Sună intr-un fel intrebarea asta: cum nu ai nicio poză de la nunțile tale? Ca și când as fi avut o serie intreagă de nunti. A venit și explicația celui cu care vorbeam: citindu-te am impresia că ai fost măritată de câteva ori.

N-am crezut că vreodată o sa am nevoie de o poză cu mine mireasă sau de la nunta mea. Singura. Care de fapt nici măcar nu a fost o nuntă. A fost o ceremonie în fata ofiterului starii civile. Aveam vreo 20 de ani și mi se părea cool să mă mărit în blugi. Nici nu mai știu în ce an s -a intamplat și nici măcar dacă era vara sau iarnă. Nu mai am nicio fotografie pentru că fostul soț la momentul despărțirii le-a nimicit. Dacă o întreb pe mama sigur ea își amintește pentru că i-am distrus toate visele cu mine mireasă in corset și cu o nuntă la care să ajunga toți cei aproape 300 de invitati – familie sau prieteni de-ai parintilor mei (oameni la care ei fuseseră și care abia asteptau să le întoarcă serviciul).

Așadar nu am făcut nuntă și căsătoria aceea a fost cu altcineva decât cel care avea să fie peste vreo zece ani tatăl copilului meu.

A fost un singur moment în viața mea în care aș fi vrut să fi fost maritată cu tatăl copilului meu și să avem o poză de la nuntă . Maya a avut de făcut un proiect la română din care să înțeleagă ma bine opera literară “Calin file din poveste” .Pentru proiect copiilor li s-a sugerat sa ceară o fotografie parinților din ziua nunții lor și să descrie în proiect cum s-a desfașurat ziua nunții. Să dea detalii despre costumele purtate, despre obiceiurile pe care le-au respectat, despre ce s-a mai întâmplat interesant legat de alegerile facute .

Maya s-a uitat la mine cu privirea înțelegătoare în care spunea “noi nu avem așa ceva”.

Aș fi vrut să-i pot da o astfel de fotografie. De fapt, mi-am dorit in acel moment să fi trăit o astfel de zi. Cu adevărat. Pe bune. Cu emoțiile frumoase și sincere pe care am văzut că le-au trăit câtiva oameni din viața mea. Am prietene care și-au pregătit cu bucurie acel moment. Unele au făcut-o la 25 de ani, altele la 40. Pentru unele era prima pentru altele a doua căsătorie. Dar le-am văzut fericirea, emoția, bucuria cu care s-au simțit in acea zi cele mai frumoase, speciale, norocoase. Indiferent că nunta a fost la Bran cu elemente tradiționale românești sau a fost o nuntă la un restaurant banal sau pe malul mării, am fost martora catorva ocazii în care ziua aceea era “acea zi”.

Am “onorat cu prezența” câteva ceremonii la care toți cei prezenți, inclusiv mirele si mireasa, onorau cu prezența. S-au luat pentru ca așa trebuia. Se certaseră cu două zile înainte ca nebunii, erau gata sa renunțe dar au mers mai departe pentru că totul era pregatit. Au renunțat de tot după numai câteva luni spre mirarea tuturor celor care se lăsaseră păcăliți la nuntă de zâmbetul desenat pe fețele mirilor. Câțiva miri au primit la pachet cu florile din piept si imaginea pe care trebuiau sa o afișeze.

Aș fi vrut să trăiesc întâmplarea asta minunată. Aș fi vrut să-i dau copilului meu o poză și să-i povestesc despre acea zi care poate să fie frumoasă si sinceră indiferent cât durează povestea. La 20 de ani eram teribilă. Nu voiam să fiu ca toată lumea. Mă visam mireasa în orice altă haină decât rochia albă. La 30 mi se părea că e prea târziu . Acum știu sigur că dacă aș întâlni bărbatul cu care să trăiesc ziua aceea ca pe una dintre cele mai fericite zile din viața mea, nici n-aș sta pe gânduri.

Am învățat devreme această regulă. Încerc să o aplic și în viața privată. Incerc sā nu uit cā de multe ori ca sā intru undeva mi s-ā deschis o usa, cineva mi-a întins o mânā. Am cunoscut oameni datoritā altor oameni, am dezvoltat relatii cu concursul unor oameni, am intrat pe uși deschise de niste oameni. Peste tot, în orice loc am ajuns am găsit oameni. De cele mai multe ori oamenii pe care i-am găsit mi-au întins o mânā. Foarte rar mi s-a întors spatele. Am încercat să nu plec de nicăieri cu coada între picioare. Iar la muncă n-am ratat nicio mână dintre cele care mi-au fost întinse la sosire. Am plecat din toate locurile in care am lucrat privindu-mi in ochi angajatorii. Indiferent care au fost motivele pentru care renunțam la acel loc de muncă. Din cele mai multe am plecat plângând .Trebuia să renunț pentru a merge mai departe. De cele mai multe ori am plecat pentru că trebuia să urc și-am regretat despărțirile de oamenii care îmi dăduseră o șansă. Am fost recunoscătoare și față de cei care m-au angajat pentru că mi-era foame și față de cei care mi-au dat încrederea lor pentru că au intuit că fac treabă. Am strâns mâinile lor la plecare, i-am privit in ochi și continuăm să o facem după ani și ani și ani.

Nu întotdeauna mi s-a întâmplat asta cu oamenii pe care eu i-am angajat. Am eu un talent de-ai gasi fix in momentele cele mai negre din viața lor. Rolul ăsta de salvatoare m-a urmarit vreo douazeci de ani. Ii întâlneam pe cei mai loviti de întâmplare, destin si eram pentru ei pansament si-apoi colac de salvare. Oameni buni profesional dar cu mari probleme de direcție la barcă. A venit la un moment dat să lucreze pentru mine o fată care era într-o situație disperată. O mama bunā pentru copilul ei dar care în plin proces de custodie și-a dat seama ca ea în instanță nu poate să demonstreze că are un venit și își poate întreține copilul. Am luat-o la rugămintea unui prieten. Am lucrat împreunā vreo doi ani, cu bune si cu grele ca în orice loc de muncă și într-o zi a dispărut. De fapt într-o noapte. Am căutat-o pe străzi speriată că i s-a întâmplat ceva rău, m-am îngrijorat sincer pentru cā situația cu fostul soț era tensionatā… După vreo cațiva ani când am întalnit-o întâmplător, într-o altā noapte, mi-a spus ca plecase din cauza unui coleg pe care nu-l mai suporta dar de care știa că eu eram atașată și că nu putea să–mi cearā sā aleg între ei.

Am fost șansă pentru un băiat care avea bagajele făcute. Isi recunoscuse eșecul încercării lui de-a cuceri capitala teatrului românesc. Inșelat in așteptarile pe care le avea de la cel mai bun prieten care-I promisese marea și sarea urma a doua zi să se întoarcă acasă pentru că nu-și mai permitea să plateasca nici măcar chiria. A rāmas sā lucrām împreunā iar astăzi are propria lui afacere, conduce un teatru si colaborăm în continuare de pe poziții de parteneri .

Am întalnit sute de oameni care au lucrat cu mine în ultimii 20 de ani. Nu-I mai țin minte pe toți. Nici pe cei care mi-au strâns mâna la plecare nici pe cei care au dispărut in ceață. Dar îi recunosc după cum se uită in ochii mei atunci când ne reintâlnim. Pentru că am mai învățat ceva important – oamenii se intâlnesc cel puțin de doua ori in viață.

Inima mea a știut de multe ori cu mult înaintea ochilor lucruri numai de ea simțite. Întâmplări întâmplate, ascunse de cei implicați pe care eu n-ar fi trebuit să le aflu dar inima mea a simțit și a trimis semnalul către minte. Atunci când eu sunt în pericol inima și mintea mea fac cea mai bună echipă. Mintea se transformă în cel mai tare 007 din lume. Sau împreună pot să fie Mr.si Mrs. Smith. Și caută și cotrobăie și cercetează și adună dovezi una câte una. Pun cap la cap coincidențe, caută legăturile, așează paginile una câte una într-un dosar. Apoi îmi pregătesc cel mai obiectiv și imparțial raport. Pentru că atunci când lucrează împreună oricât de mult ar trage talerul în stânga sau în dreapta – balanța rămâne în echilibru.

Ce fac eu cu dosarul? Fac ce vreau. Uneori știu, alteori nu. Pentru că eu sunt mai mult decât minte, mai mult decât inimă. Eu sunt suflet. Și sufletul acționează numai după reguli de Dumnezeu știute. De aceea e bine să ascultăm ce ne spune inima pentru că ea ne arată frumusețea din jurul nostru. E bine să ascultăm ce spune mintea pentru că ea caută adevărul. Dar sufletul e cel ce ne arată drumul spre fericirea din noi.

“Vreau un bărbat care să mă iubească. Vreau un bărbat care să mă facă să mă simt specială. Vreau un bărbat care să fie bun și blând și deștept și interesant și vesel și misterios.

Vreau pe cineva care să mă ducă în vacanțe. Vreau să întâlnesc un om care să-mi facă surprize. Vreau un om care să mă țină în brațe. Vreau un bărbat puternic și curajos. Vreau un om care să aibă pasiuni, care să fie preocupat de tot felul de hobby-uri, vreau un om viu.”

Ok. S-ar putea ca Dumnezeu, în imensa lui bunăvoință, să fi construit vreodată așa ceva. Bărbatul perfect probabil că există… undeva… într-un colț al lumii. Dar chiar și așa. De ce l-ai vrea pentru tine? De ce ți-ai pune astfel de dorințe? Cu ce te-ar ajuta să fie al tău și numai al tău bărbatul acela care e în toate felurile enumerate în dorințele tale?

Cu ce îți face ție viața mai frumoasă un bărbat bun și blând dacă e bun și blând cu alții și cu tine e rece și indiferent? Ce bucurie îți dă un bărbat care te duce în vacanțe, dar se poartă cu tine ca și când v-ați fi întâlnit întâmplător pe aceeași plajă și ești una dintre miile de turiste de sub palmieri? De ce ai avea nevoie să te țină în brațe un bărbat care poate face asta, dar o face mecanic și ori că te ține pe tine, ori că îmbrățișează o pernă bună, o face cu la fel de multă emoție în gestul lui? De ce ai vrea un bărbat curajos, dar care se teme să meargă cu tine până la capătul Pământului? Unde e mulțumirea ta pentru bărbatul care are pasiuni și hobby-uri, dar pe care nu le împarte cu tine, dar le împărtășește cu alții? La ce ți-ar trebui un bărbat care e viu, în viață, dar lângă tine e mort?

Până la un moment dat, mi-am pus tot felul de astfel de dorințe: să fie așa și pe dincolo, să fie într-un fel sau în altul. Vine o vreme când îți dai seama cât e de greșită abordarea. Vine o zi în care, sinceră fiind, accepți că ai primit ceea ce ți-ai dorit și că n-ai fost fericită. Pentru că, de fapt, ți-ai dorit ceva ce nu era pe măsură ta. Degeaba vreau eu rochia verde mărimea 34, dacă eu port 44. Pot să mă străduiesc să trag pe mine un 42 sau mă pot uita la un 46 pe care să-l mai pot strâmta. Dar să iau ceva care să fie atât de diferit de măsura care mi se potrivește…

Vreau un bărbat care atunci când mă ține în brațe, mă face să mă simt în siguranță. Îmi doresc un bărbat în ochii căruia să mă văd frumoasă. Vreau un bărbat alături de care să mă distrez și să râd în hohote. Vreau pe cineva care să știe că împreună suntem fericiți și la capătul Pământului. Vreau pe cineva pentru cum sunt eu lângă el, nu pentru cum e el în general.

Dacă bunica mea ar fi auzit acest argument care a dus la destrămarea unui cuplu ce a împărțit niște ani și niște griji, sigur s-ar fi dus la preot să plătească niște slujbe de dezlegare .

– Te bate? Nu-ți aduce bani acasă? Nu are grijă de copii? Dacă face toate lucrurile acestea nu ai niciun motiv să renunți la un bărbat.

Unde s-au dus principiile bătrânilor noștri. Bunicile noastre știau că bunicii se mai duc din când în când în capătul satului la câte o „curvoaie”. Problema lor nu era ca sunt inșelate ci că ei veneau din nou acasă și le făceau lor o căruță de copii. Bunicile noastre știau că bărbații lor sunt băutori și stăteau la bufetul satului până dimineață. Problema lor nu era că le place alcoolul ci că ei vin acasă și le iau la bătaie.

Mi-a fost dat să o aud și pe asta. L-a părăsit pentru că el nu știa să danseze. Și ce dacă era atent în rest, și ce dacă o răsfață cu cadouri speciale, și ce dacă o plimba prin cele mai interesante locuri din lume. Nu știa să facă fix ceea ce ei îi plăcea cel mai mult: să danseze. Era atât de stângaci și atât de complexat că era complet aritmic, încât prefera să stea pe scaun și să o privească pe ea dansând cu cine se nimerea sau singură. Ea s-ar fi multumit cu puțin. Nici măcar nu avea pretenția la tango-uri sau vals. I-ar fi ajuns ca el să-și miște picioarele de la stânga la dreaptă fără să o calce pe vârful pantofului stiletto și să o țină ferm cu brațul pe după talie în așa fel încât ea să aibă senzația că zboară.

„Poate sunt femei pe care le fac fericite bucătăriile lor, sau poșetele sau pantofii sau vacanțele sau cinele romantice” Pe mine mă face fericită dansul. Am senzația că toată relația poate fi rezumată la cele câteva minute în care cei doi plutesc precum ar fi doar unul. E momentul în care se abandonează și energia lor îi poartă în stânga sau în dreaptă, îi învârte și îi ridică, îi aduce cu picioarele pe pământ sau îi poartă printe nori.

– Ce-ți place cel mai mult să faci în viață? A întrebat-o psiholoaga pe care o vizita deja de câteva luni încercând să afle de ce este nefericită?

– Să dansez. A răspuns ea fără să stea pe gânduri.

– Cu cine?

– Cu bărbatul pe care îl iubesc.

Un pas, atât a despărțit-o de decizia ei. Nu știe dacă a fost de Cha-Cha sau Merengue, dar știe sigur că îl caută pe el, partenerul cu care să-și danseze dansul vieții.