Așa a sunat declarația pe care am făcut-o la spital, imediat după nașterea fetei mele. Pentru că eu și tatăl ei nu eram căsătoriți, ca el să poată înregistra copilul la evidența populației pe numele lui și să poată obține un certificat de naștere în care Maya să-i poarte numele, a fost nevoie de câte o declarație scrisă din partea amândurora. Eu să recunosc faptul că, în urma relațiilor sexuale întreținute cu numitul, a rezultat minora pe numele ei, iar el să recunoască faptul că este tatăl minorei cu numele x rezultată în urma unor raporturi avute cu numita…

Nici nu-mi revenisem bine din anestezia de la cezariană când am primit hârtia și eram sigură că visez. Cum să scriu toate grozăviile astea? Doar nu puteam să concepem un copil citind versuri de Ana Blandiana! Mi-am amintit episodul zilele trecute, când povesteam cu o prietenă despre sarcina ei și despre perioada minunată pe care am trăit-o. Pentru că în cele 9 luni de sarcină am fost cea mai grasă și cea mai frumoasă și cea mai fericită femeie din lume. Bine, asta cu cea mai grasă e totuși o exagerare. Până la urmă, nu am ajuns decât la 107 kilograme. Dar frumoasă am fost până spre superbitate, iar fericită – am tins spre ideal și aș mai rămâne gravidă încă o data, măcar pentru asta.

Am făcut prima ecografie la 4 luni pentru că mă simțeam atât de bine încât m-am temut să nu fie vreun altul motivul pentru care a dispărut ciclul din viața mea. Aveam 30 de ani când am rămas însărcinată, îmi doream de multă vreme un copil, iar vestea că voi fi mamă n-a fost încă depășita de nicio altă veste bună în viața mea. În plus, sunt una dintre femeile norocoase să împartă toată această bucurie cu mulți, mulți oameni fericiți pentru mine. Iar dacă mie mi-a fost ușor, nu pot spune același lucru despre tatăl copilului meu, care a preluat toate simptomele mele: s-a îngrășat vreo 15 kg, a avut pofte mai multe decât mine, își masa burta seara cu creme antivergeturi și dormea cel puțin la fel de mult ca mine. Printr-o simpatie egală cu dragostea dintre noi, pot să spun că eram aproape la fel de gravizi, dar sigur la fel de fericiți. Nu era pentru el cel mai bun moment să facă un copil, avea vreo 26 de ani și era pe culmile succesului muzical, mai avea multe lucruri de făcut în viață, iar copilul nu era pe nicio listă de priorități. De un singur lucru m-am temut când am constatat că sunt însărcinată: reacția lui. Aș fi păstrat sarcina indifferent de ce-ar fi spus el, mai ales că pentru mine ceasul biologic începuse deja să ticăie, dar îmi doream mult să aibă o reacție bună. Îmi doream să nu fiu singură în decizia asta și cu atât mai puțin îmi doream să fim pe poziții diferite. Așa că, într-o seară, mi-am luat inima în dinți și i-am spus: cred că sunt însărcinată. Iar el s-a uitat la mine și mi-a răspuns “asta înseamnă că o să fii mult mai fițoasă în următoarele 9 luni”?

N-am fost fițoasă deloc, dimpotrivă. Viața mea s-a derulat în parametri normali, am continuat să merg în cluburi, la petreceri, să muncesc și să fac toate treburile cu care eram obișnuită. Am avut pofte puține și, dacă el nu era prin preajmă să aibă grijă de mine, cei mai buni prieteni ai mei, care au devenit apoi și nașii Mayei, au fost pe baricade. Toata lumea m-a înconjurat cu dragoste, copilul meu era copilul nostru, al tuturor și toți eram gravizi și gravide. În cele 9 luni am fost o gravidă “de treabă”, în sensul că am și muncit până în ultima zi, ziua în care am născut. Înainte de cezariană am fost la coafor și apoi la biserică. M-am machiat, mi-am luat cele mai frumoase hăinuțe și m-am dus la spital pentru cea mai importantă întâlnire din viața mea. Pe Maya au întâmpinat-o pe lume toți colegii mei din redacția radioului pe care îl conduceam și foarte mulți dintre prietenii noștri. Aproape toți acesti oameni fac în continuare parte din viața noastră și, când mă uit în urmă nici nu-mi vine să cred că au trecut 14 ani de când am fost cea mai grasă, cea mai frumoasă și cea mai fericită femeie din lume.

Ele – trei, toate în jur de 30 de ani. El, cam tot pe-acolo. Tinerețe, voioșie, o masă plină de povești la o terasă din mijlocul Bucureștiului. Eu, între două întâlniri, încerc să citesc ceva. Nu pot. Vorbesc oamenii āștia atât de tare că nu pot sa-mi urmăresc nici gândurile darămite rândurile… Așa că mă las în poveste. A lor. Junele era învăluit într-un rotocol de farmec. Se vedea cu ochiul liber cum își scoteau capul unul câte unul – testosteronii din părul băiatului.

Mă uit după estrogeni. Și-au făcut ascunzătoare chiar în cârlionții fetei din mijloc. Ea râde reținut, cu hihihi în timp ce prietenele ei râd, una pe hahaha si una pe hohoho. Fata cârlionțata râde pe hihihi din vârful buzelor și cu umerii ușor ridicați, parcă ghemuită în dragostea ei. Fata din stânga nu are nicio grijă să fie drăguță. Râde din tot corpul și din când în când îl mai lovește pe tânăr cu palma peste umăr ca o confirmare că glumele ei sunt bune sau dimpotrivā. Nu-l place dar se uitā la el ca la o reprezentație proastā încercând sā-și dea seama de ce-l place fata-carlionțată. Fata din dreapta e mai generoasā, îi dā o șansă. Ea râde în paiul din care soarbe zgomotos limonada. Pentru că gluma a prins-o cu gura plină se ajută în manifestare de palma stângă cu care bate zgomotos în masă într-un fel de apel disperat de “nu mai pot, nu mai pot”.

În tot acest timp, el, bărbatul alfa își îndreptă din când în când coloana dându-și ochii peste cap. Iar fata cârlionțata vânează o privire de-a lui, cât de scurtă. Dar el era mult prea ocupat să le demonstreze celorlalte două cine e el si că glumele lui sunt foarte bune.

Mă uitam la fata cârlionțata si la prietenele ei. Când nu-ți pasă, bei apa zgomotos, stai in poziții supercomode, te manifești pur și simplu fără să te gândești o secundă ce impresie lași. Când te îndrăgostești începe autocenzura și cel de care te-ai îndragostit se simte si se poartă de parcă i-ar fi crescut pene. De fapt băiatului din fața mea nu-i crescuserā. I le pusese fata cârlionțată. Și cu cât punea Slot Games mai multe pene cu atât se îndepărta el mai mult.

La ce te uiți? m-a întrebat omul cu care urma să mă întâlnesc și care între timp ajunsese la masă.

La cât de praf suntem când suntem praf, i-am răspuns fără să intru în detalii pentru că am preferat sa vorbim despre motivul întâlnirii noastre și nu motivul întâlnirii altora

.

La ce se poate aștepta omul când se află la volanul mașinii, pe bulevardul Kisseleff, la ora de trafic infernal? La multe. Dar să-i zboare o carte de versuri fix pe geamul deschis al mașinii și să nimerească fix în frunte, parcă totuși nu.

– Ești tipa aia care face super chestii pentru copii si făceai și o emisiune foarte bună la radio folosindu-ți vocea fenomenală și fenobarbitală? Cred că știu și cum te cheamă. Ești Mirela Retegan?

Mă întreabă omul din mașina din dreapta înainte ca eu să apuc să respir.

– Copiii îmi spun tanti prezentatoarea, îi zic vizibil surprinsă.

– Vai ce mă bucur să te întâlnesc. Ai o supervoce, faci o super treabă. Te admir foarte tare… ești foarte tare, vai de când vreau să te întâlnesc… Și continua omul meu să strige de pe banda din stânga mea intre geamurile noastre deschise. A oprit motorul mașinii, a escaladat scaunul din dreapta și mi-a dat cartea lui de vizită. Nu am apucat să-i văd numele pentru că eram atentă la ce spune.

Am pornit mașina, a venit după mine, m-a ajuns din urmă și aud:

-Stai că am uitat să-ți dau ceva…

Și nu apuc să intorc privirea că in secunda urmatoare am simțit ceva fix in “numele tatălui”. Omul meu aruncase prin cele două geamuri cartea lui de poezii lovindu-mă fix in frunte. Apoi tot bulevardul l-a auzit stigand:

-Iartă-mă, iartă-mă, îmi pare rău, nu-mi vine să cred… iartă-mă…

Si așa mi-am continuat eu ziua cu niște rime bine întipărite pe frunte.

Nu o să-i dau numele scriitorului dar vă asigur că intr-o zi m-oi întâlni cu el să-mi scrie o dedicație. Că autograful îl am deja. Pe frunte.

Copiii învață să urască. Profesorii de ură sunt peste tot.

Copiii învață că animalele nu trebuie mângâiate, ci lovite cu pietre.

Copiii învață că, dacă oamenii au pielea de altă culoare sau se poartă altfel decât cei din familia lui, sunt defecți.

Copiii învață să nu împartă, să nu ierte, să nu accepte.

Copiii învață să se răzbune, să lovească, să jignească.

Copiii învață să fie răi.

În fiecare zi, profesori specializați în ură scriu pe o tablă invizibilă cuvinte care nu ne plac, cuvinte care dor, cuvinte care pot să-i urmărească pe cei mici toată viața. Nu-i putem opri. Nu le putem lua creta din mână. Tabla e mare și invizibilă. Iar ei au loc suficient să scrie. Dar noi, părinții, avem ceva ce nu au ei. Avem buretele cu care putem să ștergem tabla în fiecare zi – buretele iubirii și al bunătății, al omeniei, al generozității și al acceptării. Cu el putem șterge tabla în fiecare zi și putem desena pe ea lecțiile înțelegerii și empatiei. Cu cât profesorii de ură vor scrie mai multe cuvinte pe tablă, cu atât vom folosi noi mai cu spor buretele și ne vom desena cuvintele magice. Nu merită să ne pierdem vremea încercând să-i facem pe ei să înțeleagă. Nu ei sunt misiunea noastră, ci propriii noștri copii. Iar dacă vom reuși să facem ceva pentru ca ei să învețe să trăiască frumos e ca și cum am face cu un gest lumea mai frumoasă și mai bună.

Copiii nu au în genă ura. Ei au în sânge bucuria, curiozitatea, durerea, dar nu ura. Pe-asta o învață. Încet, încet, pas cu pas. Iar părinții sunt învățătorii care trebuie să-i țină cât mai departe de ea. Trebuie doar să fim perseverenți. Să facem asta în fiecare zi, de fiecare dată când profesorii de ură încercă să ne ia locul la catedra copiilor noștri. Până când, într-o zi, copiii noștri vor fi atât de puternici încât să șteargă singuri tabla.

Draga mea Maya,

Mi-am dorit toată viaţa să fac un copil şi să-l nasc la 30 de ani, primăvara. Doamne-Doamne mi-a ascultat dorinţa şi ai venit pe lume în 24 mai 2001, când eu aveam fix 30 de ani. Şi am trăit atunci cea mai frumoasă zi din viaţa mea. De 14 ani încoace fiecare zi pe care o petrecem (fie că suntem împreună sau fiecare în treaba ei) e o provocare, fiecare an e o victorie. Ai fost un bebeluş minunat şi m-ai făcut să plâng de fericire de nenumărate ori. Ţi-am numărat zâmbetele, ţi-am verificat respiraţia, am stat cu mâinile întinse când ai învăţat să mergi. Mi-am dorit să ştii că ai dreptul să visezi orice, că eşti liberă să faci ce vrei tu, atât timp cât nu-ţi pui viaţa în pericol, şi că eu sunt cu tine oriunde şi oricând. Mi-am dorit să-ţi ofer o familie în care să creşti cu mama şi tata, dar nu mi-a ieşit, am visat să construiesc o casă, dar înca nu am fost în stare, am sperat să găsesc acel ACASĂ fizic în care tu să te poţi întoarce de oriunde şi oricând, dar nu am putut. Astăzi îţi fac un dar pe care n-o să ţi-l ia nimeni niciodată. Eu o să fiu FARUL tău! Pentru totdeauna! Cât voi fi aici pe pământ, dar şi atunci când voi pleca dincolo, voi rămâne pentru tine un far. Poţi să încerci liberă toate experienţele pe care ţi le va scoate viaţa în cale. Poţi să mergi pe mare şi să vâsleşti spre toate ţărmurile, să te lupţi cu toti piraţii din lume, să cauţi şi să găseşti toate comorile de care ai nevoie. Farul tău te va aştepta aprins şi tu o să poţi să-l vezi şi din cel mai îndepărtat colţ al lumii. Părinţii mei au devenit far pentru mine doar atunci când eu le-am aprins becul, adult fiind, şi i-am rugat să aiba grijă de farul meu. Am făcut multe greşeli pentru că nu ştiam că farul meu există, pentru că ei nu ştiau cum să mă facă să înţeleg că nimeni şi nimic nu e mai important pe lume decât mine şi că orice greşeală ar face un copil, părintele o iartă.

Ai aflat deja că nu sunt perfectă, că nu reuşesc de fiecare dată să gestionez lucrurile aşa cum aş fi vrut. Ştii că uneori trebuie să ai şi tu răbdare cu mine şi mai ştii că şi eu mă bucur şi sufăr şi sper şi regret şi mă îndrăgostesc şi visez la fel cum o faci şi tu. Nu ştiu de ce atunci când greşeşti îmi vin mai repede în minte pedepsele. Nu ştiu de ce încă mai cred că privarea de telefon, internet, televizor este corecţia de care ai tu nevoie când de fapt, mi-ai demonstrat de atâtea ori că nu asta e metoda. Ştiu că nu petrecem împreună atât de mult timp cât am vrea. Ştiu că nu reuşim să facem tot ceea ce ne-am propus. Ştiu că uneori îmi sună gândurile atât de tare în creier, că nu mai aud ce spui tu. Sunt momente în care nu ştiu de unde încep şi unde mă termin. Sunt zile în care nici eu nu mă recunosc… Sunt decizii pe care le iau în pripă şi situaţii în care acţionez sub impulsul furiei. Le ştie mama pe toate. Dar, dincolo de ele, crede-mă, mi-aş da viaţa pentru tine, aş întoarce pământul cu susul în jos, aş muta munţii şi m-aş lupta cu animalele sălbatice. Am înţeles că tu nu ai nevoie de toate lucrurile astea pentru că eşti suficient de deşteaptă şi de puternică să muţi şi singură munţii din loc. Aşa că eu o să fiu pentru tine Farul tău. O să mă găseşti aici de fiecare dată când vei simţi nevoia să te întorci acasă şi să aibă cineva grijă de tine. O să luminez drumul oricât de întunecate ar fi hăţişurile din care te-ai strădui să ieşi. Voi avea grijă să fie cald şi curat în fiecare zi în Farul tău ca tu să poţi să revii la el oricând. Trăieşte-ţi viaţa, iubita lui mama! Fii curajoasă şi fericită! Exprimă-te! Iubeşte! Încearcă! Crede, şi dacă nu-ţi iese, renunţă… înseamnă că nu acela era drumul. Dar fă-le pe toate cu zâmbetul pe buze, ştiind că farul tău e aprins şi tu nu trebuie decât să întorci privirea spre el ca să-ţi aminteşti că nu esti singură. Nu am vorbit cu tatăl tău despre asta. Dar, din câte îl cunosc, cred că dacă n-ai avut o familie cu mama şi tata în aceeaşi casă, ai sigur două faruri aprinse tot timpul pentru tine. La mulţi ani, Prinţesă!

Ştiu pentru ce am muncit în această jumătate de an.

Mă uitam la imaginile de la știri cu inundațiile din Turcia și cutremurul din Nepal și brusc am văzut ușor altfel toate lucrurile în jurul meu. Am aruncat privirea în toată sufrageria și mi-a venit în minte întrebarea: cu ce-aș rămâne dacă într-o oră s-ar dărâma tot?

M-am uitat ușurată la laptopul de pe masā gândindu-mă că am în el tot ce am am scris, poze și amintiri. Şi-apoi mi-am imaginat brusc o piatră căzută pe el sau Mac-ul meu înoată în ape tulburi și mi-am dat seama că nici el nu e “locul sigur”. Si dacă “moare “ laptopul, cu ce rămân?

Cu ce-am reușit să strâng în suflet în această jumătate de an.

Cu ce-am simțit, cu ce-am trăit, cu ce m-am bucurat, cu ce-am vāzut și mai ales cu ce-am iubit.

Nu am avut conflicte cu nimeni. Am avut probleme, au fost neînțelegeri, am întâlnit oameni cu care nu m-am potrivit. Dar am avut grijă să închid aceste relații lăsând libertatea de a merge mai departe și mie și celorlalți. Nu m-am certat cu nimeni. Au fost cele mai solicitante luni din viața mea și totuși cele mai echilibrate.

Am facut tot ceea ce a ținut de mine și am lucrurile “în curat”. Am muncit să produc multă bucurie, m-am concentrat să văd partea bună mai degrabă decât pe cealaltă iar în privința copilului meu – cel pe care încă mai trebuie să-l ghidez, am făcut tot ce trebuia pentru ca ea să fie fericită şi să-şi câștige încrederea, credința, știința și independența.

Mie, viitura, nu are ce să-mi ia. Pentru că eu în acestă jumătate de an am strâns numai bucurii in suflet.

M-a întrebat cineva zilele trecute câți angajați am, câți oameni câștigă bani făcând lucruri pentru mine. Am făcut o socoteală și mi-au reieșit spre 50. Oameni care lucrează sub diverse forme cu mine. De la menajeră și șofer până la PR, scenografi, actori, croitori, acești oameni fac activități pentru care eu plătesc.

“Adică 50 de oameni depind de tine “, m-a întrebat partenerul de discuție.

– Nu. Acești oameni nu depind de mine. Acești oameni depind de ei.

Explicându-i lui mi-am explicat și mie. Cei 50 de oameni nu depind de mine. Ei depind doar de ceea ce știu să facă. Depind de cât sunt de talentați, de pregătiți și de inteligenți emoțional. Atâta timp cât ceea ce știu ei să facă se potrivește cu ce îmi trebuie mie înseamnă că putem face ceva împreună. Fiecare pe bucățica lui. Dacă energia lor vine ca un plus la energia noastră, înseamnă că ne potrivim și șederea în relația cu mine și restul va fi una plăcută. Dar viața lor, salariul lor, fericirea lor nu depinde de mine. Ei sunt singurii capabili să-și măsoare avantajele. Ei sunt singurii care pot să schimbe ceva în viața lor. Suntem parteneri și fiecare dintre noi are dreptul oricând să nu mai dorească acest parteneriat. De mine nu depinde nici mama. Deși trăiește dintr-o pensie modestă a avut grijă să se administreze și să se descurce. Sigur că am susținut-o atunci când am putut. Dar nu consider că am ajutat-o. Pur și simplu i-am făcut niște cadouri care i-au ușurat viața. Dar părinții mei nu au depins niciodată de mine chiar dacă pensiile lor se încadrează în media pe țară.

“Eu trebuie să depind, nu știu să fiu așa de capul meu”, mi -a zis o prietenă îngrijorată că soțul ei pleacă pentru o perioadă mai lungă de acasă. Am râs arunci dar cuvintele ei mi-au sunat în cap toată ziua. Chiar dacă știam că se alintă așa cum eu, femeie, nu am știut niciodată să o fac.

Mi-am dat seama că eu trebuie să nu depind. Decât de mine. Și de mine depinde un singur om – copilul meu. Încă vreo câțiva anișori. Dar deja spiritul ei independent se face simțit și sunt sigură că va avea grijă să se descurce singură .Așa cum eu asemeni părinților mei, voi avea grijă să nu stau agățată în viața ei ci să-i permit să-și trăiască viața știind că eu am grijă de mine.

În afara copilului meu nimeni nu depinde de mine. Și eu am învățat încet, încet, cu răbdare și cu credință că nu depind de nici un om de pe pământ.

Când am înțeles că trebuie să pun întrebarea DE CE pe ultimul loc, viața mea s-a simplificat foarte tare. Comunicarea cu oamenii a devenit mult mai ușoară. De la copil până la iubit trecând prin angajați, colegi, parteneri, clienți, totul a fost mult mai simplu.

Tendința mea era să întreb în primul și în primul rând De ce.

– Vreau să stau singur. De ce?

– Mama, vreau să plec în oraș. De ce?

– Vreau să mă întâlnesc cu X. De ce?

– Vreau să-mi schimb priorităţile. De ce?

Si uite-așa, indiferent de natura întrebării, replica mea DE CE îl punea pe cel din fața mea într-o situație de blocaj. Poate nu dorea întotdeauna să vorbească despre motivele deciziei sau nevoilor lui. Iar eu forțam un răspuns care nu aducea niciun element de progres în conversație. Când am înțeles asta am schimbat macazul și am pus această întrebare pe ultimul plan.

– Vreau să divorțez. Mi-a zis sec o prietenă zilele trecute. Întrebarea care se cere obligatoriu în astfel de situații e DE CE. Am întrebat-o – CÂND? Cât mai repede a fost raspunsul ei.

– Cum vrei să procedezi?

– O să-i spun că nu se mai poate, o să găsesc momentul cel mai potrivit să vorbim despre asta.

– Și ce vei face după?

– O să-mi reiau viața și bucuriile pe care le-am pierdut de când m-am maritat. O să-mi amintesc cine sunt și ce vreau de fapt să fac cu viața mea. O să-mi dedic mai mult timp mie și copiilor. O să mă mut într-o casă așa cum mi-am dorit-o dintotdeauna, una care să-mi placă mie și nu musafirilor. O să plec în vacanțe cu rucsacul în spate și nu la resorturi de 5 stele pentru că lui nu-i plac gângăniile. O să ies seara să dansez în cluburi până îmi rup tocurile, nu o să stau țeapănă la mese de discuții în restaurant de fițe.

În răspunsurile ei prietena mea a spus tot. Nici măcar nu a fost nevoie să formulez întrebarea fadă DE CE. În vocabularul limbii române sunt multe alte întrebări care deschid ferestre în comunicare și pot să înlocuiască întrebarea DE CE care închide uşi.