Cum să vezi înălțimea unui om

– Ce înălțime ai Jeni?

-1,75. Îmi răspunde fără să clipească. Mă uit la ea, strâng din buze și începem să râdem amândouă. Eu știu că are sub 1.50. Și ea știe doar că se simte și se prezintă că și când ar avea 1.75. Pentru că de fapt personalitatea ei e pe-acolo pe undeva.

Cunosc oameni foarte mici că înălțime, dar a căror personalitate iese prin toți porii. Oameni care nu-și încap în piele la propriu.

Acești oameni au primit la naștere o carcasă micuță în care stă inchesuitā o voințā ce poate să mute și munții. Un firicel de om cu o personalitate cât pentru șapte. Dacă te uiți la ei vezi că au un metru și jumătate. Dacă închizi ochii simți că ai în față ta niște super oameni. Care, cu perseverență și cu tenacitate, au reușit să prindă și să țină în mâinile lor scurte vise ce n-au reușit să le atingă mâini de un metru lungime. Oameni măruntei cu sulflete mari.

Mintea, voința, personalitatea și caracterul nu sunt direct proporționale cu înălțimea și kilogramele. Iar capacitatea de-a iubii nu are legătură cu niciuna dintre astea.

Ați întâlnit oameni care sunt foarte înalți și au personalități foarte mici? Oameni foarte mari, foarte grași cu un firicel de caracter și cu o graunță de voința.

În viață mea au intrat câțiva oameni a căror înălțime nu are nicio legătură cu talentul, caracterul, personalitatea și mai ales cu sufletul lor. Oameni puternici și speciali care au reușit să-și împlinească visele și să crească frumos, mult mai înalți decât i-ar fi putut vedea multă lumea. Oameni cărora toată copilăria li s-a spus ”aia mică” sau “āla mic” și care au atins culmi ale succesului personal spre care marea masă nici nu îndrăznește să privească. Oamenii ăștia îmi amintesc în fiecare zi că nu suntem decât o carcasă în care și-a găsit loc sufletul nostru. Și că oamenii trebuie priviți dincolo de înălțime, kilograme, piele și dincolo de culoarea ochilor. Trebuie priviți în ochi pentru că pe-acolo se vede sufletul. Sufletul e unitatea cu care se māsoarā înāltimea.

 Ce-a făcut Robbie Williams în București? Mi-a dat bună seara în limba mea și tot pe limba în care eu am spus “mama” el mi-a mulțumit pentru că am fost acolo și pentru că i-am dat un gram de energie și l-am răsplătit cu aplauze. A luat steagul țării mele în care eu am ales să trăiesc și să-mi cresc copilul și l-a ridicat sus de tot. A spus că oamenii cu care eu muncesc, mă bucur, sufăr și respir în fiecare zi, sunt minunați. A spus despre părinții copiilor cu care eu mă întâlnesc de-a lungul țării că sunt de neînvins . Mi-a spus Robbie tot ceea ce îmi doresc de la mine, de la români și de la țara mea. A văzut acea strălucire pe care toate problemele o acoperă. Cum a fost în Scoția? L- am văzut la Glasgow anul trecut. Am avut la discreție apa, bere, cola, whisky. Tone. Toată lumea a băut cât a vrut, nimeni nu a stat la rand, în timpul show-ului oamenii au cântat frumos, civilizat. Mi-a placut. Dar nu am simțit nimic din emoția pe care am simțit-o aici. A zis lucruri frumoase. Dar despre ei, despre străinii aceia pe care eu nu îi cunosc. Au împreună o istorie. Sunt din aceeași familie. Corecți și bine organizați. În mine au trezit doar respect. În timp ce la mine acasă am trăit emoție. Și mi-am amintit din nou ce minuni face iubirea atunci când privești în jurul tău cu dragoste. Atunci când îți râde sufletul nu mai contează nimic. În cinci cuvinte spuse în română și din trei propoziții despre noi ne-a amintit că suntem frumoși. Ne-a validat în fața lumii. Și ne dorim să știe Europa că românii sunt minunați.

Am fost pe marile stadioane din Europa la concerte multe, multe. Am însoțit adolescente care au mers la stadion cu patru ore înainte să înceapă concertul One Direction și la Dublin și la Bruxelles. S-au așezat în fața scenei și nu s-au mișcat de acolo încă cinci ore. Fără apa, fără pipi, fără să crâcnească. Mie mi-a fost sete, m-au durut picioarele, m-am întins, am băut cola și am așteptat să se termine concertul. Ele au ieșit din mulțime plângând că s-a terminat. Eu plângeam de oboseală. Aseară la Robbie am înțeles de ce îmi plac concertele în România. Pentru că văd românii manifestându-se aşa cum aș vrea să se întâmple mai des. Pentru că din cei 70.000 numărul nemulțumiților este atât de mic încă nu umbrește bucuria evenimentului. Și mie mi-a fost sete. Și cald. Și înghesuială. Dar mi-a fost nemaipomenit de bine și o să rămân cu emoția cu care am plecat de-acolo și cu toate lucrurile minunate pe care mi le-am amintit din nou. Voi continua să mă bucur înainte de-a mă plânge, voi continua să văd partea bună din tot ce mi se întâmplă și voi continua să sper că din ce în ce mai mulți români învață să se bucure din tot sufletul de lucrurile frumoase din viață. Am ales să traiesc in Romania. Imi platesc taxele, mă duc la vot și încerc să nu poluez nici aerul, nici spațiul din jurul meu. Cu atat mai putin cel virtual. Aleg să construiesc ceva pentru mine și alți oameni înainte de a demola clădirile altora. A fost tare frumos concertul. Și ce frumos ne-a lăsat cântând…

– N-o să reușești niciodată! I-a zis o mamă unui copil care aștepta împreună cu alți douazeci să facem o poză la sfârșitul unui spectacol. Probabil copilul nu era din categoria celor foarte îndrăzneți care își fac loc chiar și dându-i la o parte pe cei din fața lui. Dimpotrivă, era un copil care prefera să aștepte decât să se înghesuie, poate un copil timid sau poate doar unul foarte răbdător.

Cuvintele mamei mi-au sunat în urechi ca un blestem. Pusese foarte multă energie negativă când a spus asta. Am simțit că se oprește timpul în loc și mi-am și imaginat copilul crescând cu aceste cuvinte întipărite în subconștient. “N-o să reușești niciodată.” Mă întreb cum ar fi reacționat această mamă dacă altcineva i-ar fi spus despre copilul ei că e un pămpălău care nu o să reușească niciodată. Cred că ar fi deranjat-o foarte tare. Și-atunci, dacă nu permiți unui străin să spună lucruri negative despre copilul tău de ce ți-ai permite ție? Când ce spui tu, mamă, e mult mai puternic decât orice ar spune altcineva?

Fără să ridic privirea din cartea pe care scriam un autograf unui alt copil i-am spus mamei neatentă la vorbele ei :

– Ba o să reușească, măi mami. Dacă tu o să ai răbdare copilul tău o să reușească orice. Și să facem o poză și să obțină în viața tot ce-și dorește. Dacă tu mami o să ai răbdare și o să-I apreciezi pentru căel are răbdare, vei avea un copil mai fericit de două ori: în primul rând pentru că învață să nu renunțe la visele lui și în al doilea rând pentru că va simți că ești de partea lui și îl apreciezi. Te rog să nu-i mai spui niciodată că n-o să reușească, i-am zis cu zâmbetul pe buze.

Dar sincer m-a durut să văd atâta neatenție. Noi părinții suntem primii care formulăm dorințe pentru copiii noștri. Gândurile noastre pentru și despre ei au cea mai mare forță. Noi putem să așezăm în mintea lor cele mai frumoase cuvinte, cele mai pozitive urări, cele mai colorate imagini. Așa cum pentru copiii noștri avem în lista către Dumnezeu cele mai calde rugăciuni la fel trebuie să avem în lista cuvintelor pe care le adresăm copiilor noștri numai cuvinte cu încărcătură pozitivă. Așa cum e de datoria noastră să le dăm cea mai bună mâncare, cel mai curate haine, cele mai sigure case și cele mai bune școli, tot în datoria noastră intră să avem grijă la cuvintele pe care le folosim și la toate gândurile trimise către ei. Aveți grijă ce le doriți copiilor voștri pentru că s-ar putea să li se întâmple.

Cei mici deprind devreme simțul estetic și oricât ne-am învârti în jurul cozii, aproape toți copiii vor mămici frumoase și tătici puternici. Și nu are nicio legătură cu toate scuzele pe care noi le inventăm ca să nu ne arătăm frumusețea sau puterea. Instinctiv copilul admiră mama frumoasă a altui copil, mama aranjată, îmbrăcată atent. Instinctiv copilul simte că tatăl îl apără dacă vine ursul din pădure. Sigur că și mama poate face asta dar până una alta imaginați-vă o mămică cu un par în mână și cu fața schimonosită de efort. Copilul vrea o mama luminoasă, frumoasă care să-l legene și să-i spună povesti, o mamă care să-l adoarmă cântându-i “nani, nani, puiul mami’. Și tații își adorm copii și îi mângâie cu palmele lor mari, mult mai mari decât căpșorul micuțului. Încă nu am auzit varianta lui “nani nani puiul tatii “și probabilitatea ca tatăl să aibă voce e la fel de mare precum e probabilitatea ca mămica să nu o aibă.

Copiii sunt politicoși. Nu vor spune niciodată “mama ești urâtă, nu te-ai mai aranjat, nu te-ai mai îngrijit de multă vreme” dar poate vă amintiți sclipirea din ochii lor la vederea mamei proaspăt coafate sau îmbrăcată într-o rochie care să îi pună în evidență feminitatea. Copilul nu-i va reproșa nimic tatălui sedentar sau leneș dar va avea cuvinte de apreciere pentru tăticul prietenului lui care merge cu copilul lui la munte, la fotbal, la tenis. ..

Eu nu cred că trebuie să facă piticii numai lucruri clare de fetițe sau de băieți dar cred că există o lege a firii care ne arată cum stăm fără niciun drept de apel. Fiecare poate să și studieze copilul și să și dea seama spre ce e înclinat. Și să-i permită să se manifeste liber dincolo de ce ne învață societățile că trebuie să educăm copiii.

Degeaba îi pun fetei mele aur în codițe dacă eu sunt o şleampătă care nu m -am mai privit în oglindă cu bucurie din ziua în care am născut. Degeaba îmi duc băiatul la toate antrenamentele dacă are în casă un tată care stă cu telecomanda pe burtă.

Știu nu e ușor să acceptăm lucruri așa verde -n față. E greu să să fim de acord pentru că după asta ar cam trebui să schimbam ceva. Sa acționăm, să abordăm altfel respectul de sine. Prea complicat. Și atunci mai bine băgăm capul în nisip și spunem că noi nu suntem din această categorie. Adică poate, dar puțin, nu cum sunt alții pe care îi știm, ăia sunt în halul acela. Știu. Și eu am fost acolo. Și eu aveam șifonierul plin de cârpe pentru că eram ultima pe lista de priorități. Mergeam să-mi cumpăr o bluză și veneam cu 3 rochii pentru ea.

Nici mie nu-mi păsa de cum arăt. Vopsită pe păr cu “roșu de Câmpulung” ca să citez o prietenă, din Crăciun în Paște, cu pantofi comozi folosiți până se uzau definitiv, cu poșete care semănau mai mult a sacoșe. Nu găseam resurse să fac în așa fel încât să-mi placă de mine. Sau mi se părea un efort prea mare să fiu consecventă. Și eram sigură că în ochii ei contează doar să o iubesc.

Ne plac imaginile frumoase. Și copiii rezonează la frumos. Mângâie un păr curat, dacă mai e și lung și coafat sunt foarte încântați, apreciază un pantof frumos sau o rochie dintr-un material de calitate. Vă inventariază toate hainele, vă scanează și identifică repede lucrurile noi.

Prețuiți-vă dacă vreți ca și copiii voștri să vă prețuiască. Dați-le motive să fie mândri când merg cu voi de mână pe stradă.

Noi putem să-i ajutăm să-și educe gusturile. Putem să le arătăm variantele frumoase ale părinților lor.a

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă ca acţiunile mele să rănească, fără voia mea. Din fericire, nu am aflat de prea multe astfel de situaţii. Într-un fel, e mai bine aşa. Nu ştii, nu te doare. Însă fericirea imensă pe care o simt atunci când mi-am propus şi chiar fac o bucurie este direct proporţională cu tristeţea imensă care mă chinuie atunci când, fără să vreau, fac rău cuiva.

Nu ştiu dacă şi pentru voi e la fel, dar am observat că atunci când fac o bucurie, bucuria mea durează cât o ploaie de confetti. Sau cât un foc de artificii. În timp ce, dacă provocăm o durere, tristeţea mă poate urmări muuuultă vreme. Iar sentimentul de vinovăţie bate sentimentul că am fost de folos. Dacă ai făcut cuiva un bine, dincolo de ceea ce simţi tu, există din partea celuilalt două posibilităţi: să te aprecieze sau să se simtă împovărat de datorie pentru gestul tău. Sunt oameni care se simt datori şi se revanşează (sau nu, n-are importanţă) şi oameni care, cu cât îţi sunt mai datori, cu atât de urăsc mai mult. În celălalt caz, chiar dacă răul pe care l-ai provocat a fost absolut neintenţionat, dar răul omului are legătura cu tine, în mod cert cel rănit te va ţine minte muuultă vreme. El, familia lui, cei apropiaţi, cei care află despre ce ai făcut – cu fiecare om care ştie creşte numărul celor care gândesc negativ despre tine. Şi cu fiecare gând negru creşte sentimentul tău de vinovăţie şi îşi face loc depresia.

Eu sunt convinsă că faptele bune sunt mult mai multe în viaţa fiecărui om. Doar că faptele rele, al căror ecou se propagă mult mai repede, cântăresc mai greu în balanţă. Dacă am putea să facem o socoteală, sigur că ne-ar da cu plus. Şi până la urmă chiar cred că asta ar trebui să facem. Aşa că vă propun un exerciţiu: să tragem linie şi să scriem sus faptele rele, că sunt mai puţine, şi să lăsăm partea de jos a paginii pentru toate faptele bune, pentru că sigur sunt fără sfârşit. Acum, la capătul liniei, scriem egal şi scriem negru pe alb – „sentimentul de vinovăţie pe care îl duc în cârcă nu mă lasă să fac alte fapte bune. Deci afară cu acest sentiment!”. Ne iertăm astfel pentru toate greşelile făcute cu gândul, cu vorba, cu fapta, cu intenţie sau fără şi facem loc pentru lucrurile bune şi frumoase.

Daţi greutate lucrurilor bune din viaţa voastră şi ştergeţi-le pe cele rele. De tot!

Asta știu, asta fac. Am crescut într-un cartier de ceferiști, pentru că tata a fost mecanic de locomotivă. Din copilăria mea au făcut parte și acarul Păun și impiegatul de mișcare Gheorghe și controlorul Ioan. Am știut de mică ce înseamnă crucea lui Andrei și tot de mică am văzut liniile moarte. Știu că atunci când intră în gară trenul fluieră ca să avertizeze lumea să se ferească de pe marginea peronului. Poate de acolo mi se trage obiceiul de a-mi face anunțată de fiecare dată apariția. La fel, atunci când, plec, știu că lumea trebuie avertizată.

Adesea sunt un tren. Însă de cele mai multe ori sunt o stație. Eu sunt gara TEIUȘ – nod de cale ferată. Mi-am dat seama de asta vorbind cu un prieten, care mă întreba dacă nu sufăr că nu mă mai vad cu x, y, z, oameni care au făcut la un moment dat parte din anturajul meu personal și profesional. Abia atunci, câutând un răspuns, am înțeles de ce nu-mi lipsesc oamenii aceia și mi-a fost foarte ușor să-i explic luându-l pe el drept exemplu.

“Când un om intră în viața mea, intră în toată viața mea: familie, prieteni, colegi, pasiuni, oportunități, emoții, zile speciale – nu țin nimic doar pentru mine. Așa funcționez eu, ori ești ori nu ești. Oamenii din viața mea mă știu cu totul și pot să ia din mine ce li se potrivește. Se împrietenesc între ei, profită de ocazii, se agață de oportunități, e cont deschis. Când pleacă, iese din lumea mea și se duce în treaba lui. Nu-mi ia nimic din ce-i al meu. Pleacă doar cu ce a învățat, simțit, profitat, câștigat. Mie îmi ramân toate la locul lor. Eu sunt gară. Eu sunt stație. Eu sunt TEIUȘ – nod de cale ferată.”

Așa e în viață, suntem uneori trenuri, alteori stații. Sunt puține stațiile în care mă opresc eu, dar sunt foarte multe trenurile care intră în gara mea. Știu și cine e azi acarul meu Păun, dar și cine e impiegatul de mișcare. Am un șef de stație care iese cu paleta cu un ochi verde și unul roșu. Niciun tren nu intră și nu iese din gara mea fără ca el să ridice semnalul. Iar dacă vrea acarul Păun, schimbă macazul dintr-o singură mișcare, iar șeful de tren îi controlează pe toți cei care stau în trenurile din gara mea. Unii au bilete, dar foarte mulți și-au făcut abonament. Mai sunt si blatiștii, dar “nașul” îi depistează ușor și nu se lasă mituit un ciubuc. Îi coboară când stă trenul la semnal, fix înainte de intrarea în gară.

– Și eu am fost gară în relația mea, îmi spune una dintre prietenele dragi.

– Normal, și-a venit X cu trenul, s-a dat jos, și-a luat o bere de la chioșc, s-a așezat pe peron să fumeze o țigară, a făcut pipi și-a plecat. Și-acum e disperat că stă între gări și nu și-a luat niciun sandviș la el…

În stația mea, în nodul meu de cale ferată e un furnicar non-stop. Sălile de așteptare sunt pline și la clasa I și la a II-a, la case se dau bilete și sunt cozi pentru tot felul de destinații. În gară, funcțiile sunt foarte clar stabilite și ocupate cu oameni care și-au câștigat dreptul de a fi pe acele posturi… A mai deraiat câte un tren care nu și-a adaptat viteza la intrarea în gară și mi s-a întâmplat să se mai și ciocnească locomotivele. Dar n-am avut niciun accident grav. Au trecut prin Teiușul meu și trenuri rapide și personale și Intercity și Săgeți albastre și Orient Express și mocănițe. În gara mea, trenurile au intrat, au stat atât cât au avut nevoie și-au plecat în siguranță. Au fost trenuri pe care le-am condus cu privirea până nu le-am mai văzut coada, au fost plecări pentru care am fluturat batista, am plâns la câte-o sosire sau la câte-o plecare, dar am rămas acolo și-am avut grijă să construiesc cât mai multe linii bune și să trag cât mai puține garnituri pe linie moartă.

M-am confruntat și cu greve, cu fel de fel de călători care cereau drepturi și refuzau să-și ia trenurile și să plece dacă nu le îndeplineam te miri ce condiții după ce-au scuipat semințe pe peron. Poate n-am fost cea mai performantă stație, n-am avut întotdeauna cei mai buni lucrători, n-am oferit întotdeauna cele mai bune condiții în sălile de așteptare sau în restaurantul din incintă. Dar n-am închis gara pentru niciun tren, indiferent că a fost de călători sau de marfă. Ceea ce vă doresc și vouă. Iar când vă mai răsună în urechi “Glasul roților de tren”, gândiți-vă dacă și pentru cine sunteți tren, haltă, stație sau nod de cale ferată.

Am 45 de ani, dar dacă astăzi o sun pe mama că am nevoie de ea, mama se teleportează şi ajunge la mine în cel mai scurt timp. Dacă îi spun mamei că până mâine am nevoie de 10.000 de euro, mama face rost de ei şi mi-i dă fără să mă întrebe pentru ce îmi trebuie sau când o să i-i dau înapoi. Pe mine părinţii m-au ajutat toată viaţa. Mi-am adus aminte de asta zilele trecute, când cineva mi-a zis: tu ai avut noroc în viaţă. Aşa este, ei au fost norocul meu!

Tata şi-a lăsat prietenii şi casa din Ardeal şi a venit la Bucureşti să mă ajute într-una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea. A locuit cu mine 5 ani în care a fost cea mai bună şi mai de încredere bonă pentru copilul meu. Iar atunci când s-a stins, i-a cerut mamei în ultimele clipe din viaţă să vină să mă ajute oricând şi oricât am nevoie “pentru ca aia e bolundă, umblă brambura toată ziua şi cară copilul după ea”.

Tata şi-a dus cancerul pe picioare până în ultima zi fără să ne deranjeze cu o văicăreală. Doar am intuit durerea care se ascundea în spatele citostaticelor şi-a deselor operaţii. “E crucea mea şi trebuie să mi-o duc. Tu ai viaţa ta şi copilul tău de care să ai grijă. Eu mi-am încheiat misiunea, am făcut din tine om întreg şi pot să plec liniştit din lumea asta”. De fiecare dată când o sun pe mama ca să o întreb cum e, îmi spune că e foarte bine, deşi ştiu de la nepoata mea care mă sună fără ştirea ei că bunica nu s-a ridicat din pat de câteva zile. Şi-atunci o sun şi-o păcălesc că am nevoie de ea şi urcă în primul tren spre Bucureşti. Doar aşa ajung să o trimit la doctor şi să o pun pe picioare. Dar să nu vă imaginaţi că merg cu ea pe coridoarele spitalelor. Nu, nici vorbă! Mama, ardeleanca din Bistriţa Năsăud, femeie simplă, dar cu minte, se descurcă singură în hăţişurile capitalei.

La noi în casă, mama cânta mereu în bucătărie, iar tata făcea glume tot timpul. Eram ca familiile acelea din filmele italiene, în care veselia răzbătea dincolo de ferestre. Erau iubiţi şi respectaţi în tot cartierul. Pe tata l-au regretat toţi vecinii, pentru că niciodată nu a întors spatele cuiva. Mama e în continuare stâlpul familiei ei. Are 8 fraţi, fiecare cu copiii lui, iar mama e prezentă mereu acolo unde e nevoie de ea. Dezamorsează conflicte, împacă oameni, uneşte lucruri.

Tata a fost unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am întâlnit în această viaţă. A fost drept şi bun şi vesel şi haios şi ironic şi profund şi interesant şi m-a învăţat să mă uit tot timpul în jurul meu şi să întind mâna oamenilor care au nevoie de ajutor. Mama nu cunoaste cuvântul effort, nu există în vocabularul ei. Putem orice, facem ce trebuie, nu ne plângem şi ducem mereu lucrurile la bun sfârşit.

Da! Am avut norocul unor părinţi care mi-au ţinut spatele. Care au fost lângă mine ştiind să facă pasul înapoi atunci când a fost nevoie. Mama şi tatăl meu şi-au trăit viaţa fără să se agaţe de mine, fără să mă împovăreze, fără să mă încurce. Părinţii mei m-au ajutat când şi cât au putut fără să ceară nimic, niciodată. Dar au ştiut întotdeauna că eu, la rândul meu, aş vinde tot în orice moment dacă asta ar însemna să-i salvez vreunuia dintre ei viaţa. Şi pentru că eu m-am descurcat, lor nu le-a lipsit nimic niciodată. Am crescut împreună frumos şi-am învăţat să ne dăm libertatea de a fi ceea ce suntem: ei – părinţii mei şi eu – copilul lor.

“După cum râzi la glumele lui, e clar că eşti îndrăgostită”, mi-a zis o fată aflată destul de bine sub influenţa lui Bachus. Eram cu un el şi cu încă un băiat la o masă de pe plaja din Vama Veche. Fata, cunoştinţa altcuiva din grup, s-a aşezat lângă noi şi a început să ne studieze. “Care-i treaba cu voi trei? “ Se uita cu privirea înceţoşată la noi şi îndruga verzi şi uscate. Din când în când mai făcea câte o remarcă: “El te place, dar ţie îţi place de ăstalalt”. M-a distrat afirmaţia ei pentru că nu-mi trecuse prin cap nicio secundă această posibilitate. Câteva luni mai târziu, altcineva venea cu aceeaşi părere .

Mi-am amintit întâmplarea din Vamā pentru că remarca fetei băute cum că eu aş fi râs la glumele lui pentru că eram foarte îndrăgostită mi s-a părut atunci doar o confirmare simpatică a stării mele. Pe undeva, mă bucuram că se vede, pentru că mi se pare minunat să te îndrăgosteşti si la 40 de ani. Sigur, avea dreptate. În perioada în care eram îndrăgostită si el putea să spună orice prostie, iar mie mi se parea cel puţin o glumă bună. Aş fi fost în stare să fac o colecţie de maxime şi cugetări din ceea ce spunea el. Era GURU al meu, era predicatorul şi propovăduitorul adevărului şi umorului absolut. Da’ şi când îţi trece …

Mă uitam asearā la o prietenă proaspăt intrată într-o relaţie. Fără a fi vulgar sau grobian, omul cu care se vede făcea glume destul de deplasate. M-am uitat la ceilalţi colegi de la masă. Fiecare îşi vedea de paharul lui sau de telefonul pe care îl avea în faţă. Nu erau deranjaţi, ci pur şi simplu indiferenţi. Singura care se simţea puţin stânjenită era fata. Încurcată, plictisită, oricum, dar nu îndrăgostită. Şi brusc mi-am amintit de mine, viţica tâmpă cu ochii umezi şi privirea alunecoasă, uitându-mă în gura şamanului înţelept. Atunci am înţeles de ce prietenii mei râdeau la toate glumele la care râdeam eu şi de ce prietenii lui se uitau la mine ca la o sărită de pe fix. Prietenii mei, pentru că mă iubesc, m-au susţinut inclusiv în disperarea mea de-al vedea pe el perfect şi amuzant şi inteligent şi profund, în timp ce prietenii lui, care nu mă iubeau în mod special, mă suspectau că am probleme de conectare cu realitatea pentru că imaginea lor despre el nu corespundea cu a mea. Pentru ei era doar “un băiat simpatic, dar nu cine ştie ce geniu al socializării ”. Şi, orişicât, de aici şi până la hohotele mele de râs pe marginea unor teme care pareau uneori puerile, deplasate sau naive era drum lung. Mie însă îmi plăcea acea abordare naivă. Rezonam cu ea. Şi, mai ales, rezonam cu el. Înţelegeam exact ce vrea să spună şi chiar vedeam partea amuzantă a lucrurilor, iar glumele lui deveniseră la un moment dat glumele noastre. Ne terminam unul altuia propoziţiile şi mi-a mărturisit la un moment dat că nici el nu a mai rezonat cu nimeni atât de bine în zona asta.

Pentru că au avut răbdare cu mine, pentru că m-au înţeles, le multumesc prietenilor mei care, de fiecare datā, îl iau la pachet pe omul pe care îl iubesc, cu toată dragostea pentru mine. Si-apoi ei stiu tot timpul că „cine râde la urmă, râde mai bine”.

Eu știu pentru ce am muncit în această jumatate de an.

Mă uitam la inceputul lunii la imaginile de la știri cu inundațiile din Turcia și cutremurul din Nepal și brusc am vazut ușor altfel toate lucrurile în jurul meu. Am aruncat privirea în sufragerie și mi-a venit în minte întrebarea: cu ce-aș rămâne dacă într-o orā s-ar dārâma tot?

M-am uitat ușuratā la laptopul de pe masā gândindu-må cā am în el tot ce am am scris plus poze și amintiri. Si-apoi mi-am imaginat brusc o piatră cāzutā pe el sau mac-ul meu care înoatā în ape tulburi și am înteles că nici el nu e “locul sigur”. Si dacă “moare “ laptopul, cu ce rămân?

Cu ce-am reușit să strâng în suflet în aceastā jumāte de an.

Cu ce-am simțit, cu ce-am trăit, cu ce m-am bucurat cu ce-am vāzut și mai ales cu ce-am iubit.

Nu am avut conflicte cu nimeni. Am avut probleme, au fost neînțelegeri, am întâlnit oameni cu care nu m-am potrivit. Dar am avut grijă sā închid aceste relații lăsând libertatea de a merge mai departe și mie și celorlalți. Nu m-am certat cu nimeni. Au fost cele mai solicitante luni din viața mea și totusși cele mai echilibrate. Nu datorez nimic nimanui, mi-am platit toate facturile mi-am onorat toate promisiunile.

Am facut tot ceea ce a ținut de mine și am lucrurile “în curat”. Am muncit să produc multă bucurie, m-am concentrat să văd partea bună mai degrabă decât pe cealaltă iar în privința copilului meu – cel pe care încă mai trebuie să-l ghidez, am făcut tot ce trebuia pentru ca ea sa fie fericită si să-si câștige încrederea, credința, știința și independența.

Mie, viitura, nu are ce să-mi ia. Pentru că eu în acestă jumătate tot ce-am strans, am strans în suflet