Praful nu apucă să se aștearnă peste zilele din calendarul meu. Monotonia s-a transformat in preș, de când așteaptă să-i fac loc prin crăpătura ușii, doar că eu, de fiecare data când intru sau când ies din casă, mă șterg pe picioare și nu-i las loc să se ridice de la pământ. Mă încăpățânez să fiu creativă și să văd soarele în spatele oricărei perdele de ceață. Chiar mi-am desenat unul pe care l-am am pus pe fereastră și în fiecare dimineață în care deschid draperiile, indiferent de vremea de afară, eu văd soarele. Mă încăpățânez să fiu creativă. Să le văd oamenilor partea bună orice ar fi. Să scormonesc în amintirile mele și să scot la iveală momentele în care am râs împreună cu ei, am dansat, am petrecut clipe frumoase. Mă încăpățânez să fiu creativă și să pictez fiecare zi în cele mai vesele culori. Am peste 200 de eșarfe si multe accesorii , brizbrizuri , poșete sau pantofi colorați. Mă încăpățânez să fiu creativă si să nu mă mulțumesc cu negru sau gri. Nici măcar cu alb. Vreau culoare. Multă culoare. Și mă încăpățânez să o găsesc și unde nu e. De la roșia si salata din farfurie până la ceașca de ceai Gustav Klimt , văcuța pușculiță de pe masă , vitrina și fotoliul colorate din birou. Colorez povești , personaje, oameni, case, orașe . M-am apucat sa colorez si Romania. Încet, încet. Și mă încăpățânez sa fiu creativă. 🙂

Cu ani în urmă, un băiat și-o fată au venit la mine la radio. Trăiseră într-o casă de copii, dacă nu mă înșală memoria, și se iubeau enorm. Iar din dragostea lor s-a născut un copil. Autoritatea tutelară i-a considerat incapabili să-și crească fiul și l-a luat de lângă ei ca să-l trimită într-un orfelinat și să-l dea apoi spre adopție. Tinerii din povestea mea erau orfani și săraci, dar erau sănătoși, curajoși și, cel mai important, știau din propria experiență că lucrul de care are cea mai mare nevoie un copil e dragostea. Am crezut în ei și în visul lor de-a avea o familie. M-am folosit de influența pe care mi-o dădea statutul de jurnalist, am făcut investigații, am săpat, am întrebat în stânga și în dreapta, am cerut socoteală și, în cele din urmă, am reușit. Nu mai știu exact cum am făcut, dar cei doi tineri și-au recuperat copilul. Destinul m-a aruncat în valurile vieții lor când mă așteptam mai puțin. Anul trecut, tinerii din povestea mea m-au descoperit pe Facebook. Așa am aflat că trăiesc în Belgia, că au 3 copii, iar la fiecare aniversare a celui mare spun un “mulțumesc” și pentru mine. Pentru mulți oameni din viața mea am fost colac de salvare și i-am ajutat să ajungă la mal. Oameni care s-au agățat de mine și pe care i-am ținut strâns de mână în bătaia valurilor, făcând tot ce ținea de mine ca ei să ajungă teferi pe nisip, la soare. Odată ajunși pe plajă, s-au descurcat singuri. De mulți dintre ei nu mai știu nimic, unii încă îmi mai amintesc despre momentele acelea din viața lor.

acest text a aparut pe Catchy.ro

Du-mă în lumea ta numai dacă e cald și bine. Nu mă lua din culcușul meu ca să mă duci într-o scorbură din mijlocul pădurii. Si nici într-un iglu dacă acolo nu e cald și bine. Eu mi-am făcut o căsuță din lemn cu acoperiș de paie, mi-am pus o sobă de teracotă de care mă lipesc şi-mi încălzește sufletul. Eu am un pat cu așternuturi albe și cu o pernă moale și o pătură pufoasă. Calc pe covorașe țesute cu toată dragostea de bunica mea și îmi țin lucrurile într-un dulăpior din lemn de brad care miroase a viață. Am o căsuță mică și caldă și frumoasă în care e strânsă toată dragostea din univers.Toată iubirea familiei mele, toată dragostea strămoșilor mei. Te rog. Dacă la tine nu e cald și bine, nu mă lua de aici. Nu voi fi fericită chiar dacă acum cred că aș putea să învăț să trăiesc  între pereți de gheață. Te voi urî într-o zi pentru că mi-ai tulburat liniștea și mi-am abandonat lumea care mă făcea fericită. Dacă la tine nu e cald și bine, nu mă lua pe mine să sparg cuburile de gheață și să fac focul în mijlocul colibei. Asta nu te va face mai fericit. Dimpotrivă. Vei simți toată viața că am venit și ți-am făcut focul. Și te vei teme mereu să nu plec și să nu se stingă. Fă tu cald în culcușul tău. Pune niște covoare cu flori pe pereții reci.

Pregătește o supă caldă și așteaptă-mă lângă un foc într-o  sobă în care să duduie butucii. Așteaptă-mă. O să vin. O să mă ghidez după scânteile care ies prin horn. O să vin după mirosul de scorțișoară. O să știu că ești acolo și că e cald și bine. Și o să vin de bună voie și nesilită de nimeni. Cu toată căsuța mea și  cu perna și cu plapuma și cu covorașele de la bunica. O să le adunăm și o să facem împreună căsuța noastră. Dar nu mă lua până când la tine nu e cald și bine. Încălzește locul din inima ta și eu o să vin. De bună voie și am nesilită de nimeni. Și o să stau până când moartea ne va despărți.

De ce oamenii ajung la un moment dat să se uite la verigheta lor ca la o jumătate de cătușe? Și după ce o privesc așa pun lanțul și îl leagă de cealaltă jumătate. Rezultă o minunată pereche de cătușe. Apoi încep să construiască celula.  Când aud ofițerul stării civile cum spune în cea mai oficială reuniune a unui cuplu “familia este celula de bază a societății”, simt transpirație rece pe coloană. Îmi și imaginez gratiile, ușa grea care ascunde în spatele ei tristețe și singurătate în doi. Oameni liberi să se miște în doi metri pătrați. Doi oameni care spun că sunt fiecare jumătatea celuilalt se transformă ba în gardian, ba în deținut. Încep să aplice reguli și regulamente făcute de societate: apelul de dimineață și apelul de seara, programul de plimbare, programul de vizite, telefoane sub control strict. Cei care muncesc în folosul comunității se bucură de muncă, mici privilegii…

Ce-i las copilului meu? O casă pentru care am muncit toată viaţa. Un cont în bancă pentru care am renunţat la toate vacanţele mele să strâng nişte euro în fiecare lună. Nişte terenuri moştenire de care am ţinut cu dinții toată viaţa. Nu mai valorează mare lucru, dar are acte de proprietate. Ce-i las copilului meu ? Ce am agonisit făcând mari sacrificii toată viaţa. Asta în cel mai fericit caz. Că în cazurile nefericite, sunt părinţi care le lasă copiilor clădiri împovărate de credite pentru care chiar copiii plătesc toată viaţa. Sunt părinţi care le lasă copiilor nişte procese de succesiune în care fraţii se judecă şi se urăsc ani întregi pentru o uşă, două ferestre şi trei palme de pământ. Iar cel mai negru scenariu îi are în poveste pe acei părinţi care supravieţuiesc copiilor lor şi care află că nu mai au cui ce să lase. Străduiţi-vă să le daţi copiilor, nu să le lăsaţi. Nu sacrificaţi vacanţe şi evenimente şi bucurii şi şcoli bune şi haine frumoase şi experienţe memorabile pentru case îngropate în datorii, cu scuza că le veţi lăsa ceva copiilor voştri. Viaţa e despre astăzi. Mâine e relativ. Astăzi tu poţi să trăieşti o viaţă frumoasă, iar dacă părinţii sunt fericiţi, copiii sunt şi mai fericiţi. Nu lăsaţi grijile materiale să ia locul bucuriilor sufleteşti. Cele mai bune lucruri pe care le puteţi lăsa sunt amintirile.

Cel care a fost un adolescent perfect să ridice primul piatra. Pot să fiu prima țintă. Dar tare mă tem că zidul nu e suficient de lung pentru cât de mulți am putea să ne așezăm în fața lui. Recunosc, le-am făcut pe toate. Până la 20 de ani am avut toate frezele posibile. Toate culorile în toate lungimile, am avut și “celebrul “permanent. Iar de 25 de ani am aceeași tunsoare. Am purtat la 15 ani pantofi cu toc de la Guban pentru care am sacrificat banii de cantină pe o lună. Se pare că nu am murit de foame. Am oscilat între haine mulate și fuste lălâi până am găsit într-o zi niște blugi din care nu am ieșit toată tinerețea. La 16 ani am vrut Otteri și am încheiat adolescența în bocanci. În ei am stat următorii 20 de ani. Abia pe la 40 am început din nou să port tocuri. Cu cât încercau ei mai mult să mă țină în coloană, cu atât mai hotărâtă făceam eu pasul în lateral. Fac parte din generația părinților-tampon: între ce am învățat de la ai mei că mă așteaptă în viața și ce am găsit de fapt. Habar nu aveau ei că nimic din ce m-au învățat n-o să-mi fie de mare folos. M-au pregătit pentru o singură școală, un serviciu până la pensie și o relație până la moarte. Sunt cele trei capitole majore care se regăsesc azi cu totul altfel în viața pe care eu și generația mea o trăim: am făcut mai multe școli și, probabil, numărul locurilor de muncă e în cazul multora dintre noi direct proporțional cu numărul relațiilor. M-au învățat să nu mă întind mai mult decât mi-e plapuma, dar nu mi au spus că pot să îmi croiesc o plapumă după cât de lungă mi-e mintea, nu picioarele. Mi-au zis să nu visez cai verzi pe pereți, dar ei nu au zburat niciodată să știe că “the sky is the limit”. “Capul plecat sabia nu-l taie”, mi-au spus. ”Ascultă de mama și de tatăl tău pentru că eu te-am făcut, eu te omor!” Suntem generația argumentului suprem “pentru că așa face toată lumea, pentru că trebuie, pentru că am zis eu”. În loc să ne învețe să ne protejăm, ne-au interzis sexul înainte de căsătorie, așa că suntem generația de femei cu record la avorturi. În loc să ne învețe măsura, ne-au interzis să bem în timp ce ei erau cu sticlele pe masă la fiecare eveniment, așa că nu puțini sunt cei care și-au băut zdravăn mințile când au scăpat în prima sticlă de alcool. Am tăcut și le-am respectat regulile, până când ne-am făcut propriile reguli. Dar copiii de astăzi nici nu tac, nici nu ascund. Nici păcatele noastre, nici pe ale lor. Noi suntem generația-tampon pentru că trebuie să uităm să fim ceea ce au așteptat ai noștri de la noi și să învățăm să fim părinții de care au nevoie copiii noștri. Suntem generația-tampon care trebuie să învețe cu iubire să-i ajute să înțeleagă lumea de astăzi și pe părinții și pe copiii noștri. E o distanță imensă între ce știu despre viață mama mea și fata mea. Iar pe mine, Doamne, m-ai pus fix la mijloc! editorial publicat pe catchy.ro

Am 45 de ani, dar dacă astăzi o sun pe mama că am nevoie de ea, mama se teleportează şi ajunge la mine în cel mai scurt timp. Dacă îi spun mamei că până mâine am nevoie de 10.000 de euro, mama face rost de ei şi mi-i dă fără să mă întrebe pentru ce îmi trebuie sau când o să i-i dau înapoi. Pe mine părinţii m-au ajutat toată viaţa. Mi-am adus aminte de asta zilele trecute, când cineva mi-a zis: tu ai avut noroc în viaţă. Aşa este, ei au fost norocul meu! Tata şi-a lăsat prietenii şi casa din Ardeal şi a venit la Bucureşti să mă ajute într-una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea. A locuit cu mine 5 ani în care a fost cea mai bună şi mai de încredere bonă pentru copilul meu. Iar atunci când s-a stins, i-a cerut mamei în ultimele clipe din viaţă să vină să mă ajute oricând şi oricât am nevoie “pentru ca aia e bolundă, umblă brambura toată ziua şi cară copilul după ea”. Tata şi-a dus cancerul pe picioare până în ultima zi fără să ne deranjeze cu o văicăreală. Doar am intuit durerea care se ascundea în spatele citostaticelor şi-a deselor operaţii. “E crucea mea şi trebuie să mi-o duc. Tu ai viaţa ta şi copilul tău de care să ai grijă. Eu mi-am încheiat misiunea, am făcut din tine om întreg şi pot să plec liniştit din lumea asta”. De fiecare dată când o sun pe mama ca să o întreb cum e, îmi spune că e foarte bine, deşi ştiu de la nepoata mea care mă sună fără ştirea ei că bunica nu s-a ridicat din pat de câteva zile. Şi-atunci o sun şi-o păcălesc că am nevoie de ea şi urcă în primul tren spre Bucureşti. Doar aşa ajung să o trimit la doctor şi să o pun pe picioare. Dar să nu vă imaginaţi că merg cu ea pe coridoarele spitalelor. Nu, nici vorbă! Mama, ardeleanca din Bistriţa Năsăud, femeie simplă, dar cu minte, se descurcă singură în hăţişurile capitalei. La noi în casă, mama cânta mereu în bucătărie, iar tata făcea glume tot timpul. Eram ca familiile acelea din filmele italiene, în care veselia răzbătea dincolo de ferestre. Erau iubiţi şi respectaţi în tot cartierul. Pe tata l-au regretat toţi vecinii, pentru că niciodată nu a întors spatele cuiva. Mama e în continuare stâlpul familiei ei. Are 8 fraţi, fiecare cu copiii lui, iar mama e prezentă mereu acolo unde e nevoie de ea. Dezamorsează conflicte, împacă oameni, uneşte lucruri.

editorial publicat pe Catchy

Am fost invitată să le vorbesc unor femei despre egalitatea de șanse, despre discriminare, despre cum femeile reușesc mai greu decât bărbații, despre cum bărbații conduc lumea, dar noi, femeile, putem să-i ajungem din urmă. Eu văd lucrurile puțin diferit. Nu cred că are legatură cu șansele pe care ni le dau sau nu ni le dau alții. Cred că este vorba pur și simplu despre șansele pe care ni le dăm noi să descoperim cine suntem și ce vrem să facem cu viața noastră. Cred că Dumnezeu a pus un gram de dumnezeire în fiecare om. Dacă reușim să descoperim unde e gramul acela, putem să mutăm și munții din loc. Pentru că gramul acela de dumnezeire ne poate face să fim fericiți, să cunoaștem împlinirea și să putem face tot ceea ce vrem cu viața noastră. Dacă simți că Dumnezeu a pus gramul de dumnezeire în talentul tău în bucătărie, de ce te chinui sa fii cea mai bună contabilă? O să reușești să fii o contabilă corectă, disciplinată, bună, dar nu o să fii niciodată la fel de bună cum o sa fie cea care are gramul de dumnezeire în talentul ei de-a învârti cifrele pe toate fețele. Dacă gramul tău de Dumnezeire e să fii cea mai bună mamă din lume, de ce te chinui să faci alte lucruri. Poți să fii mamă pentru copiii tăi sau pentru alți copii care nu au mame atât de talentate precum ești tu. Poți să te faci bonă, apoi șefa bonelor, apoi șefa tuturor șefelor de bonă și într-o zi să ajungi Bona României și de ce nu cea mai tare bonă din Univers. Dumnezeu îi ajută pe cei puternici și care își descoperă talentul în care el a pus gramul de dumnezeire. Dacă simți că talentul tău este de-a-i ajuta pe copii să învețe mai ușor și simți că profesia de meditator e cea mai potrivită ție dintre toate profesiile care implică educația, fii cel mai bun meditator. Nu te chinui să conduci școli, să dirijezi cercuri profesorale. Acceptă că ești cel mai bun meditator și rămâi perseverant în ceea ce faci. Satisfacțiile vor fi atât de mari încât vor atrage, pe lângă recunoaștere, bani și împlinire sufletească.

editorial publicat pe catchy.ro