În jurul nostru există un număr permanent de oameni nefericiți. Din tot felul de motive. Cele mai multe nefericiri vin din faptul că nu sunt mulțumiți. De ei, de acțiunile lor, de alegerile pe care le fac zi de zi, de rezultatele pe care le-au așteptat și nu vin:

Eu îmi inventez micromomente de fericire, în fiecare zi.

CAUT si GASESC modalități prin care să-mi activez bucuria. Cel mai simplu mod e să mă uit la ce am și nu la ce nu am, la ce am frumos și nu la ce nu îmi place în aspectul meu, să mă bucur de câte reușesc să fac, nu să ma supăr pentru ce nu am făcut, să apreciez oamenii care sunt în acest moment în viața mea, nu să sufăr după cei care aleg să plece, să caut în fiecare zi imagini frumoase, cuvinte frumoase, gânduri frumoase și să nu le aleg pe cele care nici mie nu-mi plac.

Iar interacțiunea cu necunoscuții îmi oferă minunate micro momente necondiționate de fericire.

Și când ajung în acest punct, începe munca grea : să nu le dau voie celor care aleg să stea în nefericirea lor, să strice fericirea mea.

Ține departe fericirea ta de nefericirea lor.

“Atunci când eu eram mică, părinții mei s-au despărțit. Tata a plecat și mie mi-e dor de el în fiecare zi. Dar de fiecare dată când cânt un cântec cu versuri scrise de mama și muzica e compusă de tată, simt că suntem din nou împreună”.

Când am auzit-o pe Maya spunând asta, într-un spectacol, am simțit că mi se rupe sufletul. Și din păcate nu am fost singură. Mai bine de jumătate dintre cei prezenți au simțit ca și mine.

Chiar dacă un copil înțelege despărțirea părinților lui, o să spere toată viața să-i mai vadă în aceeași încăpere, pentru el- mamă și tată, de câte ori se poate.

Maya îl cântă cu gândul la tatăl ei. 
Eu l-am scris cu gândul la tatăl meu. 

Pierderea unui părinte e tot pierdere, indiferent ce vârstă avem. Iar durerea e tot durere și dorul e la fel de dor.
Chiar  dacă putem să înțelegem moartea, amintirile ne vor trage de mânecă și ne vor face nostalgici în preajma sărbătorilor, mai mult ca oricând.

Las aici versurile.

Aș vrea să-l văd pe tata-n poartă
Să dea zăpada la lopată
Pe mama, s-o știu în bucătărie
Și-n casa noastră, cald să fie.

Dă-mi casa noastră înapoi,
Dă-mi timpul petrecut de noi,
Dă-mi ani de care n-am știut
Sărbători pe care le-am pierdut.

Spune, Moș Crăciun!
Moșule bun
Spune-mi că nu-i prea târziu
Înc-o zi, copil să fiu!

Nu vreau daruri, nici pachete,
Nici dulciuri ascunse-n ghete
Pe-ai mei îi vreau, încă o seară
Așa cum eram… odinioară.

Doar o seară de Crăciun
Haide, Moșule, fii bun
Haide, fă tu o magie
Acasă să vie.

Aș vrea să ne-ntâlnim acasă,
As vrea să stăm cu toți la masă,
Aș vrea de la fiecare, 
Sub brad cate o îmbrățișare.
Fă tu Moșule o magie
Fă-i acasă de Crăciun să vie.

Spune, Moș Crăciun
Moșule bun
Spune-mi că nu-i prea târziu
Înc-o zi, copil să fiu.
 

Anul acesta mi-am dat corigența și m-am salvat de la repetenție.
Eram corigentă din nou la capitolul relații. Cu această materie am avut cele mai mari probleme la școala vieții. 
Așa cum în școala tradițională mi-a dat de furcă matematica, în școala vieții am pătimit de pe urma relațiilor. Nu am reușit să înțeleg toate formulele cu care oamenii își calculează conexiunile și periodic picam teste și rămâneam corigentă, repetând din nou și din nou tipare de relații.
Anul acesta, mi-am dat corigența cu brio. Gata! M-a trecut profesorul suprem în clasa următoare. Am învățat cel mai mult și cel mai greu despre greșelile pe care le-am făcut și despre ce n-o să mai fac niciodată în relațiile mele. M-a întors pe toate fețele să se asigure că le-am studiat și le-am înțeles. M-a luat capitol cu capitol: relații de familie, de iubire, de prietenie, de muncă, de parteneriate, de vecinătate, de de toate. M-a băgat viața în laborator și mi le-a pus pe toate sub lupă, una câte una. Să văd toate petele, multe dintre ele ascunse sub tot felul de petice și cârpeli. Până în țesătură mi le-a arătat. Și uite așa mi s-a ușurat șifonierul pe care stăteau comode, în siguranță, fiecare relație pe umerașul ei.
Doamne, câte am înțeles! Ce frumoase conștientizări. 
Trec mai ușoară în 2025. Las în urmă niște obiceiuri care m-au costat mai mult decât meritau. Dar ce frumos m-au crescut!

Ce-a fost cel mai greu? Nu să înțeleg, pentru că asta știam deja. Să acționez. Și să rezist în deciziile pe care le-am luat.

Luați relațiile la verificat.
O relație care primește nota 4 este o relație corigentă. Și o corigență, chiar dacă o închei fără să înțelegi unde ai fost depunctat, e tot o relație nerezolvată și te trimite direct să repeți relația.
Ca să nu mai ajungeți în punctul în care repetați relațiile nepotrivite, dați-vă corigențele. Nu e ușor. Implică multă muncă, nopți nedormite, cafele multe, pentru unii tutun, discuții lungi cu tine și cu alții, pentru unii terapie, pentru alții însingurare. Dar numai cine a dat vreodată o corigență oricât de mică la orice materie din viață sau din școală știe cât de ușor se rămâne repetent și cât de greu se trece clasa.

Eu astăzi trec clasa. Într-o zi o să termin anul și cu coroniță. Mai avem de învățat. Între timp, știu că vine momentul potrivit pentru tot ce am de înfăptuit. Și am mai învățat ceva important: când te scoate viața la lecție, întreabă-te ce ți-ai făcut, nu ce ți-a făcut cineva. 
Atât vă mai spun: experiența din acest an o să fie combustibil fantastic pentru câteva lucruri minunate pe care le am deja în minte și în suflet.

Așa că pot, cu toată dragostea, înțelegerea și credința să spun pentru 2025: facă-se voia Ta!
 

Eu sunt o poartă!
Tu ești o poartă!
Noi suntem porți și fiecare poartă ascunde în spatele ei o lume! Lumea mea astăzi stă în spatele unei porți albastre. Dacă vrei să intri, bate tare, pentru că m-am ascuns la umbra unui măr din fundul grădinii și vorbesc cu greierii. 
Avem o situație. Mediez un conflict din mușuroi. Furnicile cred în continuare că greierele este un parazit, în timp ce greierele crede că furnicile sunt workaholice. Iar eu încerc să le explic că greierele este fidel nevoii lui de a fi, în timp ce furnicile sunt fidele nevoii lor de a avea.
Mă simt ca într-o fabulă. Situațiile din viața  noastră ori s-au născut deja intr-o poveste ori o să devină poveste.
Până la capăt , din tot ce trăim, rămâne povestea. Nu contează dacă finalul e fericit sau nefericit, in acel moment, dar faceți tot ce puteți ca fiecare poveste din viața voastră să aibă un final frumos. 
 

Copiii văd ceea ce simt. Tocmai de aceea, au o capacitate imensă la schimbare. Se îndrăgostesc de personajele de pe ecrane, din desenele animate pentru că, în inimioarele lor, ajunge starea de bine.

„Copiii au o capacitate imensă de a îmbrățișa schimbarea” – aceasta a fost părerea unei mame, scrisă într-un mesaj, după spectacolul Zurli de ieri, de la Drobeta Turnu Severin.
Așa e. Copiii acceptă orice schimbare, dacă e făcută pe pace și cu grijă pentru sufletul lor. Dacă e făcută pe liniște și respectând acele câteva nevoi ale lor. 
Dacă schimbarea vine în viața lor în condiții de scandal, gălăgie, țipete, lacrimi, regrete și resentimente, vor accepta foarte greu schimbarea. ORICE schimbare.

Copiii (ca și oamenii mari, de altfel) acceptă orice le aduce bucurie. Doar ca în cazul celor mici, bucuria lor stă în mâna părinților, bunicilor, educatorilor. În mâna și în mintea adulților din viața lor.

Dacă adulții sunt asumați și acceptă ca o anumită schimbare din viața lor e cel mai bun lucru greu pe care îl au de făcut, copiii vor accepta mult mai ușor. 

Ei îmbrățișează schimbarea unei școli, a unei învățătoare, schimbarea casei, schimbarea orașului, a țării. Ei acceptă alt bărbat în casa mamei și altă femeie în casa tatălui. Copiii acceptă cu ușurință plecarea pe lumea cealaltă a oamenilor dragi, acceptă pierderea animăluțului de companie, acceptă orice deși schimbările implică un exercițiu de adaptare.
Copiii acceptă cu ușurință orice, dacă oamenii mari păstrează starea de bine din viața lor.

Puneți fericirea copiilor înaintea nemulțumirilor voastre și ei o să accepte tot ceea ce se schimbă în viața lor. Arătați-le partea bună dintr-o acțiune și ei pe aceea o vor vedea!

Din păcate, ei simt lumea prin legătură cu noi. Cei mai mulți. 
Dacă mama spune despre cineva că e urât, copilul o să vadă urâțenia din acel om. Dacă mama spune despre ceva că nu e bun, copilul o să-l refuze din start. N-o să ia la fel de repede, de bune lucrurile bune. Dar pe cele rele și le va însuși imediat. Pentru că vrea să fie ca mama și ca tata. Și chiar dacă i se pare că lucrurile stau altfel, ca mama și ca tata o să spună.
Copiii au nevoie, cât sunt mici, să fie în acord cu noi. Poate de la atâta acord vine tot dezacordul din adolescență.

Dacă noi acceptăm cu brațele deschise toate schimbările inevitabile din viața noastră, copiii noștri le vor îmbrățișa cu bucurie.
Dacă noi o să facem din schimbările care apar dramele vieții și o să vorbim despre acestea ca despre niște piedici uriașe în calea fericirii, le luăm copiilor șansa de a-și manifesta capacitatea de schimbare.

Schimbările de la Zurli pot să fie un exercițiu bun pentru părinții de astăzi. Veniți la spectacole, să vedeți cum contextul schimbă perspectiva asupra schimbării. Dacă lucrurile își păstrează starea de bine și calitatea, copiii văd ce simt.

Copiii s-au bucurat de tot ce au primit ieri, chiar dacă traversăm o nouă formă de prezentare a poveștilor Zurli.
Știți de ce, de 17 ani, spectacolele se bucură de un imens succes, deși au fost nenumărate schimbări în componența și în forma de prezentare? Pentru că nu s-a schimbat nimic din ceea ce era esențial: starea de bucurie, veselia, culorile, muzica, organizarea, formatul. Toate lucrurile care le oferă copiilor siguranță și contribuie la succesul unui show sunt acolo, pe scenă. Aceleași povești, aceleași cântece, aceleași mesaje. Aceeași stare de bine.

* Copiii vor să cânte și să danseze și să-i vadă pe părinți făcând asta.

* Copiii vor să fie trimiși în brațele mamei, să cânte „Te iubesc, mami”, indiferent că îi trimite Tanti Prezentatoarea, Maya, Teacher Zurli sau cum se numește personajul de pe scenă.

* Copiii vor să vadă cum Tura Vura e învinsă și pusă la punct atunci când face rău. Indiferent ce formă are Tura Vura. Poate să fie Baba Cloanța sau Vrăjitoarea Vrăjitoarelor…
* Copiii știu să ia singuri ceea ce le trebuie dacă nu le-a spus cineva înainte că e „caca”, că nu e bun.

În privința schimbării, noi trebuie să învățăm de la copii cum să o îmbrățișăm. Și începem cu una mică, până când vom ajunge să acceptăm că schimbarea e singura constantă din viața noastră.

Spor la schimbare!
Nu renunțăm la spectacolele din orașele mari. Dar schimbăm puțin prioritățile și punem orașele mici mai în față.

Ne vedem la Codlea și Săcele! Primele orașe din seria celor 269! Am un an și jumătate la dispoziție să le ating. Găsiți în bilete în aici. 

În viața asta, toate se echilibrează la final. Pentru că toate finalurile sunt fericite.
E final doar atunci când se așază pacea. Până la ea sunt frământare, neliniște, apăsare, încordare, căutare.
Doi oameni se întâlnesc cel puțin de două ori. Nimeni nu pierde. Și nimeni nu câștigă. În urma întâlnirii lor, lumea trebuie să rămână în echilibru. Dacă nu, ei trebuie să se întâlnească din nou: o dată pentru fiecare.

Și sunt atâtea moduri de-a te reîntîlni cu cineva!…
#gandurilemirelei

Preocupă-te tu, pe tine, de tot ce faci și nu faci, de tot ce spui și tot ce taci, de tot ce vrei și nu vrei, de tot ce ai, de tot ce refuzi și de tot ce primești.

Preocupă-te de tine cu tot ce citești și ce n-ai citit, ocupă-te pe tine cu toate întrebările și cu toate răspunsurile. Preocupă-te cu toate câte le vrei și câte le poți.

Preocupă-te cu tine, ca să nu te ocupe alții. 

Preocupă-te tu de tine, înainte să te ocupe altcineva și înainte de a ocupa tu pe alții.

Amintește-ți: ce am învățat la istorie că au făcut turcii și rușii și nemții când ne ocupau țara? Pârjoleau holdele, otrăveau fântânile, exploatau femeile și răpeau copiii. Ocupația ocupă, nu se preocupă.

Preocupă-te de tine, ca să nu te ocupe alții!

#schimbăperapectiva

Asta e concluzia mea după ultimul episod în care corpul s-a trântit în pat și a zis: 

– Bravo, Mirela, bravo, minte de Mirela, ați câștigat! V-ați luptat așa de mult, încât m-ați pus la pământ. Acum luați-vă pauză amândouă, pentru că eu nu am de gând să mă ridic de aici până când nu schimbați perspectiva și nu găsiți soluții.

Și s-a asezat comod, în pijamale, de-a lungul patului, a tras draperiile și a intrat în repaus. Trei zile. 
Am mai tras eu de el. Într-o zi l-am obligat să se îmbrace, să meargă la coafor și să se machieze pentru niște filmări și în altă zi pentru un shooting. Mi-a dat dispensă de la repaus. Pe ceas. Și nu mi-a garantat că e eficient 100%. Nici n-a fost. Dar obținuse de la mine o promisiune: două zile de pauză de bunăvoie și nesilită de nicio oboseală.

Când ne batem cu mintea, pierde corpul. Pentru că toate frământările noastre se duc în stomac, în colon, în bilă. Daaaaa, bila încasează cel mai mult și cel mai des! Și ce să facă și ea, săraca? Se rostogolește ca la biliard, căutând o gaură în care să se ascundă.

De data asta, chiar știu de la ce ne-am luat eu și mintea mea. La începutul anului, i-am promis sufletului că accept provocări atât cât poate el duce. Că las loc și spatiu ca sufletul meu să se bucure de oameni, de întâmplări și de rezultate. Că voi cântări fiecare propunere: dacă îmi aduce sănătate și fericire, accept, dacă îmi aduce stres și nervi, refuz.

Dar mintea haplea, nesătulă cum o știu de când o am, a întins amândouă mâinile și a început să apuce tot ce i-a stat în cale. Și iar nu a știut să spună nu, și iar a înghesuit în agendă oameni, proiecte, emoții, decizii. Și sufletul s-a amărât. 
Iar eu, când mi-am dat seama că iar mi-am umplut cârca de saci, m-am supărat pe mintea mea și am certat-o, și ea mi-a ținut piept. Când lucrurile au scăpat de sub control, corpul a prins un culoar și-a țâșnit direct în pat. 

Și aia a fost!
Și-am încălecat pe-o șa și aș vrea să vă pot spune că n-a fost povestea mea. Dar e chiar ceea ce mi s-a întâmplat.

În concluzie: când mintea înghesuie oameni și proiecte, sufletul nu mai apucă să se bucure și succesul se transformă în suferință, nu în motiv de celebrare.

Când te trezești prins într-o poveste în care n-ai vrut să ajungi, nu te apuca să te cerți cu mintea ta, pentru că singurul care are de suferit e corpul.

Înlocuiește sentimentul de vină cu înțelegerea și iubirea. Ia-le încet, cu răbdare și cu duhul blândeții. În orice luptă ceva sau cineva se lovește și ajunge la pământ. În orice înțelegere, cineva crește.

#schimbăperspectiva

Când cineva te surprinde neplăcut, poți alege să te superi pe el sau să îl privești cu mai multă atenție.

Uneori, o acțiune care ți se poate părea nepotrivită ar putea fi un avertisment din partea universului să nu te culci pe o ureche, să nu mergi orbește pe mâna acelei persoane.

Avem tendința să luăm lucrurile personal, să credem că e despre „ce nașpa a fost ăla, ce rău m-a dezamăgit aia, ce tare m-a surprins cu o cerere, un reproș, o nemulțumire, o decizie nepotrivită”…
Ce câștigăm gândind așa? Nimic. Poate stricăm o relație care ar putea să fie una bună dacă ea ar fi privită realist, nu cu ochii închiși și celelalte simțuri adormite.

Renunțăm la oameni pentru că luam acțiunile lor ca pe niște acțiuni împotriva noastră.
Eu aleg să iau acțiunile celorlalți ca pe niște avertismente prin care Dumnezeu, în cazul meu, universul, sursa, forța superioară – sau cum vreți să-i spuneți – îmi strigă în felul acesta: „Fii atenta la acel om! Ține ochii deschiși! Stai trează! Verifică-i acțiunile și privește realist consecințele deciziilor!”.

Când o să ne concentrăm mai puțin pe știrile despre alții și mai mult pe semnele pentru noi, totul o să devină mult mai clar și mult mai simplu. 

Știrile te bagă în întuneric. Semnele te scot la lumină.