E doar pentru cei care au talentul în inimă. Unii au talent în brațe și se fac mari înotători. Alții s-au născut cu talent în picioare și se fac atleți, cicliști, fotbaliști, dansatori, patinatori. Câțiva au talentul în ochi și se fac pictori, fotografi, cameramani. Am întâlnit oameni care s au născut cu talent în degete. Ei devin croitorii celor mai frumoase lucruri de pus pe oameni și pe case. Știți că poți să te naști cu talentul în urechi și să te faci muzician sau cu talentul pe limbă și atunci sigur mâncărurile tale vor fi cele mai gustoase?

Exact așa sunt oameni care se nasc cu talentul în inimă. Și ei se pricep cel mai bine la iubire. Știu să dea și să primească lucrul cel mai prețios. E talentul celor mai norocoși.

Dar nu toată lumea se naște cu asta. Din nefericire ni se întâmplă să-l căutăm în oameni care nu îl au. De ce nu așteptăm să croiască o rochie de mireasă un fotbalist? De ce nu suntem surprinși dacă un pictor nu e campion la ciclism? Pur și simplu vedem cu ochiul liber dacă are talent sau nu și suntem înțelegători. În cazul oamenilor care nu au în inima talentul iubirii suntem incapabili să vedem și dacă vedem să acceptām că pur și simplu nu pot să dea sau să primească. Și ne pedepsim și îi pedepsim și ne chinuim până obosim să mai dăm fără să știm , să mai așteptăm fără să primim.

Vreau să fiu bună. Cu fiecare zi, mai bună. Am toate motivele să muncesc pentru asta. Nu e ușor. Toate proiectele începute până la 40 de ani își urlă nevoile. Am vrut pe rând să fiu educatoare, actriță, fiică, soră, jurnalist, iubită, mamă, prietenă, mireasă, șefā, om de afaceri, animator. Toate sunt proiecte pe care le-am început. Unele le-am și terminat. Altele sunt în derulare iar câteva dintre ele se vor termina în ziua aceea nehotărâtă de mine.

Mi-am dat seama că încă mai vreau multe lucruri. 
Aș vrea să nu las câteva idei neterminate. Aș vrea să nu pierd sentimente netrăite și vorbe nespuse. Aș vrea să-mi fac timp pentru tot ce simt că ține de mine. Dar cel mai mult îmi doresc să fiu bună. 
E foarte greu să rāmâi bun când în jurul tău sunt atâtea motive să fii rău. E foarte greu să oprești răul la tine.


Îmi plăce să spun că o să-mi iasă bube pe tot corpul dacă nu fac ce simt. Că risc să fac ulcer dacă mai înghit și lovitura asta. Că sigur o să mă usture pe gât toate cuvintele nespuse. Sunt scuze numai bune ca să ripostez. Ok. Să presupunem că m-ar putea elibera o reacție pe măsura mizeriilor încasate. Dar îngerul meu va avea aripile mai grele cu câteva păcate luate asupra lui. Ca să mă ajute să zbor, îngerul meu are nevoie de aripi ușoare. E un motiv suficient pentru ca eu să fiu bună. Până la urmă toți vrem să ne înaltăm. Nu mă gândesc că o să traversez toată aventura asta minunată care se numește viață ca să mă îngroape niște oameni doi metri în pământ. Mă gândesc că sufletul meu o să se înalțe. Și pentru asta încerc să trec prin lume privind spre cerul care într-o zi îmi va fi casă. Când ne gândim la oamenii dragi plecați dincolo, privim cerul. Nu o să mă gândesc niciodată la tata uitându-mă în pământ. E acolo sus. Și îngerul lui e prieten cu îngerul meu. Și amândoi zboară. Din păcate sunt prea mulți îngeri care se târăsc. Sunt îngeri care s-au oprit sub greutatea aripilor lor. Și au ajuns să fie ei povară. Prea mulți oameni care își cară în cârcă aripile îngerilor lor transformate în plumb. Dacă vă uitați în jurul vostru o să-i recunoașteți. Au umerii aplecați. Și nu de bătrânețe. Au privirea în pământ. Îngerii lor au aripile foarte grele. 
Există un moment al fiecărei situații în care alegem ce facem mai departe. Dacă privim răul din fața noastră și nu ripostăm pentru că “nu se face sau “nu e frumos” atunci da, e posibil să facem ulcer, să ne iasă bube pe față. Dacă ripostăm răul merge mai departe și urmele lui transformate în plumb se așează pe aripile îngerului nostru. Nu vreau asta. Dacă pot să las în urma mea lumea mai bună cu un om, vreau să fiu omul acela. N-o să-mi iasă peste noapte. Dar nu voi renunța să vreau în fiecare zi să fiu mai bună .Și chiar să fac ceva pentru asta, în fiecare zi. 
Eu nu vreau să-i fac rău îngerului meu. Îl vreau ușor și vesel, gata să zboare cu mine spre înaltul cerului. 
De dragul îngerilor nostri putem să nu facem nimic. Ba da. Putem să zâmbim. Privind dincolo de ochii răului din față noastră o să întâlnim zâmbetul îngerului care își flutură bucuros aripile ușoare. 
Ultima oară când am exersat mi-au mai zâmbit încă doi îngeri : al tatălui meu și îngerul bunicii de la care am învațat pe de rost prima mantră din viața mea:


Înger, îngerașul meu

Ce mi te-a dat Dumnezeu

Eu sunt mic tu fā-mă mare


Eu sunt slab, tu fă-mă tare.

Am înțeles asta cel mai bine la întoarcerea din ultima vacanță. În avion pe linia Viena – București am trăit cele mai lungi și puternice turbulențe. Din toate zborurile de până acum. Am avut senzația că la un moment dat avionul a sărit peste un nor pentru că brusc am sărit și noi de pe scaune cum ne sărea în copilărie fundul de pe marginea de la căruță când roata nimerea o groapă. Am trăit o călătorie în turbulențe mai liniștită decât am crezut vreodată că pot să fiu într o astfel de situație. Stewardesele austriece erau fix în dreptul meu împărțind băuturi pasagerilor. De fapt încercând să împartă. Pentru că mai mult reușeau să verse pe lângă pahare. Le încremenise zâmbetul pe față. Încercau să pară calme și continuau să toarne în pahare de plastic suc de roșii, de mere, vin, apă. Și sucul ajungea pe pantalonii oamenilor de dincolo de culoar. Eu am refuzat oferta lor. S-a aprins semnalul de avertizare. Gata. Era serios. Până și pilotul recunoscuse că avem nevoie de centurile de siguranță. Ca niște angajate model cele două însoțitoare de bord și-au păstrat zâmbetul pe față. Dar mâinile le tremurau și degetele nu mai reușeau să înșurubeze capacele peturilor din care lichidul era gata să dea pe din afară.


-Ce simți? am întrebat o pe Maya.


-Mi-e frică. Stiu că dacă e să se întâmple ceva se întâmplă dar tot mi-e frică. Aş prefera să nu fie nimic. Tu?


I-am povestit că sunt foarte surprinsă că nu mi-e frică deloc. Nu aș putea spune că simțeam pace pentru că în ultimii ani am învățat să nu mai lupt cu lucrurile care nu țin de mine sau poate e din cauza faptului că sunt conștientă că de la înălțimea asta ne vedem dincolo.


- Asta dacă ne mai vedem… mi-a spus ea. Și apoi mi-a povestit despre cum crede ea că exista mai multe lumi in care plecam fiecare dintre noi in functie de anumite criterii. Ea speră că există o lume ca în filmele lui Harry Potter în care și-ar dori să ajungă într-o bună zi. 
Dacă așteptările noastre sunt numai despre ce facem mâine, ce mai prestăm, ce mai încasăm, ce mai plătim, ce mai recuperăm probabil că frica e direct proporțională cu ce credem că avem de pierdut. Când înțelegem că tot ce luăm cu noi e ceea ce am pus în suflet, trecem peste toate turbulențele cu zâmbet. La vedere sau nu.

Nu sunt puternică. Nu sunt Superfemeia. Nu pot să mut munţii din loc şi nu înţeleg de ce toată lumea crede asta despre mine. Nu sunt de fier şi nici nu muşc din betoane. Mă descurc singură pentru că nu am de ales. Am învăţat să car sacoşe deşi baxurile de apă plată îmi rup mâinile. Câştig bani să plătesc facturile deşi sunt zile în care nu mi-aş da jos pijamalele de pe mine. Organizez oamenii deşi aş prefera să-mi spună şi mie cineva unde, când şi cum să fac ce să fac. Dacă m-aţi vedea făcând echilibristică pe scaunul cocoţat pe masa din bucătărie în încercarea de-a schimba un bec, nu m-aţi mai vedea chiar atât de superfemeie. Da, sunt foarte tare. Fac şi desfac lumea. Mut continentele şi costruiesc poduri peste oceane. Până când se arde o siguranţă sau fac pană la maşină. Sau până se strică o priză sau, şi mai grav, o clanţă. Când tot ce vreau e să mă cuibăresc în două brațe puternice. Sunt cea mai tare din parcare, îmi place să fiu surprinsă, dar îmi place și mai mult să pregătesc sandvișuri și ceai dimineața. Mama a fost şi este o femeie care s-a descurcat singură, iar tata a lăsat-o să se bucure de forţa ei. Muta singură dulapurile prin casă din două în trei luni pentru că se plictisea, dar avea grijă să nu fie tata prin zonă, căci pe el îl oboseau aceste iniţiative. Lucrurile erau clar stabilite: mama se ocupa de mărunţişuri – casă, copii, finanţe, în vreme ce lucrurile majore îi reveneau tatei – căuta răspuns la întrebările existenţiale: există viaţă dincolo de moarte, ce se întâmplă cu sufletul când noi plecăm…

De toate celelalte se ocupa nenea Ioşca. Nenea Ioșca era vecinul nostru, omul care putea să rezolve orice pe lângă casă. Astea, mărunţişurile în care ne împotmolim. Nimicurile fără de care stai în întuneric, fără apă caldă sau cu uşa deschisă dacă te loveşte nevoia iar el nu e prin preajmă. În adolescenţă, mă gândeam cu teamă că într-o zi o să plec de-acasă și-o să mă mărit. Iar frica mea cea mai mare era că n-o să am cu mine un nenea Ioșca. Mă recunosc în comportamentul mamei mele, mândră că face şi desface. Mă surprind acţionând asemeni ei. Acesta a fost modelul meu şi l-am învăţat foarte bine. L-am şi aplicat în relaţia cea mai importantă din viata mea, dar a eşuat ea, relaţia, pentru că n-a existat un nenea Ioşca prin preajmă. Târziu, dar până la urmă important e ca mi-am dat seama, am înţeles că eu nu vreau drepturi egale cu bărbaţii, ci vreau drepturile mele iar lor le doresc drepturile lor. Ador să fiu ceea ce îmi permit atât de rar să fiu – femeie.

Eu m-am nàscut sā fiu fericitā. Așa cum unele femei sunt născute sa fie frumoase, altele sunt născute să fie bune, cunosc femei născute să fie mame. Am în jurul meu câteva cărora asta le-a ieșit cel mai bine. Sunt mame perfecte pentru copiii lor. Au în ele toată știința de a fi mame. Ştiu femei născute să fie femei. Din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare. Știu cum să și dea ochii peste cap și să ofteze cum sā obținā fārā sā se strāduiascā prea mult, știu toate trucurile care le certifică statutul de femei. În jurul lor bărbații roiesc gata să le pună lumea la picioare. Ele s-au născut știind cum să-i facă să le coboare luna de pe cer. Am întâlnit femei născute să fie bărbate. În afară lipsei unor organe, femeile bărbate se iau la trântă și pun la pământ întreaga lume. Am întâlnit femei născute să fie victime. În toate experiențele vor găsi un vinovat pentru neimplinirile lor, vor căuta scuze pentru întârziere, insucces.

Cunosc femei ghid. Reușesc să rămână deasupra tuturor problemelor pământești și luminează drumul spre evoluție celor rătăciți. Femei care au înțeles că ziua de astăzi e despre cât creștem nu despre cât și cu cine facem. 
Eu m-am născut să fiu fericită. “Tu ești predestinată să fii fericită “ – mi-a spus câțiva ani la rând un bărbat care alegea în momentele grele să intre în beciuri și să-și numere morții. Un alt bărbat din viața mea s-a confruntat puternic cu bucuria mea pentru viață. Mi-era greu sā-I înțeleg căderile dar înțeleg de ce în buletinul lui ar fi putut fi scris lejer la domiciliu -peșteraîncarefugdelume. 
Copilul meu mă ceartă dimineața ca sunt prea fericită la o ora la care oamenii abia fac ochi. 
Au fost vremuri în care alegeam să-mi frânez bucuria ca să nu fiu într un dezacord prea mare cu cei care nu reușeau să fie prea fericiți. Până într-o zi în care am ales să-mi asum fericirea și să recunosc despre mine în fața oricui: da. M-am născut să fiu fericită

.

Când știi că ai trădat? Când simți cum ți se strânge inima atunci când vei da ochii cu cel pe care l-ai trădat. Oricât te vor convinge ceilalți că ai făcut ce trebuie, oricât de mult ți ai spune tu că nu ai avut de ales, inima ta iți va spune adevărul. În mijlocul ei e un punctisor. Cel mai mic din lume. Acolo se ascunde adevărul tău absolut. E singurul care contează. E cel care te înalță sau te macină încet, încet până te omoară. Acolo nu te mai ajută nicio scuză, niciun argument. Adevărul tău absolut se bazează exclusiv pe ceea ce simți. El preia toate vibrațiile și știe mai bine decât oricine dacă ceea ce ai făcut e sănătos sau nu. Sănătos pentru tine. Atunci când trădezi punctul din centrul inimii tale preia toate frământările. Poți afișa ce mască vrei. Acolo, în cel mai mic punctişor e cu cărțile pe masă. Și dacă nu e sănătos, te roade. Și te mănâncă. Și trădarea se transformă într-o piatră care ți se așează pe inima și inima ți se face grea. Tot mai grea. Și te doare tot mai tare. Apoi te târăști prin lume cărând piatra în care s-a transformat trădarea. Nimic din ce ai să faci mai departe nu va mai fi ușor. E ca și cum te ai plimba liber cu cătușe la mâini. Așa te plimbi și tu cu piatra pe inimă. Iar într-o zi vine scadența. Și cu cât amâni mai mult cu atât dobânda e mai mare și restanțele mai multe.

Știi că ai trădat atunci când un simplu gând primește răspunsul din mijlocul inimii tale.Si punctul acela rezonează cu un singur alt punct: cel din inima celui trădat. E strict intre cele două inimi. Nu trebuie să te certe nimeni. Nu trebuie să ți arate obrazul. Propun să înlocuim degetul pe care-l arătăm tradatorilor pe obraz cu palma pusă pe inima. Pentru că acolo doare trădarea.

Nu țin minte sā-mi fi consumat vreodată energia ca să mă răzbun. Pe nimeni. Nici pe foștii iubiți, nici pe foștii angajați nici pe ex-angajatori. N-am investit timp și idei ca să construiesc răzbunări. Nu am ținut ascunsă undeva într-un colț din inimă supărarea așteptând să vinā ziua scadenței. Am preferat să lămuresc lucrurile pe loc și să întorc spatele problemei văzându-mi de viată mai departe.

“Înseamnă că nu ți-ai luat-o”. Mi-a zis o prietenă.

Mi-am luat-o. Cu vârf si îndesat. Pe toate căile și prin toate mijloacele. Am fost trădată, părăsită, furată, păcălită, înșelată, mințită, folosită, consumată, abandonatā… Le-am primit din plin pe toate. De-a lungul vieții s-au găsit oameni care să mă oblige să mă confrunt cu situații din care a trebuit să-mi adun creierii de pe jos, să-I împachetez și să-i fac să functioneze din nou. M-am trezit de multe ori cu inima făcută țăndări și am găsit puterea să o repar bucată cu bucată. Au fost momente în care m-am trezit in stradă. Singură si fără nimic. A nimănui.

Și toate astea s-au întâmplat cu concursul unor oameni. Ați înțeles bine. Nu am folosit expresia “din cauza lor”. Ci cu concursul lor și evident cu participarea mea. De cele mai multe ori mi-am luat-o de la cei despre care știam că o vor face la un moment dat. Nu știam când, în ce fel și mai ales habar nu aveam cât de rău o să doară. Dar eu eram acolo. În fiecare dintre situații mi-am adus contribuția la ceea ce mi s-a întâmplat. Fie pentru că am tăcut, fie pentru că am rămas, fie pentru că mi s-au părut mai importante alte avantaje.

De ce să mă răzbun. De ce să-mi consum energia cu asta. Ar fi însemnat să mă răzbun și pe mine. Sau cel putin ar fi trebuit. Nu. Am acceptat pierderea și am mers mai departe. Și culmea, în cele mai grele momente din viața mea am scris cele mai frumoase povești pentru copii, am făcut cele mai vesele emisiuni la radio. În urmă cu zece ani, când mă durea atât de rau plecarea Lui din viața mea, eu făceam la postul de radio pentru copii o emisiune în care eram Zăpă. Douā ore râdeam și zăpăceam poveștile copiilor. Cu 5 minute înainte de emisie mă ascundeam sub biroul din cabina antifonată pentru că era un loc perfect în care puteam să urlu. Nu mă auzea nimeni. Si când din regia de emisie începea numărătoarea inversă, îmi ștergeam lacrimile iar la 6 fix eram on air în cea mai veselă emisiune pentru copii din România.

Pe Zâna Bună și pe Tura Vura le-am desenat și conturat tot într-un astfel de moment. Am preferat sa fac decât să desfac. Am ales să construiesc în loc să demolez.

Iar acum, îmi asum frumos și pierderile si plecările și rămân cu brațele deschise pentru tot ceea ce va mai intra în viața mea.