har, pasionat, care îşi îndeplineşte misiunea cu bucurie autentică. Când credeam că nu mai există speranţă în biserica românească, Dumnezeu ni l-a scos în cale pe preotul Alexandru Morariu iar dacă aveţi nevoie de cineva care să vă fie alături într-un moment important al vieţii, de o vorbă bună atunci când simţiţi că drumul pe care păşiţi nu mai este cel pe care trebuie să fiţi sau pur şi simplu de o voce care să vă de linişte şi încredere, nu vă sfiiţi să-l căutaţi. Il gāsiti la biserica Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Bucuresti. O bisericuta mica ascunsā intre blocurile de Natiunile Unite.E unul dintre cei puţini pe care Dumnezeu i-a uns cu harul înţelegerii.

Nu există nicio instanță, nicio comisie, niciun comitet care să declare relațiile falimentare? Să vină cineva din exterior şi să constate că relaţia în care te afli merge de prea mult timp pe pierdere, că te îndrepţi spre dezastrul tău şi al celor implicaţi şi trebuie oprită căderea? Nu ştiu mai nimic despre declararea falimentului în firmă pentru că am făcut numai afaceri bune, nu am avut nevoie niciodată să-mi doresc să existe şi în România legea falimentului personal pentru că am ştiut întotdeuna cum să înot să nu mă înec. În schimb, în privinţa relaţiilor am făcut cele mai proaste investiţii din viaţa mea. Nici măcar nu pot să dau vina pe nimeni pentru că singură m-am băgat în relaţiile respective, când puteam să stau liniştită pe margine sau să rămân un simplu consumator, nu să mă apuc eu să fac pe investitorul. De ce ajung relaţiile falimentare? Pentru că după investiţia de început, care e cumva în “părţile sociale” (iar cei care au firmă ştiu că şi dacă eşti acţionar unic, tot se împarte investitia în părţi sociale) şi care de obicei constă în cucerire, fluturi în stomac, nopţi nedormite, cantece dedicate, poezii scrise, plimbări sub clar de lună, buchete de flori, curcubeie şi alte fenomene ale naturii, te aştepţi să înceapă munca de creştere. Ei bine, în cazul relaţiilor falimentare începe munca de consum. Se consumă, încetul cu încetul, investiţia iniţială şi când contul e gol, se tot vine cu aport de capital. Şi dai aport în speranţă, îngăduinţă, trecut cu vederea, găsit circumstanţe atenuante, construit scuze… şi mai câştigi câteva luni din care să-ţi plăteşti relaţia. Dar se termină şi cu aportul de capital. Si atunci, unii găsesc investitori la negru, iar alţii se împrumută. Cei care găsesc investitori se trezesc într-o zi cu cei de la Fiscul Relaţiilor pe cap, prinşi că lucrează la negru şi direct legaţi şi trimişi la corecţie. Cei care se împrumută plătesc psihologi, coaches şi traineri în dezvoltare personală care să-i înveţe cum să iasă din criză în relaţie. Numai că, ocupaţi fiind să frecventeze cursurile şi disperaţi să nu piardă, nu mai au timp să producă emoţie şi să aloce atenţie şi grijă relaţiei. Şi se trezesc într-o zi că nu mai au de unde să returneze datoriile, blocaţi într-o situaţie ce pare ce nedepăşit.

Ei bine, aici ar trebui să intervină acel for superior care să declare falimentul relaţiilor. Un judecător care să spună, bătând cu ciocănelul în masă: „Conform legii nr. 1 din Codul Relaţiilor, declar relaţia dintre x si y falimentară. Se aplică următoarele sancţiuni. Cele două părţi nu mai au voie să se implice în alte relaţii până când nu se maturizează şi până când nu au capacitatea de a-şi alege corect partenerii. Este avertizat x că nu are voie să se apropie la mai putin de 500 de m de y şi i se suspendă dreptul de a rămâne în legătură cu ea. Îi este interzis să-i scrie mesaje, chiar dacă în ele îşi exprimă regretul pentru eşecul relaţiei, îi este interzis să îi trimită flori sau să încerce orice altă formă de a o contacta. Y este sancţionată pentru investiţie fără riscuri asumate şi este pedepsită să nu se uite la niciun film romantic şi să nu citească nicio carte despre cum se cuceresc bărbaţii în 7 capitole. Odată cu declararea falimentului relaţiei, cele două părţi îşi vor da unfriend pe Facebook, iar dacă unul va da vreun like sau va face vreun comentariu, chiar şi prin prieteni comuni, la un post al celuilalt, va fi pedepsit cu block pe o perioadă nedeterminată.” Pentru cei care greşesc grav în relaţii ar trebui inventată o casă de corecţie în care profesori specializaţi să le predea următoarele materii: fidelitatea, adevărul, asumarea, responsabilizarea, onestitatea, încrederea, corectitudinea. Dacă deţinutii vor reuşi să-şi însuşească repede aceste materii, li se va scădea din pedeapsă şi vor fi eliberaţi condiţionat, adică musai în anumite condiţii. Dacă vreodată s-ar face asta, aş vrea să existe un for superior care să analizeze relaţiile şi să vina de la sine declararea falimentului. Să nu aştepte să-mi dau eu seama când să mă duc în faţa unei instanţe pentru declararea lui. Eu, una, la cum mă cunosc, mai degrabă aş chema SMURDUL…