– Când? M-a întrebat o prietenā cāreia i-am adresat aceastā întrebare ce mā obsedeazā de ceva vreme incoace.

– Tot timpul, atunci când ai o situație și trebuie să rezolvi niște lucruri. Faci tot, absolut tot ce poți???

– La jobb, da. Caut absolut toate variantele, întorc problema pe toate fețele, analizez toate, absolut toate posibilitatile și in momentul în care nu mai am nicio altă variantă spun: gata. Asta e tot ce s-a putut face.

– Și în rest, în viața ta, in relațiile tale? Ai facut tot ce se putea face?

Intuiți rāspunsul prietenei mele. Vă spuneam că îmi sună în cap întrebarea asta de ceva vreme. Și o adresez de fiecare dată când cineva discută cu mine o problemă. Nu e întamplātor. Fācând o analizâ onestā a felului în care eu m-am comportat de-a lungul timpului mi-am dat seama că sunt douā situațiile în care am făcut tot ce puteam face. Atunci când s-a pus problema să rămân într-o relatie bună cu tatăl copilului meu și în proiectele mele de suflet. In rest…mai sunt multe posibilități neexploatate. In relațiile mele cu bărbații au ramas atât de multe lucruri pe care nu le-am făcut, în relatiile mele cu angajații sunt corigentā la făcut “tot ce-am putut” în relația mea cu Maya fac eforturi foarte mari sa nu mă fac că plouă atunci când eu știu că mai sunt lucruri pe care nu le-am incercat …

Daca te gandești la o situație din viața ta și atunci când iti pui întrebarea” am făcut tot ce puteam să fac pentru asta? ” simți ,așa, cum ți se strânge puțin stomacul și ți se încețoșează privirea , înseamnă că în sufletull tău știi că mai putea să încerci ceva. E o chestiune doar intre noi .Noi cu noi. Fiecare cu el. Nimeni nu o sā afle adevārul niciodată .Putem  să trâmbițām  cât de tare vream :” Am făcut tot ce se putea”… In timp ce spunem asta în încercarea de a-i convinge pe ceilalti , uităm că primii pe care trebuie să-i convingem suntem noi. Si dacă vorbele pot să fie mincinoase, stomacul, sângele, ochii, nervii din fiecare bucătică din corp se vor ghemui încercând să se apere de minciună. Pentru că toate organele știu cā noi n-am făcut tot, absolut tot ce se putea.

Vorbeam zilele trecute cu o altă prietenă despre problemele pe care le are cu copilul ei mai mare. E într-o clasă în care nu se simte bine, e mult prea diferit de restul copiilor, situatia il stresează, are efecte în psihicul  si comportamentul copilului iar mama lui   e disperată. Toată lumea i-a sugerat să-l mute într-o alta școală . Din păcate școala în care vrea ea nu primește transferuri și se află, din punctul ei de vedere, într-o situație imposibilă. Am întrebat-o de ce nu-l mutā la o școala privată. “Pentru că nu știu cât o sa-mi pot permite asta si apoi nu știu dacă o să-I pot oferi si celui mic aceeași chestie și nu vreau să fac diferențe”.

I-am spus cum aș face eu in situația ei. Aș muta imediat copilul într-un loc în care să fie fericit si aș rezolva o problemă care există ASTAZI. Celelalte lucruri despre care mi-a spus sunt posibile probleme care ar putea să apară in viitor. Si-apoi, de unde asta cu – vreau să le ofer egal. Copiii nu sunt egali. Au date si nevoi diferite. Ofera-i fiecăruia ce-i trebuie nu pune in balanță costurile si semnul egal in dreptul lor. Așa aș face eu.

Recunosc, sunt omul lui ASTAZI. Orice problema apare o studiez: dacă am o soluție pentru ea aplicabilă astăzi- o fac. Dacă nu, aștept să-I vad Solutia. Pentru că sunt sigură că Solutia există și e la doi pași de noi de fiecare dată.

E tema mea pe anul acesta. De fiecare dată, în oricare dintre situatiile ivite voi incerca să-mi raspund sincer la întrebarea” ai făcut tot ce se putea face?” Și dacă o să simt în sufletul meu că am facut doar cât am apucat, cât mi-a fost simplu, cât m-au ținut nervii, cât mi-au ajuns banii dar mai erau cateva posibilitați pe care nu le-am încercat din comoditate, orgoliu, renunțare, suficiența…îmi voi aminti ce am eu de facut in 2015: Tot ce pot în toate situatiile care-mi vor ieși in cale. Tot ce pot să fiu mai bună, mai înțeleaptă, mai sănatoasă , mai răbdătoare, mai generoasă, mai atentă, mai caldă, mai veselă, mai întelegatoare, mai instruită, mai harnică, mai rezistentă, mai iubită, mai multumită de mine.

Nu am avut norocul să trag lozul câştigător. Cā asta am auzit eu de când eram mică despre căsătorie: că poţi să tragi sau nu lozul câştigător. E drept, am tras multe lozuri pe care scria mare, cu litere de tipar NECÂSTIGĀTOR. Uneori am vazut alteri am crezut ca mi se pare. Recunosc, am tras lozuri cu câştiguri mici, dar încă nu am tras lozul cel mare. Nu mă întrebaţi ce înseamnă câştiguri mici şi nici care ar fi lozul cel mare. Pe vremuri, când chiar găseam loz în plic la toate colţurile de stradă, să tragi lozul pe care era Dacia însemna să fi mâncat rahat mult când erai mic. Acum, ce mai e o maşină? O problemă în plus, o altă bătaie de cap. Şi-apoi, depinde ce maşină…

Deci nu doar cā nu am tras lozul cel mare, dar nici măcar nu ştiu ce e. Una dintre prietenele dragi mie îmi spunea că nu există. Şi că oricât de mare ar fi câştigul, impozitul e direct proporţional cu valoarea câştigată şi că de multe ori nu te mai bucuri de câştig văzând cāt de mare este de fapt preţul pe care îl plăteşti. Eu nu mă tem de asta, pentru că ştiu că totul se plăteşte. Şi-atunci, măcar să ştiu pentru ce plătesc. Şi, dacă ce plătesc îşi merită banii, nu mă deranjează să scriu un ordin de plată, ba chiar aş putea să-l semnez în alb.

Uneori am senzaţia că am plătit în avans, de câteva ori, impozitul pentru lozul netras. Doar să-mi spună cineva că lozul câştigător e înşirat pe sârmă dimpreuna cu celelalte multe lozuri – le trag pe toate, dacă asta înseamnă să-l găsesc. Dar din păcate nimeni nu-mi dă nicio asigurare. Şi-atunci nu-mi rămâne de făcut decât să-mi văd de viaţa mea şi de lucrurile certe din ea, iar din când în când să mai trag câte un loz, doar doar îl nimeresc pe cel câştigător, să nu mă certe Doamne Doamne că nici măcar nu mi-am încercat norocul.

Primul bărbat din viața mea m-a susținut să-mi împlinesc visele în momente în care eu nici măcar nu eram în stare să le recunosc. El a știut înaintea mea că munca pe care o făceam nu era potrivită pentru mine și, în timp ce eu încercam să mă conving pe mine însămi că vreau o viață simplă, așezată spre casnică, de femeie care are un serviciu de 8 ore și apoi o viață de gospodină, el a intuit nevoia mea de adrenalină, spiritul meu liber și capacitatea de-a face un spectacol din orice. Și oricât de mult m-am împotrivit, a făcut în așa fel încât să-mi lase deschise portițele care să mă ducă spre ceea ce sunt astăzi, chiar dacă a fost perfect conștient că mă va pierde, chiar dacă înțelegea cu fiecare treaptă pe care mă ajuta să urc faptul că mă îndepărtam tot mai mult de femeia cu care el se însurase și pe care și-o dorea alături până la adânci bătrâneți. Datorită lui am învățat devreme ce înseamnă ca cel de lângă tine să te încurajeze să rămâi cine esti, să crești în plămădeala ta și nu să se chinuie să-ți schimbe ingredientele.

I-am susținut pe bărbații din viața mea. Mi-am dorit mereu să fim cel puțin egali și nu m-aș fi supărat deloc să fie mai mari, mai tari, mai puternici, mai bazați, mai bogați decât am fost eu. Nu mi-a dat niciodată satisfacție un salariu mai mare decât al lor, un success mai răsunător sau o notorietate mai solidă. Încrederea în mine nu a venit din faptul că le eram superioară, că aveam un cont mai plin, o casă mai mare sau o mașina mai scumpă. Nu întotdeauna bărbații cu care am fost au avut case mai mari, salarii mai bune sau mașini mai scumpe. Dar sigur aveau acel ceva care să mă facă să-i observ și să mă opresc în dreptul vreunuia dintre ei din graba mea de a trăi. Au existat în viața mea bărbați cu mai puțină experiență decât mine, cu ani mai puțini în bulletin, dar cu voință mai mare. Mi-am dorit bărbați cu care să vorbesc cel puțin de la egal la egal, iar dacă treapta pe care i-am găsit era sub treapta mea, am făcut tot ce a ținut de mine să-i susțin să urce. Nu m-am temut niciodată că o să-l pierd după ce ajunge pe treapta de deasupra și i se schimbă perspectiva. Nu am simțit nicio clipă că pot să păstrez pe cineva lângă mine pentru confortul și siguranța de care putea beneficia. Mai mult, am vrut să urce cât mai mult și cât mai repede și să se bucure de toate avantajele unui avantaj. Pe niciunul nu l-am ținut de sub braț, pe niciunul nu a trebuit să-l imping de la spate. A fost suficient să le amintesc cine sunt, ce pot și cât e de simplu să nu renunți la visul tău. Mi-am susținut partenerii să facă schimbările de care aveau nevoie ca să fie fericiți. Nu m-am lăsat influențată de sentimentul de frică sau de egoismul care se cuibărea în sufletul meu atunci când simțeam că schimbarea lui o să tulbure puțin din liniștea și siguranța casei noastre. Am încercat să susțin și să încurajez talentul și chemarea celui de lângă mine să facă ceea ce își dorește cel mai mult. Și chiar dacă alegerile lor i-au îndepărtat de mine, chiar dacă financiar sau social cuplul nostru a avut de suferit, mi-am asumat toate minusurile și l-am încurajat să nu renunțe.

Poate măcar pentru asta am avut parte la rândul meu de bărbați care să mă iubească suficient de mult cât să aibă încredere în alegerile mele, să aibă răbdare să mă adaptez într-o nouă situație, să accepte o schimbare chiar dacă în momentul respectiv era schimbarea mea. Bărbații din viața mea, niște străini de sânge, m-au susținut mai mult decât au făcut rudele cele mai apropiate. Poate nu întâmplător, telefonul meu sună uneori și de la capătul celălalt, la 20 de ani distanță, se aude “Ești cea mai frumoasă întâmplare din viața mea”.

 Așteptăm răspunsuri și luăm decizii în funcție de ele, nu de ceea ce simțim. Mergem mai departe sau rămânem undeva pentru că așa ne dictează răspunsul pe care l-am primit la întrebarea cheie.

Eram sigură că trebuie dată replica. Obligatoriu. Și imediat. Dacă mi-a fost pusă o întrebare, musai trebuie să dau un răspuns. Nu prea știu să mint. Încerc uneori să ocolesc răspunsurile, dar nu prea îmi iese. Îmi place să mă joc cu cuvintele. Am sentimentul că o întrebare care mi-a fost adresată merită obligatoriu un răspuns.

De ceva vreme trăiesc o altă experiență. Las întrebările în aer. Și ale mele și ale celorlalți. Am înțeles că există întrebări care nu au răspunsuri într-un moment anume . Sunt întrebări ale căror răspunsuri vin in alte zile. Am întâlnit întrebări care își primesc răspunsurile de la alte persoane decât de la cei cărora le-au fost adresate. Iar unele întrebări pur și simplu nu merită răspuns. Dacă ne gândim la întrebare ca la o femeie, ne vine mult mai ușor să înțelegem. Și e și mai ușor dacă privim un răspuns ca pe un bărbat.

Există întrebări delicate, formulate cu multă atenție, aranajate, coafate, îmbrăcate atent in cuvinte. Acestea merită răspunsuri în care cuvintele sunt aranjate precum florile într-un buchet de primăvară.

Întâlnim intrebarea obraznică, intrebarea care agreseaza, care intră cu bocancii în stomacul tău, întrebarea care scormonește, descoase, întrebarea care ne supără. Răspunsul e pe măsura. Dur, sec, agresiv, poate chiar jignitor, de apărare.

Întrebarea discretă va avea parte de un răspuns șoptit, spus la ureche.

Întrebarea evazivă se va bucura de o ridicare din umeri, iar intrebarea directă poate sa primească un răspuns pe măsură.

Dar între toate acestea există întrebări care rămân toată viața fără răspuns. Sau care primesc răspunsul când îl așteaptă mai puțin, întrebări pentru care răspunsurile vin de unde nici nu se-așteptau și întrebări care ar fi preferat să nu fi auzit niciodată acel raspuns. In ultima vreme prefer întrebările lacat și aștept răspunsurile cheie.

“De ce să plătească un copil pentru că părintele lui a înșelat? Pentru că și-a trădat iubirea din tinerețe?”

Înainte să te grăbești să răspunzi naiv cu o întrebare (“Da’ ce vrei să spui, mămică, cu asta?”), începi să-ți revizuiești cu grijă trecutul, să parcurgi relațiile din tinerețe una câte una, să faci asocieri, scenarii, să te gândești prin ce minune și în ce context s-ar fi putut întâmpla… Nu, că el m-a înșelat pe mine… iar cel pe care l-am înșelat nu se pune pentru că, de fapt, nu l-am iubit…

Și o tot dai cu supoziții până când îți faci curaj și întrebi:

– Dar ce-ți veni, iubita lu’ mama?

– Păi, mama, despre asta e vorba în Maleficent, filmul cu Angelina Jolie.

Mărturisesc, nu l-am văzut. Și, din păcate, nu e singurul film pe care ea apucă să-l vadă și eu nu. Așa că eram pregătită să ascult o cronică de film în stilul ei caracteristic: o femeiușcă (de multe ori uit că încă nu are 14 ani) așezată turcește pe covor și explicându-mi în timp ce eu întind rufele la uscat. Citez din memorie (și este foarte aproape de original, pentru că mi-au intrat bine în minte cuvintele ei; nu mă așteptam la această abordare și m-a prins cu garda jos):

“Mama, în filmul ăsta s-a mers prea departe. Au încercat să construiască personajul negativ universal. Un personaj negativ pe care să-l umanizeze. Să ne arate că, de fapt, în toți oamenii răi se află la rădăcină, o suferință profundă care i-a determinat să fie răi. Au făcut o combinație între mama vitregă din Alba ca Zăpada și Ursitoarea cea rea din Frumoasa din Pădurea Adormită. Ca să înțelegi, această Maleficent de fapt nu e rea în esență, doar vrea să se razbune pe bărbatul care a înșelat-o în tinerețe. Tatăl frumoasei din pădurea adormită fusese iubitul Ursitoarei. Și într-o dimineață, în timp ce ei dormeau în același pat, el i-a furat aripile pentru că avea nevoie de ele. Ea s-a trezit înșelată și, după 40 de ani, vine și se răzbună. Pe cine? Pe copilul bărbatului care a înșelat-o. Ce poate să doară mai rău un părinte? Unde poți să lovești mai tare un om dacă nu lovindu-i copilul? Dar mie nu mi se pare correct. De ce să plătească copiii pentru greșelile părinților lor? Vrăjitoarea trebuia să-l adoarmă pe el, pentru că el e cel cu care a avut de fapt o problemă. Dacă el a fost iresponsabil și nu s-a gândit ce repercusiuni poate avea gestul lui, ce vină are copilul?! Și-apoi au distrus și mitul îndrăgostirii la prima vedere. În filmul ăsta, mama, nu prințul o trezește printr-un sărut din somnul de 100 de ani, ci vrăjitoarea o pupă pe frunte. Bine, au încercat să o umanizeze, să o facă să regrete și să-și repare greșeala, dar cum rămâne cu speranța fiecărei fete că într-o zi o să apară în viața ei un băiat frumos care o să o sărute, iar ea o să se îndrăgostească de el imediat și vor rămâne împreună până când moartea îi va despărți?!”

Ar putea fi o cronică de film sau, la fel de bine, o cronică de viață. Este felul în care vede lucrurile o tânără de 13 ani, un copil al zilelor noastre crescut să privească dincolo de ceea ce i se pune în fața ochilor.

Nu am pretenţia ca tot restul lumii să fie de acord cu mine. Nu aştept confirmările celor din jur. Trăiesc în adevărul meu, după adevărul meu. Adevărul meu este ceea ce sunt, cunosc, percep. Îmi aparţine. Mie. Îmi. Restul sunt lucruri pe care le aflu din adevărul celorlalţi.

Adevărul meu vede lucrurile într-un fel în timp ce adevărul tău poate să le vadă la fel sau în alt fel, dar cu siguranţă că e în felul tău. Iubirea în adevărul meu se vede roz. În adevărul tău e verde sau albastră. Nu înseamnă ca nu e tot iubire. Nu îţi cer să-ţi colorezi iubirea roz doar pentru că aşa o văd eu în adevărul meu. Şi oricât de verde ai vedea-o tu, a mea tot roz va rămâne. Pentru că, dacă mă voi strădui să o văd verde, nu va mai fi iubirea din adevărul meu, ci va fi iubirea din adevărul tău. Și-atunci eu voi iubi iubirea ta care nu-mi aparține. Și pe care nu o simt, pe care nu o asimilez. O iubesc pentru că vreau să te iubesc pe tine, dar dacă îmi păstrez iubirea roz, nimeni și nimic nu-i poate pune nici măcar o bulinuță, fie ea roșie sau neagră.

Dacă trăiesc după adevărul meu, trăiesc liniștită, pentru că până la urmă sunt răspunzătoare doar față de mine pentru ceea ce am făcut cu viața mea. Oamenii din jurul meu sunt trecători, unii stau mai mult, alții mai puțin. Dar eu cu mine rămân până la capăt. Și-atunci eu față de mine trebuie să rămân corectă și să trăiesc în conformitate cu adevărul meu. Dacă mie îmi plac filmele romantice nu trebuie să schimb acest adevăr de dragul nimănui. Asta simt, atâta pot. Dacă mie îmi place ciocolata, îmi asum adevărul meu și nu mă îndop cu murături doar pentru c-am citit în cărți scrise adevărurile altora. Dacă mie îmi place să dansez în cluburi până dimineața, îmi respect adevărul pe care îl simt și nu mă duc la Ateneu pentru că adevărul altcuiva spune că ar da mai bine. Dacă eu iubesc un bărbat, indiferent de ceea ce îmi spun alții din adevărul lor, eu îmi voi asculta doar adevărul meu, pentru că el știe mai bine decât tot restul lumii ce e bun pentru mine. S-ar putea ca mie să-mi facă bine adrenalina, suspansul, să mă țină vie provocările și tensiunea. Atunci, ce să caut eu în adevărul unui om care nu-și dorește în viață decât liniște? O linie în care nimic să nu depășească limitele impuse de adevărul lui?! Am înțeles că adevărul meu știe cel mai bine ce, cât, când, unde și mai ales de ce am eu nevoie. Și am hotărât să trăiesc în adevărul meu, chiar dacă asta înseamnă să fie împotriva adevărului tuturor celorlalți.

Nu sunt puternică. Nu sunt Superfemeia. Nu pot să mut munţii din loc şi nu înţeleg de ce toată lumea crede asta despre mine.

Nu sunt de fier şi nici nu muşc din betoane. Mă descurc singură pentru că nu am de ales. Am învăţat să car sacoşe deşi baxurile de apă plată îmi rup mâinile. Câştig bani să plătesc facturile deşi sunt zile în care nu mi-aş da jos pijamalele de pe mine. Organizez oamenii deşi aş prefera să-mi spună şi mie cineva unde, când şi cum să fac ce să fac. Dacă m-aţi vedea făcând echilibristică pe scaunul cocoţat pe masa din bucătărie în încercarea de-a schimba un bec, nu m-aţi mai vedea chiar atât de superfemeie.

Da, sunt foarte tare. Fac şi desfac lumea. Mut continentele şi costruiesc poduri peste oceane. Până când se arde o siguranţă sau fac pană la maşină. Sau până se strică o priză sau, şi mai grav, o clanţă. Când tot ce vreau e să mă cuibăresc în două brațe puternice. Sunt cea mai tare din parcare, îmi place să fiu surprinsă, dar îmi place și mai mult să pregătesc sandvișuri și ceai dimineața.

Mama a fost şi este o femeie care s-a descurcat singură, iar tata a lăsat-o să se bucure de forţa ei. Muta singură dulapurile prin casă din două în trei luni pentru că se plictisea, dar avea grijă să nu fie tata prin zonă, căci pe el îl oboseau aceste iniţiative. Lucrurile erau clar stabilite: mama se ocupa de mărunţişuri – casă, copii, finanţe, în vreme ce lucrurile majore îi reveneau tatei – căuta răspuns la întrebările existenţiale: există viaţă dincolo de moarte, ce se întâmplă cu sufletul când noi plecăm… De toate celelalte se ocupa nenea Ioşca. Nenea Ioșca era vecinul nostru, omul care putea să rezolve orice pe lângă casă. Astea, mărunţişurile în care ne împotmolim. Nimicurile fără de care stai în întuneric, fără apă caldă sau cu uşa deschisă dacă te loveşte nevoia iar el nu e prin preajmă. În adolescenţă, mă gândeam cu teamă că într-o zi o să plec de-acasă și-o să mă mărit. Iar frica mea cea mai mare era că n-o să am cu mine un nenea Ioșca.

Mă recunosc în comportamentul mamei mele, mândră că face şi desface. Mă surprind acţionând asemeni ei. Acesta a fost modelul meu şi l-am învăţat foarte bine. L-am şi aplicat în relaţia cea mai importantă din viata mea, dar a eşuat ea, relaţia, pentru că n-a existat un nenea Ioşca prin preajmă. Târziu, dar până la urmă important e ca mi-am dat seama, am înţeles că eu nu vreau drepturi egale cu bărbaţii, ci vreau drepturile mele iar lor le doresc drepturile lor.

Ador să fiu ceea ce îmi permit atât de rar să fiu – femeie.