Maya voia să pregătească un cadou pentru cineva foarte important. Avusese o super idee si știa exact ce, de unde, cum. Noroc că am însoțit-o. Pentru că omul de dincolo de tejghea  încerca să-i vândă ce avea el, nu ce voia ea. Vânzătorul era extrem de politicos, simpatic, glumeț si o vedeam pe Maya cum cedează încet, încet în fața lui. Nu m-am băgat. Eram spectatoare. Omul dă să se apuce de treabă, convins că a convins-o. Am intervenit: " Maya ești mulțumită cu ce ti-a oferit domnul? Este ceea ce ți-ai dorit? Respectă ideea pe care ai avut-o pentru cadou?" " Nu prea, chiar mă pregăteam să-i spun că nu-mi place. " Si-atunci i-am explicat copilului că nu trebuie să-şi ciuntească ideea. Că dacă o sa ofere un cadou ciung, inima ei nu va aștepta nerăbdătoare reacția celui care primește cadoul pentru ca ea nu este pe deplin mulțumită. Un dar trebuie sa conțină în primul rând toată energia noastră pozitivă din momentul în care l-am pregătit.  Îndoiala naște îndoială. Reacția celui care l-a primit va fi cel mult una rezervată, politicoasă.  Dacă vrem să facem o bucurie întreagă pentru care sperăm la o reacție completă trebuie să o oferim cadoul cu tot sufletul. Indiferent dacă sunt 2 rânduri scrise sau pachete cu lucruri scumpe, ideea trebuie să rămână intreagă, nu ciobită. Domnul vânzător se transformase în spectator. M-am uitat la el si am completat:" Şi să nu-ți fie niciodată jenă de nimeni să-ti respecți promisiunea fata de tine."  Evident vânzătorul a schimbat placa, a depus puțin efort si copilul meu a pregătit pentru acea persoană specială fix darul pe care îl visase. De fiecare dată când ni se întâmplă asta mi-o amintesc pe Narcisa Suciu care îmi spunea acum 10 ani " Tu când vorbești cu fiică-ta zici ca-i faci zestre. " O daaaa, si ce zestre! "

 NU mi-am urât țara niciodată. Și nici nu am vorbit-o de rău. N-am spus niciodată că țara mea e de rahat. Dimpotrivă. Am vorbit mereu frumos despre ea și cu cei care o știu și cu cei care nu au văzut-o niciodată. Am descris-o în culori frumoase și am lăudat-o din tot sufletul. Mi-am dat seamă că sunt doar două iubiri pe lumea asta pe care nu le-am criticat niciodată: Dumnezeu și România. În rest, mi-am criticat părinții, copilul, bărbații, prietenii, colegii, șefii, subalternii, concetățenii…am ceva de obiectat legat de fiecare dintre ei. Despre țară și despre Dumnezeu nu am avut niciodată nimic rău de spus. Nici el, nici ea nu m-au deranjat niciodată. Nu mi-au cerut nimic. Mi-au dat tot ce am cerut. Am găsit în țara mea de fiecare dată când am căutat și păduri și munți și ape și soare, mare, nisip și ploaie și hrană și cântec și dragoste. Am găsit de fiecare dată când l-am căutat pe Dumnezeu liniște și pace și împăcare și iubire. Cu fiecare am o poveste și e doar povestea mea cu țara mea și povestea mea cu Dumnezeul meu. M-au lăsat să-mi scriu singură poveștile. Oriunde am mers țara mea m-a primit de fiecare dată la întoarcere fără să mă întrebe ce-am căutat în țări străine și m-a lăsat să stau în ea fără să vrea să afle scopul și durata vizitei. Dumnezeu m-a primit de fiecare dată când m-am întors la el fără să mă certe că l-am uitat, fără să se supere pe mine și fără să trebuiască să spun o vorbuliță despre alte preocupări ale mele. România și Dumnezeu sunt singurele lucruri sfinte de la care eu nu am abdicat niciodată. În rest am mai șchiopătat pe ici pe colo, m-am mai împiedicat, m-am mai supărat, m-am mai îndoit. Cu Dumnezeu și cu țara mea nu m-am certat niciodată. Mi-au dat libertatea să fiu cine sunt, mi-au dat șansa să cresc independent de fiecare și știind că sunt mereu acolo în stânga și în dreapta mea. Nu m-au pus să plătesc niciodată. Nu cunosc vreun preț pentru că îl iubesc pe Dumnezeu și pentru că îmi iubesc țara. Se mulțumesc cu cât și când le dau. Nu mă condiționează cu nimic. Mă iubesc pur și simplu. Fără să fi conștientizat vreodată mi-am dat seama că am sigur două lucruri sfinte în viața mea : Dumnezeu și România. La mulți ani, draga mea Românie! Îți doresc să aibă Dumnezeu grijă de tine.  

" Eu fac într-o săptămână câte faci tu într-o zi", mi-a  spus la un moment dat Mateo, prietenul meu de-o viață, copleșit de ritmul în care se desfășoară lucrurile în viața mea. Copleșit și poate mirat de multitudinea de activități pe care eu le întreprind. Așa e. Sunt în acțiune mereu. Am talentul de a mă organiza. Reușesc foarte bine să așez lucrurile cap la cap să-mi prioritizez activitățile și să fiu în multe locuri. Pentru că așa sunt eu. Așa sunt construită. E un dar pe care l-am cultivat. Erau vremuri în viața mea când credeam că asta contează : să faci cât mai mult, să faci cât mai multe. Mai credeam că dacă pot eu, poate toată lumea. Între timp s-au schimbat prioritățile. Acum cred că e important cât înțelegi din ce faci. Poate că de multe ori multitudinea de acțiuni nu-mi lasă timp pentru observație. Când mă opresc sunt prea obosită să mai analizez și prefer să dorm pentru a mă reface fizic, gata să o iau de la capăt. 
Da, eu fac mai multe decât pot să facă într-o săptămână mulți adulți din jurul meu darămite copilul. Dar, între timp mi-am dat seama de altceva. Încerc să fac lucrurile conștient. Să trec prin filtrul inimii fiecare întâlnire, fiecare eveniment, fiecare răspuns pe care îl trimit unui cititor. Acum știu că la sfârșitul săptămânii nu ar trebui să contabilizăm câte lucruri am făcut și câte acțiuni am lăsat în urmă. Important e ce am înțeles din ce am făcut, nu cât de multe am reușit să facem.      

Oamenii spun la fel de ușor lucruri măgulitoare sau disprețuitoare despre noi. De curând, am înțeles asta mai clar decât aș fi vrut vreodată. Fix în același loc, uneori fix pe aceeași oameni i-am auzit spunând cât de mult contează ce fac eu si cât de bine se hrănesc din experiențele împărtășite de mine. Cât sunt eu de accesibilă și directă si prietenoasă si cât de mult contează pentru fericirea din casa lor, toate cântecelele si joculețele si filmulețele la care se uită copiii lor. Cât îmi sunt de recunoscători că pot să vină la spectacolele noastre și să trăiască o experiență minunată din care pleacă mai bogați. Fix în același context, aceeași oameni sau alții, la cea mai mică nemulțumire încep să arunce cu noroi si să urle nemulțumirile, să împraștie injurii si abjecții. O doamnă mi-a trimis un mesaj privat, lung cât o zi de post, în care mă lăuda pe mine și toată echipa cu borcane de miere turnate pe fiecare cuvânt și în care mă ruga să ii urc fetița pe scenă la un spectacol dintr-un anume oraș pentru că visul celei mici e sa cânte cu noi "Am o căsuță mică".  A început cu argumente din categoria "e fana cea mai mare, știe toate cântecele" și a încheiat cu "plătesc oricât pentru asta". I-am răspuns că nu urcăm copiii pe scenă decât în cazuri absolut excepționale și asta eu decid în funcție de situație și am refuzat politicos orice ofertă financiară precizând că o așteptăm în sala de spectacol unde vom cânta cu toti copiii cântecelul iubit. "Foarte urât ați răspuns. Âsta e mulțumescul pentru că noi dăm banii pe bilete? V-ați ajuns și sunteți arogantă? Vă credeți vedete? Sunteți criminalii viselor copiilor noștri " a venit răspunsul acestei mămici care cu acest mesaj și-a epuizat și cererea si frustrarea refuzului. Fix aceeași oameni care mi-au spus că întâlnirea cu mine, lucrul cu mine le-a schimbat viața, la cea mai mica supărare au început sa înșire cele mai urâte cuvinte posibile, spunând exact opusul a ceea ce spuseseră până acum. Nu merită să punem preț pe ce spun oamenii, nici când ne laudă, nici când ne înjură. Sigur că reacționăm absolut uman și atunci când ni se spun cuvinte frumoase ne gâdilă orgoliul. Bineînțeles că simțim fiecare înjuratură ca un bocanc în stomac. Organic suntem făcuți sa tresărim. Inima noastra reacționează și se bucură sau se întristează. " Mă doare inima sau mi se rupe inima" nu sunt niște simple expresii. Durerea sau bucuria se duce in stomac, în mâini iar la mine cel mai tare în picioare. Atunci când se spun cuvinte frumoase despre mine picioarele mele țopăie. Când cuvintele sunt urâte parcă mi se pune plumb în glezne și merg de parcă mi le târăsc. Dacă înțelegem la timp că oamenii, aceeași oameni pot să spună despre noi si cele mai frumoase lucruri si cele mai mari oribilități, nici nu ne mai hrănim cu energia lor: nici pozitivă nici negativă. Ne vedem de viața noastră făcând ceea ce ne place nouă si fiind fix cum suntem noi. Nu cum credem că am vrea sa ne vadă alții. Pentru ei putem fi la fel de ușor si mumă si ciumă. 

 "Trebuie sa iei minim 8 ca sa treci acest test ", asta i-a spus Mayei o profesoară fix înainte de a susține testul. Pana atunci i se spusese că va fi o evaluare a câtorva zile de studiu. Brusc înaintea testului i-a pus limitele. Era foarte supărată seara când am ajuns acasă. Era dezamăgită. Își pusese mari speranțe că femeia aceea e altfel decât mulți alți profesori. O urcase pe un piedestal, iar acum suferea că doamna profesoară s-a dat singură jos. Din cauza acestei condiționări aruncată înaintea testului, frica pusese stăpânire pe ea. “ Oamenii ne pun tot felul de garduri în drumul nostru. Pe care noi trebuie să le sărim. La sfârșitul vieții cei care își urmează drumul devin specialiști în sărit garduri. Ceilalți schimbă drumul de fiecare dată când întâlnesc un obstacol si nu reusesc sa-și urmeze drumul”. Ii spusesem asta unei prietene în urma cu câțiva ani iar ea furioasă mi-a trântit-o: " mă piș pe gardul lor ". Am zâmbit si am asigurat-o ca noi chiar putem să facem asta, dar din păcate nu ne va ajuta la nimic. O să ne facă si mai grea trecerea peste el. Dacā trebuie sā ne cățăram pe gard ca să-l trecem, o sā punem mâinile fix în urmele mizeriei noastre. Nu mai bine ne punem mâinile in șold si ne uităm la gard ca la o nouă provocare? Mai învățam o lecție despre cum trecem peste el? Gardurile pe care le pun oamenii în fața nostră sunt de toate felurile. Unele le sărim ca la atletism, altele sunt mari și trebuie să ne cățăram pe ele ca să trecem … Sunt garduri pentru care trebuie să luăm barosul si să lovim în fisura pe care am zărit-o și să ne strecurăm dincolo de el. Cu fiecare gard ne împrietenim ca să-l trecem. Ca să sari un gard trebuie să ajungi deasupra lui. Fizic și /sau emoțional. Dar trebuie musai să fii deasupra. Si după ce l-ai trecut, tu te duci în drumul tău fără să te uiți înapoi. Pentru că te uiți degeaba. Gardul oricum dispare. El nici măcar nu a fost un gard. A fost o provocare.

Sigur că adolescentei mele i-a prins foarte bine povestea mea. Se uita cu ochii mari și curioși la mine în timp ce ii povesteam cum sărim noi gardurile puse de oameni. Întâmplarea trăită de ea la școală ne-a dat noua ocazia să facem acasă o oră de lecție de viață. Ea nu era îngrijorată pentru test. Își evaluase lucrarea de 9. Era supărată că profesoara nu se purtase ca un antrenor, ci ca un arbitru. Ii sunt recunoscătoare acelei profesoare pentru tema dată. Dar pentru meseria pe care și-a ales-o aș fi apreciat mult mai mult să ajung acasă și să-mi povestească fata mea cum profesoara ei i-a suflat în aripi înaintea testului, a încurajat-o si i-a transmis o stare bună. Din păcate, doamna profesoara a ales să ridice un gard. Pe care copilul meu o să-l treacă. Pentru că Maya are un antrenor bun acasă.

Dacă mergi pe drum și te-ntâlnești cu oameni care stau pe bancă, în fața porții, te oprești și le dai bună ziua. Așa m-a învățat bunica, în urmă cu 40 de ani. Sau dacă pe drumul tău dai peste oameni mai bătrâni ca tine, faci la fel. Și nu era doar învățul meu – dacă ne vedeau șezând la poartă, trecătorii ne dădeau la rândul lor binețe. Unde s-o fi pierdut bunul simț sănătos al țăranului care dădea bună ziua fiecărui om care îi ieșea în cale pe ulița satului? Și oare unde au copilărit toți oamenii pe care îi întâlnesc zilele acestea? Despre ce au învățat de la bunicii lor, dacă nu știu abecedarul unei zile însorite? În ultima vreme, am devenit tot mai atentă și arunc generos saluturi pe piață. Intru în lift – îi salut pe cei care sunt deja acolo. Ies oamenii din lift, strig după ei “la revedere!” Ajung într-o instituție, salut de la portar până la director, salut chelneri, femei de serviciu, vânzătoare… de fiecare dată când cred că eu sunt cea care trebuie să salute, salut. Când ar trebui să se salute alții, mă uit la ei cu privirea aceea care spune “tu dă din cap, că zic io bună ziua”. Zilele trecute așteptam la ușa unui cabinet dintr-o clinică privată unde urma să fac o ecografie pe o căruță de bani. Eram singurul pacient care venise și așteptam cuminte pe canapea să fiu chemată. Am ajuns mai repede, că sufăr de boala punctualității.

Trece pe lângă mine o doamnă, se uită la mine, nu zice nimic, intră. Iese îmbrăcată într-un halat și intră din nou. Face operațiunea de mai multe ori, fără să-mi adreseze vreun cuvânt. Mă întreabă în cele din urmă dacă aștept pentru programarea de la ora 8 și mă asigură că doamna doctor trebuie sa vină. Ceea ce se și întâmplă, pentru că doamna doctor apare, toată numai un zâmbet, cu un puternic “bună dimineața!” după care intră în cabinet. Asistenta zâmbitoare, drăguță, extrem de politicoasă. Nu a salutat, dar asta nu m-a făcut să simt la ea aroganță sau lipsă de educație. A intrat pur și simplu în categoria aceea a oamenilor care nu salută pentru că nu știu că le-ar prinde bine și lor și celorlalți. Oamenii ăștia nu salută pentru că nu i-a învățat nimeni că au voie să facă asta. Au o reținere, ca și când ar face o faptă urâtă, ca și când i-ar deranja în vreun fel pe cei cărora li s-ar adresa. De unde atâta lipsă de bucurie? Suntem atat de stricați de cotidian încât mergem ca niște roboți, am pierdut privirea de ansamblu și nu ne putem da jos ochelarii de cal? Mi se pare prea mult să spunem că suntem o nație prost crescută, dar cred că suntem crescuți defect. Suntem rău-crescuți. Dintr-o teamă, dintr-o frustrare, dintr-un complex sau dintr-o aroganță anume preferăm să nu schițăm niciun gest de generozitate atunci când e vorba de locuri sau persoane care nu ne sunt familiare.

text publicat pe catchy.ro