– Te tot caută un băiat, zice că îl cunoşti, vrea neapărat să vorbească cu tine, mi-au zis fetele mele de la birou. Numele nu-mi spunea nimic. În cele din urmă le-am spus să le dea numărul meu. Într-un minut, m-a sunat şi mi-a spus de unde şi cum ne cunoaştem (adică de vreo 15 ani). M-a întrebat dacă nu am să-i dau ceva de lucru că e disperat, stă pe stradă de 3 zile, că nu mai are bani să plătească la Adăpost… L-am chemat unde eram. A venit şi l-am recunoscut. Aceeaşi privire vie. Dar slab şi dezbrăcat. În faţa mea, un om al străzii. Acum 15 ani, era un adolescent foarte harnic şi convins că lumea va fi a lui.

– Unde stai ? – Stau la un Adăpost unde costă 50 de RON pe săptămână. Pot să dorm, să mănânc ceva, să-mi fac un duş. Îmi caut ceva de lucru. Dar nu mă ia nimeni când aude că stau la centru. – Ce ţi s-a întâmplat? Cum ai ajuns aici ? – În 2004 au murit părinţii mei, în accident de maşină, şi eu am ajuns pe stradă. Nu mi-am mai revenit niciodată.

I-am dat 50 de lei şi l-am rugat să meargă la Adăpost şi să mă sune săptămâna viitoare. Mi-a zis că, la spălătoria la care era în probe, a ajuns microbuzul Zurli. Şi a văzut numerele de Satu Mare, apoi poza mea pe maşină. Şi m-a recunoscut. Şi m-a căutat. Cum să-l las baltă? Dacă a ajuns până la mine înseamnă că trebuie să fac ceva pentru el. Pot să înţeleg că sunt oameni care îşi revin foarte greu, după câte o lovitură grea de la viaţă. Sunt grozăvii din care nu te mai trezeşti. Dacă nu ai în preajma ta oameni care să te ghideze şi să te susţină, poţi să intri în pământ de viu şi să nu te mai scoată nimeni de-acolo. Dacă are cineva o idee, un gând, sau poate chiar o soluţie să întindem mâna unui tânăr, care poate s-ar agăţa de paiul ăsta ca să iasă la liman, să-mi lase aici orice propunere. Mă sună luni. Pot să-i mai dau 50 de RON să-și plătească o săptămână la centru. Dar poate putem să facem mai mult.

Trebuie să găsești pe cineva. Aud asta de o viață. Trebuie să găsești pe cineva! În fiecare pauză dintre relații (și ce dacă cea mai lungă a durat 7 ani) prietenii, și mai ales prietenele, au decretat: “trebuie să-ți găsești pe cineva”. Și ele nu înțelegeau de ce eu nu căutam pe cineva. “Cum de nu-ți găsești pe cineva, tu care ești toata ziua în lume. Evenimente, activități, întâlniri… ?” Sigur, ies mai mult decât iese media. Mă duc la tot felul de întâlniri pentru job, pentru pasiuni, afaceri, merg în cluburi și la concerte , în vacanțe, în țară, și merg des în străinătatea mai mult sau mai puțin îndepărtată. La mine nu ține reproșul : “unde vrei să-l găsești dacă nu ieși din casă.” Și cu toate astea nu îmi găseam pe cineva. Sufereau ele, da cum sufeream eu…

Asta până într-o zi când ( intr-o zi !!!) mi-am dat seama că nu trebuie să caut pe cineva, ci că trebuie să cred că-l voi găsi pe ACELA. Și să-mi văd de viața mea, fiind convinsă că el o să apară dacă trebuie să apară. Cine știe, poate el, ACELA, a căutat la rândul lui pe CINEVA care îl ține în drumul lui spre mine. Și își chinuie viețile unul celuilalt, fiecare mulțumiți că și-au găsit pe cineva, și resemnați de-a nu-l fi găsit pe ACELA. Nu toți îl găsim. Nu pe toate ne găsește. Așa cum maternitatea nu e pentru toată lumea, nici găsirea jumătății nu e pentru toți.

De câteva ori am fost pe-aproape. Așa de aproape că, pentru o scurtă perioadă de timp, am crezut că el e. De fapt ei, că nu a fost unul singur… Dar, niciodată nu a fost unul pe care să-l fi căutat, pentru care să mă fi îmbrăcat să ies în oraș, să mă uit în stânga și în dreapta și să zic: vreau să fiu cu cineva, ce-ar fi să fie ăsta. Pentru că niciodată nu m-am mulțumit să găsesc pe CINEVA, chiar dacă nu l-am găsit pe Acela, am găsit mereu pe ALTCINEVA.

 “Cred că ar fi trebuit să-ţi spun mai des că te iubesc”, mi-a spus replica asta care a făcut până şi pereţii să se mire. Când auzi asta de la cel mai important bărbat din viaţa ta, cu care ai trăit cele mai frumoase şi cele mai grele experienţe şi de care te-ai despărţit în urmă cu 10 ani, îţi ţâşnesc lacrimile instant. Pentru că da, noi femeile avem nevoie să ni se spună. Dincolo de toate gesturile frumoase pe care le poate face un bărbat, femeia aşteaptă vorbe. Se hrăneşte cu ele. Îşi alină visele şi îşi mângâie absenţele. Un te iubesc, spus cum şi când trebuie, iartă toate plecările şi îmbrăţişează toate revenirile. Inima nu strânge “ani de vechime” pentru pensie. Nu adună, ca într-o carte de muncă, toate replicile spuse, urmând să ajungă la un număr care să-i fie suficient. Pentru bărbaţi fiecare expresie se contorizează. Ţi-a spus săptămâna asta, luni, că eşti frumoasă, să nu mai aştepţi vreo drăgălăşenie până în week-end. Şi, oricum e deja o frecvenţă foarte mare.

Femeile ar vrea să audă cuvinte frumoase toată ziua. Noi am inventat diminutivele. Noi l-am inventat pe iubi, pe pisi, pe pisoi, pe ţuţuruţumutu, rar auzi bărbaţi sclifosind cuvintele. Nouă ne plac prescurtările emoţionale… Da, noi avem nevoie. Şi cum ei nu ne dau întotdeauna ceea ce vrem noi, ci de cele mai multe ori ne dau ceea ce vor ei, ne trezim după 10 ani de la despărţire că OMU îşi dă seama ce-ar fi putut să facă. – Spune-mi ceva frumos, îl rugăm uneori. – Ceva frumos? – venea replica lui însoţită de un zâmbet. Şi, jocul continua înlocuind de multe ori acele două cuvinte, care ar fi rezolvat o mie de probleme. Tare bine ar fi să-şi amintească bărbaţii mai des că pot să folosească două cuvinte: TE IUBESC şi-o să rezolve o mie de probleme.

Mă interesează doar oamenii care îmi plac.

Da. Asta înseamnă că nu mă interesează deloc oamenii care nu îmi plac. Nu sunt ipocrită şi nu pot să spun că iubesc pe toată lumea. Tind spre asta dar mai e "cale lungă luminii să ajungă". Nu consum energie ca să înţeleg ce nu-mi place la cineva care nu-mi place. Prefer să folosesc tot timpul acela dedicându-mi-l celor care îmi plac.

De ce m-aş întâlni cu cineva despre care eu ştiu că nu e pe sufletul meu când fix în timpul acela aş putea să mă văd cu cineva care îmi merge la inimă. Nu pierd timp cu persoane care sunt dintr-un film pe care eu nu-l înţeleg. Dacă vreodată o să văd lucrurile diferit o să-mi schimb şi abordarea. Fix la fel mă raportez şi în cazul celor care nu mă plac ei pe mine. Ce, credeaţi că eu cred că pe mine mă iubeşte toată lumea?:)))))) În niciun caz. Ştiu chiar eu câţiva care cred că nu sunt pe gustul lor. Culmea e că pe câţiva dintre ei eu îi plac.

Eu respect punctul de vedere al celor care nu se simt atraşi de mine. Aşa cum ei trebuie să respecte faptul că nu pierd timp să-i conving de contrariu ci prefer să folosesc acele momente făcându-i să râdă pe cei care mă iubesc. Cine nu mă place , nu mă place şi cu asta basta.

Poate să nu-mi placă energia unui om, ipocrizia, felul în care îşi atinge ţelurile…poate să nu-mi placă în relaţia cu copiii sau cu animalele sau cu fumatul…Poate să nu-mi placă deloc cum mestecă sau cum vorbeşte. Gesturile pot să fie cele care stau în calea fericirii noastre. Poate să nu asculte o muzică pe gustul meu, ba care chiar să mă deranjeze. Şi dacă persoanele acestea ar intra în preocupările mele eu n-aş mai avea loc de gânduri pozitive.

Aşa că am făcut o înţelegere mentală: numărul persoanelor care nu mă plac cu numărul persoanelor pe care nu le plac trebuie să fie identic. Şi atunci se anulează între ei şi eu trăiesc fericită împreună cu cei care mă iubesc şi cei pe care îi iubesc. Şi care sunt întotdeauna cu unul în plus: cu mine.

Este întrebarea pe care i-o adresez copilului meu atunci când vreau să ştiu dacă a lucrat suficient la matematică. Aseară, întrebând-o asta mi-am dat seama că ar trebui să fie o întrebare obligatorie pentru fiecare zi: sunt mai bună decât ieri? Sunt mai generoasă, mai înţeleaptă, mai iertătoare? Sunt mai pregătită în ceea ce fac? Sunt o mamă mai bună decât am fost ieri? Sunt o iubită mai bună? Sunt o prietenă mai bună, sunt o fiică mai bună, o soră mai bună, o fostă nevastă mai bună decât am fost ieri?

Îi spun copilului meu dintotdeauna că mie mi se pare cel mai important reper ziua de ieri. Şi că nu trebuie să se compare cu nimeni din jurul ei. Ea trebuie să-şi fixeze obiectivul şi apoi să se întrebe în fiecare seară dacă astăzi e mai bună decât ieri în atingerea scopului pe care şi l-a propus. La ea e simplu acum. Vorbim despre un examen la matematică şi pe ea cineva o verifică şi i se fac periodic evaluări astfel încât la testul propriu-zis să cam ştie cât e de bună.

Pentru că pe noi ne va evalua probabil Dumnezeu când tragem linia sau pe câţiva, prea puţini la număr, conştiinţa de la un anumit punct, nu ne ticăie, zi de zi, această întrebare în creier.

Eu o voi introduce pe lista mea de evaluări personale pe care le fac. Mai rar decât îmi doresc, dar din ce în ce mai des.

Chiar așa… Tu, cel care citeşti acum, eşti mai bun astăzi decât ai fost ieri?

 “ În toate casele e unul bun și unul mai puțin bun”. Eu am auzit asta de la bunica mea, o țărancă simplă de pe valea Țibleșului decupată fix din romanele lui Rebreanu. O femeie tare înțeleaptă. Mai târziu aveam să înțeleg că fix așa stau lucrurile. În fiecare cuplu unul e bun și altul mai puțin bun. Unul câștigă mai mulți bani, celălat mai puțini. Unul e mai prezent în viața copiilor, celălalt absentează mai mult. Unul e mai fidel, onest, cuminte, celalat golănește mai mult. Unul e mai rezistent, celălat mai slab. Nu o să găsești niciodată doi oameni care să exceleze la aceleași categorii.

Copiii noștri văd toate lucrurile astea. Și le înțeleg exact așa cum sunt.  Și știu exact care dintre părinți e cel puternic. Pe cine se bazează și cine îi mângâie. Nu întotdeauna același. Nu întotdeauna părintele care e suport fizic e și suport moral. Poate să fie foarte generos, dar să aibă așteptări foarte mari de la copil în timp ce celălat părinte poate să-l iubească necondiționat și să-l susțină fără să-l ajute fizic pentru că nu se poate ajuta nici măcar pe el. Copilul înțelege foarte devreme cum stau lucrurile și își ia ceea ce îi trebuie de la fiecare dintre ei. Copiii nu judecă. Ei observă și își asumă ceea ce au. Încep să judece numai după ce aud judecățile oamenilor mari. Numai după ce aude de la mama de o mie de ori că tata e un om slab, că tata nu se pricepe, că tata nu face și nu drege începe și el să spună asta. După ce aude un tată vorbind despre cât de slabă, neputincioasă, egoistă, absentă, aerienă e mama lui începe și el să-și pună problema.

Copilul își iubește ambii părinți indiferent  de cât sunt de puternici sau de slabi.

În fiecare familie unul e veriga puternică și celălalt veriga slabă. Într-un anumit moment. Rolurile se mai pot inversa pe parcurs. Dar, dacă îți asumi să fii veriga puternică atunci chiar fii, fără să suferi că celălat e veriga slabă. Nu lăsa frustrarea să-ți omoare bucuria. Copilul tau știe exact de la cine, ce poate și trebuie să ia.

Piatra pe inimă ţi se pune atunci când faci rău cuiva. Când cu vorba, cu fapta, cu gândul răneşti, înşeli, minţi, trădezi. Nu contează din ce motive, am stabilit deja că singura instanţă supremă e inima ta şi că în interiorul ei se află, punctual, ceea ce se numeşte adevărul tău absolut. Acolo se aşază sau nu, piatra greşelii. O piatră grea cu care te târăşti în lume. Şi care se ia numai atunci când îţi recunoşti fapta şi ceri iertare celui rănit. Când vine ziua în care găseşti atâta putere încât să poţi stă drept în faţă celui lovit, să-l priveşti în ochi şi să-i spui că îţi pare rău, iar celălalt chiar să simtă asta din glasul şi din privirea ta. Pe suflet piatra se aşază când ai fost rănită. Doare îngrozitor minciuna şi trădarea şi dezamăgirea. Sufletul ţi-e greu şi cel mai rău e că nu depinde de nimeni să scapi de piatra de pe suflet. Poţi să o dai jos doar iertând. Şi iertarea nu vine peste noapte, nu spui tiribam-tiribum să-l iert pe Gheorghiţă acum şi brusc să îţi simţi iar sufletul un nor pufos, care se mişcă liber pe cerul senin. Şi dacă în situaţia în care răneşti sunteţi o echipă, cel puţin doi oameni implicaţi, atunci când eşti rănit e posibil să nici nu ştie celălalt că ţi-a făcut un rău. E posibil să fi atins cineva, fără voie, o zonă extrem de sensibilă pentru ţine şi să-ţi fi pus piatră pe suflet. Atunci când ţi-e sufletul greu eşti singur, iar iertarea vine într-o zi pe care nu o ştie nimeni. Cred că sunt cele mai mari greutăţi pe care le duce un om într-o viaţă. Piatra de pe inima şi piatra de pe suflet. Atunci când astea două sunt uşoare, nici căratul munţilor în spate nu ni se mai pare greu. E şi motivul pentru care merită să fim buni. Şi oneşti. Şi curaţi. Şi drepţi. Să nu rănim şi să nu ne înconjurăm de oameni care cu asta se ocupă. E atâta loc frumos pe Pământ, sunt atât de mulţi oameni lumină. Pe ei să-i căutăm. Cu ei să facem Gaşcă. Cu cât suntem mai mulţi în partea asta, cu atât vor fi mai puţini de partea cealaltă. Pentru că, oricât ar fi de mare întunericul, un singur chibrit îl poate sparge.  

Eu mă înțeleg pe mine și uneori te înțeleg si pe tine. Nu-ți pierde timp încercând să mă faci să te înțeleg. Dacă înțeleg ceva la tine înseamnă că am înțeles eu , cu mintea și cu inima mea acel lucru, nu m-ai convins tu, nu m-ai determinat, nu mi-ai explicat suficient de bine ca să înțeleg. Poți să-mi explici o formulă matematică, poți să-mi explici un traseu până la o destinație, poți să-mi explici o analiză gramaticalā. Dar nu poți să-mi explici o emoție. Nu-mi poți explica aprecierea sau repulsia. Nu ai cum să-mi desenezi frica sau curajul. Nu pot să înțeleg decepția sau exaltarea dacă eu nu am fost niciodată acolo. Sau dacă în mintea sau în sufletul meu nu s-au întâmplat niciodată. “De ce-a făcut asta, de ce a ales aia, de ce nu schimbă cealaltă, de ce mai stă cu ăla, de ce se mai vede cu aia, de ce nu-și pregătește nu știu ce, de ce nu se duce nu știu unde…”- de câte ori nu s-a întâmplat să ridici din umeri și sā spui- NU ÎNȚELEG. Cumva, supărat pe celalat. NU ÎNŢELEG spune foarte clar că e vorba despre tine.

Tu nu înțelegi ce e cu viața mea, cu alegerile mele, cu acțiunile mele. Tu ai o limită legată în a mă înțelege. Când eu nu înțeleg este despre mine. Nu ai tu nicio vinā că eu nu te înțeleg. Experiențele, cultura, trăirile mele s-au oprit la un pas distanță de ceea ce mi-e dat să trăiesc cu tine. Când o să fac acel pas și noi o să fim în același drept , probabil că nici măcar nu va mai exista această situație. Acum, din păcate, te înțeleg pe tine dacă în mine s-au petrecut lucruri groaznice sau extraordinare care mă fac să pricep. Poate am trăit o întâmplare, poate am citit ceva care m-a zguduit din temelii, poate am avut o revelație și am ajuns să înțeleg și ceva din ceilalți. Ce știu sigur este că eu mă înțeleg pe mine si tu te înțelegi pe tine. Și uneori ne înțelegem unul pe celalat. Când întâmplările și trăirile noastre se întâlnesc în același loc de joacă. În rest, ne pierdem vremea chinuinu-ne să ne facem reciproc înțeleși. Cine și ce se înțelege, se înțelege.