Orice am face, oricât am vrea, la orice ne-am raporta, asta suntem: nişte copii de ţărani. Majoritatea celor din jurul meu sunt prima generaţie născută la oraş. Părinţii prietenilor mei, părinţii colegilor mei, a majorităţii oamenilor pe care îi cunosc s-au născut la ţară, acasă sau în câmp, lângă vreo căpiţă de fân sau în căruţă… mult prea puţini au văzut un tavan dintr-o sală de naşteri atunci când au deschis ochii.

Suntem copii de ţărani. Bunicii noştri au refuzat multă vreme să-şi mute WC-ul din fundul curţii în camera din dos. Au învăţat la lumina lămpaşelor şi a lumânărilor şi au descoperit târziu toate facilităţile lumii moderne.

Suntem copii de ţărani. Părinţii noştri sunt primii din familiile lor care au mai mult de 8 clase şi care au vorbit la telefon.

Suntem copii de ţărani. Aproape toţi mai avem pe cineva la ţară şi, de fiecare dată când ne ducem acolo, ne amintim cum e să culegi buruienile din grădină, cum e să întorci otava şi să strângi fânul, cum e să stai cu vaca la păscut, să speli hainele la râu, să duci mâncare la prânz cosaşilor sau să aşteptăm seara în drum ciurda să-ţi intre bivolul în curte. Majoritatea ştim cum e să te plimbi cu căruţa de nevoie şi nu de divertisment. Ne-am spălat pe faţă în lighean şi ne-am îmbăit în covată sâmbăta, ca să fim curaţi pentru biserică.

Suntem copii de ţărani. Am învăţat Tatăl nostru şi Îngeraşul ca prime poezii de la bunicile noastre şi sunt probabil singurele versuri pe care le-am putea spune şi acum, cu ochii închişi, la orice oră din zi şi din noapte.

Suntem copii de ţărani şi n-ar trebui să uităm asta. N-ar mai trebui să fim atât de critici cu noi. N-ar mai trebui să ne certăm atât de mult. N-ar mai trebui să ne pedepsim aşa de tare. Mulţi dintre noi au reuşit mult peste ceea ce ar fi putut să-şi imagineze bunicii noştri. Mulţi dintre noi au ajuns în locuri despre care părinţii noştri nici măcar nu ştiau că există pe glob. Mulţi dintre noi fac meserii de care ar fi mândri toţi boierii pentru care au slujit stră-străbunicii noştri.

Suntem mult, foarte mult. Poate să fie şi mai bine. Dar să nu uităm că suntem, totuşi, copii de ţărani.

Nu apucam să mă bucur de cel care intra, că în îmbrățișare îl observam pe următorul. Brațele mele nu se mai săturau să strângă suflet după suflet care intra în încăpere, parcă dintr-o cascadă desprinsă dintr-o poveste. Am simțit că timpul s-a oprit în loc și Universul a rugat timpul să bată numai pentru mine.   Oameni cu care trăiesc, oameni cu care lucrez, oameni cu care mă joc, oameni cu care iubesc, oameni cu care nu m-am întâlnit de ani și ani, și parcă ieri am fi băut ultima cafea împreună. Toți m-au găsit mai frumoasă decât știau. Și da, așa și sunt. Cei care au cunoscut-o pe Mirela de-acum 20 de ani, s-au întâlnit cu o Mirela care nu mai vrea să demonstreze nimic nimănui. Cei care m-au cunoscut acum 10 ani, au găsit pacea pe care n-o aveam. Cei care m-au văzut în ultimii 5, mi-au spus că niciodată succesul nu mi-a luminat mai frumos chipul. Și toți mi-au spus același lucru: îmi doresc într-o zi, copilul meu să vorbească despre mine cum a vorbit Maya despre tine. Cine e Editura Evrika ? E o editură tânără condusă de o femeie minunată, Alina Radu. Am cunoscut-o la întâlnirea Femeilor de afaceri. Eu am fost invitată “spiker”, ea în sală. Am schimbat câteva replici și apoi am decis: eu voi scoate următoarea mea carte cu tine. Din acel moment totul s-a întâmplat foarte repede. I-am trimis materialul, mi-a trimis 5 variante de copertă, mi-a făcut cu ochiul coperta cu un copac, dar nu eram sigură. Am plecat în vacanță. În Bali. Peste tot – copacul vieții . Eram în Ubud, într-o dimineață magică, în care m-am trezit și am știut exact ce fac mai departe. Am stabilit data, detaliile, și până să mă întorc din vacanță totul a fost pus la punct. Ziua lansării a venit firesc și simplu. Invitații mei au venit cu un munte de gânduri frumoase și de super energie. Fotografii, Adi Popa și Craiciu Ovidiu, au surprins emoția și bucuria fiecărei întâlniri, mai bine decât pot eu descrie în cuvinte. Vă mulțumesc, celor care ați ales cartea mea. Puțin m-ați ales și pe mine. Sper să vă placă. Și, de ce nu, poate să vă inspire.

Am petrecut cu tatăl copilului meu primul Crăciun împreună. După 10 ani de la despărțire. Și după aproape 20 de ani de când ne cunoaștem. La 10 ani distanță, încă își mai făcea loc între noi cel cu cornițe și mai provoca, sau măcar încerca să provoace, câte o discuție care să trezească în noi orgolii, resentimente… Se vedea de departe efortul pe care îl făceam fiecare, să nu permitem niciunui gând murdar să iasă la suprafață.

– Ne-am despărțit pentru că tu munceai prea mult, mi-a spus el. – Eu țin minte că ne-am despărțit pentru că tu nu mai doreai să muncești, i-am spus eu, râzând de faptul că fiecare dintre noi reținuse corect problema, dar că ea era văzută din unghiuri diferite, din toate punctele de vedere.

După 10 ani de la despărțire, am înțeles că, în cei 10 ani cât am stat împreună, fiecare a trăit un alt film. Pentru fiecare dintre noi scenariul era altul. Una e ceea ce am reținut eu, și alta e ceea ce a văzut el în relația noastră. Unele au fost satisfacțiile mele, altele au fost nevoile lui. Clar, noi doi am fost din filme diferite. Și, ca o co-producție a două case de film, s-a născut un copil, la propriu, care nu avea cum să se dezvolte armonios între dramă și comedie. Avea nevoie de ceva la mijloc. Avea nevoie de o producție de familie. Dar, cele două case, prea ocupate să producă filme de artă greu de pătruns și, și mai greu de mestecat, nu erau capabile să producă lucruri ușoare, simple, armonioase. Eram prea artiști amândoi, pentru dulcegăriile unor filme romantice. Dramă scria pe fruntea relației noastre. Dramă am avut. În toate felurile posibile. Un film pe care l-am trăit cu stomacul ghem cap coadă, o peliculă când alb-negru, când color, cu replici tăioase și acide, cu muzică dramatică, și cu efecte de sunet și lumini demne de Oscar. Despre interpretare, numai la superlativ. Niciunul nu am făcut economie de gestică și onomatopee, de grimase și ridicări de sprâncene. Ne-au luat 10 ani să putem sta pe aceeași canapea, și să ne uităm împreună la dramele produse de alții, mari regizori și jucate de actori adevărați. 10 ani, în care ne-am întors povestea pe toate fețele, și am stors-o de toate cunoscutele și necunoscutele. Dar a meritat. Am câștigat rolul de spectator activ în viața copilului nostru. Spectatori frumoși și luminoși, care au scaune la VIP, și care sunt acolo să susțină cu aplauze reprezentațiile ei. Faptul că noi doi avem fotoliile lipite, este munca noastră de 10 ani. Nu întâmplător eu pledez pentru ca părinții biologici ai copiilor să rămână frumoși, spectatori activi în viețile copiilor lor. Și, dacă e nevoie, din când în când, să mai ajute la câte un rol secundar sau la o compoziție, să știe copilul că are pe cine se baza. Îmi place să cred că mi-am înțeles dramele, și că pot acum liniștită să mă bucur de filmele romantice. Fără să mai dramatizez nimic din ceea ce mi se întâmplă. Cel mult să mă amuz de comediile pe care le regizează destinul cu mine, și cu cei din jurul meu.

Nu poți crește un copil drept într-o relație strâmbă. Și asta e valabil indiferent dacă părinții mai sunt împreună sau nu. Stăm în relații strâmbe, false, relații chinuite, și vrem să creștem copii drepți. Poate vi se pare că exagerez cu povestea asta dar, observ în jurul meu foarte mulți părinți care ajung în puncte extreme cu copiii lor, și caută disperați ajutor în toate părțile. Bat cursurile de parenting, plătesc ore întregi la psihologi, se duc la preoți, la medici… dar la cine nu se duc ? Vorbesc cu toată lumea, mai puțin cu celălalt părinte. Pentru că ăla nu merită să vorbești cu el. Pentru că ălălalt nu se implică. Pentru că celuilalt nu-i pasă.  Pentru că nu a mai dat un ban de câteva luni, sau poate nu i-a dat niciodată. Ok. Să presupunem că așa stau lucrurile. Atunci trebuie să acceptăm că problema e acolo și, decât să mai dăm niște bani în altă parte, mai bine plătim niște cafele mai multe, mai lungi, mai dese, pe care să le bem cu celălalt părinte, și să-l aducem încet încet, acolo unde vrem: într-o relație dreaptă, de părinți biologici ai aceluiași copil. De dragul copilului nostru, merită să facem asta noi, acei părinți care observăm că are o problemă și vrem să o corectăm. De ce să ne supărăm pe celălalt pentru că lui nu-i pasă, pentru că nu știe cum să facă, pentru că nu e în stare să vina el cu soluții. Eu cred că în astfel de situații, cel căruia îi pasă mai mult trebuie să facă mai mult. Ceva tot o să reușească până la urmă.  Poate nu îndreaptă de tot situația, dar o ridică de la pământ. Nu putem să le cerem copiilor noștri să crească drepți, când relațiile în care noi i-am conceput sunt strâmbe. Îndreaptă-ți relația ca să-ți îndrepți copilul. Ajută-l să stea demn în fața întregii lumi. Oamenii mari au strâmbat relațiile, ei să le îndrepte. Nu e corect să le cerem să trăiască în greșelile și încăpățânările și orgoliile noastre. Ba, pe deasupra, să le cerem să și fie drepți, sau să ne supărăm pe ei, pe lume și pe viață că nu sunt așa cum credem noi că trebuie să fie.

Expresia "suntem prieteni pentru că ne bazăm unul pe altul" ar trebui completată cu "suntem prieteni pentru că știm să ne bucurăm unul pentru celălalt". Cred că oamenii sar la necaz să-i ajute pe ceilalți. Nu trebuie să-ți fie un bun prieten ca să-l suni la miezul nopții și el să ia primul taxi să ajungă la tine.  Oamenii se opresc pe stradă să dea o mână de ajutor. Îți ajuți neamurile, vecinii, colegii de muncă. La accidente, multă lume trage mașina pe dreapta și coboară să vadă ce s-a întâmplat. Din curiozitate, sau din omenie, oamenii ajută la necaz. Avem în noi o dorință de a juca rolul salvatorului și o plăcere ciudată de a adulmeca victima. Putem ușor să empatizăm cu oamenii aflați la necaz. Am fost și noi în punctul acela, știm cum e și cu ce se mănâncă. Eu cred că adevărații prieteni îi vezi când ai succes. 

Testul invidiei e poate unul dintre cele mai grele teste din lume.

-Să te bucuri că prietenul tău și-a găsit fericirea într-o poveste și se adună la casa lui, lângă cineva, lăsându-te pe tine pe drumuri și a nimănui;

– Să te bucuri că prietena ta și-a luat o casă, când ție abia îți ajung banii să-ți plătești chiria;

– Să te bucuri sincer că omul cu care ai împărțit o coajă de pâine uscată a cunoscut succesul, și mănâncă acum cele mai bune prăjituri; – Să fii fericit când prietena ta face revelionul în destinații exotice, în timp ce tu stai acasă;

– Să te bucuri când cel de lângă tine a fost ales pentru promovare, deși ați plecat în competiție cu șanse egale și norocul a fost de partea lui…

– Să-ți sară inima din piept de fericire că prietena ta va avea un copil, deși tu ai fost cea din gașca voastră care ți-ai dorit mereu asta;

– Să te bucuri că prietenul pe care îl cunoști de-o viață renunță la munca ce-l face nefericit și își urmează visul, gest pe care tu încă nu ai curajul sa-l faci…

Da. Cred că prietenul adevărat la succes se recunoaște. Adevărații prieteni îți bat la ușă cu o sticlă în mână și vin să vă bucurați, la fel de repede cum îți bat la ușă cu pachetul de șervețele și vin să plângeți. Cred că prietenii adevărați se cunosc la necaz și se recunosc la succes.    

Putem să avem copii diferiți. Copiii noștri sunt sociabili sau retrași, sunt direcți sau sclifosiți, sunt grași sau slabi, olimpici sau mediocrii, curajoși sau precauți, sportivi sau sedentari, cu ADHD sau sindrom DOWN, cu leucemie sau cu muci, sănătoși sau bolnăvicioși, talentați sau simpli, înalți sau scunzi, ascultători sau nerăbdători… Copiii noștri pot să fie în toate felurile, care nu au nicio legătură cu noi, cei care le-am dat viață. E în destinul lor și al nostru să învățăm să trăim și să îi acceptăm așa cum sunt. Aici noi nu prea mai putem face nimic, dincolo de tot ceea ce e omenesc posibil și, bine-ar fi, ca fiecare părinte să fi încercat deja. Dar ei, copiii noștri, mai mult sau mai puțin speciali, mai la fel sau mai altfel, toți au în comun un lucru care depinde de fiecare părinte în parte: pot să fie fericiți. Stă în puterea noastră, a părinților, să-i ajutăm să se placă așa cum sunt. Noi putem să fim dovada că ei sunt iubiți pur și simplu. Iubindu-le sufletul, ei vor înțelege că dragostea noastră e dincolo de timp și spațiu, și asta îi va face puternici. Și fericiți. Din păcate, de multe ori, părinții sunt primii care le pun etichete copiilor lor.

Prezintă lumii problema ca pe o scuză, pentru situația în care cineva i-ar condamna. Părinții sunt primii care se tem să-și arate dragostea pentru copiii lor, de frica lumii. Încearcă să-și țină copiii departe de toată lumea care ar putea să îi rănească. Ei uită, sau nu știu, că niciun copil nu poate fi rănit de nimeni, atâta timp cât se știe acceptat și iubit de mama și de tatăl său. Orice ar strica cineva în inima și în echilibrul unui copil, mami are puterea să repare. Mama și tatăl își simt copilul prin emoția pe care o transmite. Ei îi văd sufletul, nu problema pe care o observă ceilalți. Stă în puterea părinților să-și crească în iubire și acceptare copiii. Dacă părintele e soarele, copilul e lumina. Și oamenii nu rezistă în fața ei. Lumina e atât de puternică, încât îi obligă pe cei din jur să închidă ochii la toate imperfecțiunile, și să-i vadă în toată Frumusețea. Stă în puterea părinților să facă o lume întreagă să-i iubească, să-i accepte copilul. Așa cum este.

Am o rezistență din ce în ce mai scăzută la victime. Victimele oricui, victimele tuturor, victimele propriilor nefericiri și neșanse. Victimele sociale, artistice, politice, victimele religioase și victimele nutriționiste. Cu cât întâlnesc mai mulți oameni care se luptă cu boli, au învins ghinioane majore, au depășit pierderi imense de oameni dragi, cu atât mi-e mai greu să închid ochii miorlăiturilor și "plângalelor" unor oameni, care n-au avut noroc să câștige mulți bani fără să muncească prea tare, să aibă copiii genii și să fie pe locul întâi, ca să nu mai fie ei supărați că sunt doar între primii 10 din clasă.  Mi-e din ce în ce mai greu să ascult plângăcioși nemulțumiți că au șefi idioți, dar până la urmă salariul e ok, și mai rămân să-l suporte pe ăla. Gradul meu de suportabilitate pentru așa-zisele victime, este în scădere dramatică. După ce i-am cunoscut pe copiii părinților de la Fundeni, nu prea mai am chef și răbdare să ascult părinți care sunt distruși că le-au răcit copiii și le curg mucii. După ce vorbesc la telefon cu prietenul meu, care deși a făcut al doilea infarct, se bucură de muncă și copil, și mamă și viață, mi-e destul de greu să zâmbesc, în timp ce domnul din fața mea suferă că nu i-a venit mașina, comandă specială din Germania, de la reprezentanță, și viața e nașpa că de vină este sistemul, și tună și fulgeră o oră, despre cât de prost merg lucrurile.

Când ai în agendă o prietenă a cărei mamă nu o mai recunoaște, din cauza unei boli ucigătoare și în timp ce vorbești cu ea la telefon și plânge cu sughițuri, cum și-a vizitat mama care crede că ea este prezentatoare de emisiuni TV, nu prea îți mai vine să o consolezi în niciun fel, pe fata care se miorlăie și plânge că este nefericită, și are o stare proastă pentru că el nu i-a luat ce se aștepta iubi să-i ia de ziua ei, ci i-a luat altceva. E atât de greu să facem diferența între luptă și zbatere ? E atât de complicat să înțelegem că există probleme, și există situații. Că zbaterea e despre lucrurile absolut lipsite de importanță, fără de care viața noastră ar putea să-și urmeze același curs, în timp ce lupta e pentru a te ridica, pentru a învăța din nou să mergi, pentru a simții din nou mângâierea soarelui pe față. Să stai cu fața în soare și să simți pe chipul tău fiecare rază, este imens. Sunt oameni care nu mai pot să stea nici măcar în dreptul unei ferestre. Să te apleci să culegi o floricică dintr-o pădure înmugurită, e imens. Sunt oameni care nu mai pot să facă doi pași. Să privești cerul, de mână cu cei pe care îi iubești, este dincolo de orice supărare. Sunt atâția oameni care nu-i mai pot ține de mână pe cei pe care îi iubesc. Iubesc oamenii care luptă. Îi susțin, și îi ajut cu tot ce pot. Pe cei care se zbat, îi rog să o facă puțin mai încolo. Să lase spațiul din jurul meu pentru cei care au cu adevărat nevoie de toată energia mea.

 La sfârșitul ultimului spectacol, s-a agățat de gâtul meu o fetiță cu sindrom Down, care mă strângea în brațe fericită, în timp ce mama ei, cu lacrimi în ochi, îmi spunea că suntem idolii ei, și îmi mulțumea pentru că facem viața copilului mai frumoasă. Doi pași mai încolo, o mamă mi-a trântit, agresivă și plină de nervi, un: "Mergeți să o aduceți pe Fetița Zurli, să facă poze cu fetița mea, că e foarte dezamăgită cea mică". Cea mică, un boț de copil, plângea de mama focului că nu a făcut poze cu Fetița Zurli. M-am oprit, am luat-o de mânuță și i-am spus: iubita mea, Fetița Zurli s-a dus să facă și ea pipi, nu poate să vină acum, înțelegi ? Fetița s-a oprit automat din plâns, a dat din cap că da, și eu i-am trimis mamei privirea 17, spunându-i și cu vorbe, că există întotdeauna o explicație pe care ar trebui să o găsească fiecare părinte pentru propriul copil. Am mai făcut doi pași, și o bunică m-a prins de mână, s-a uitat în ochii mei, și mi-a zis un “bravo fetițo” care m-a făcut să plâng instant… 3 pași mai încolo, un băiețel cu dizabilități, mă ruga să îi duc un colier Fetiței Zurli, și să îi dau o îmbrățișare. O “doamnă” s-a grăbit să-mi atragă atenția că e un copil cu probleme. Eu știu exact cum e fiecare copil, am deja atât de multă experiență și intuiesc rapid în ce ape se scaldă. Iar în privința acestor copii, eu sunt foarte sensibilă la situația lor. Nu pentru că sunt copii problemă, ci pentru că sunt copii speciali. Copii, pentru care părinții lor trebuie să consume de zece ori mai multă energie decât consumăm noi, părinții de copii care nu ne solicită.

Să ai un copil care nu se deplasează, pe care îl duci la toaletă în brațe de câteva ori pe zi, să ai un copil care nu duce mâna la gură, și să-l hrănești tu cu lingurița, nu se compară cu efortul pe care îl face o mamă ce întinde niște unt pe o felie de pâine, și îi dă celui mic bucata în mână… Îi admir și îi respect pe părinții care au înțeles că au o misiune frumoasă, în îngrijirea unor copii speciali, și luptă împotriva unei lumi întregi, plină de părinți lipsiți de răbdare și înțelegere cu cei din jurul lor.  E foarte greu în lumea noastră să fii părinte de copil cu probleme. Și eu, când mă întâlnesc cu astfel de părinți, mă opresc din tot ce ar putea să pară mai important, și le dau toată atenția din lume. Am făcut o înregistrare cu Dragoș pentru toată Gașca, sub privirile înlăcrimate și impresionate ale părinților lor. Mă voi opri întotdeauna atunci când voi avea de a face cu părinți frumoși, de bun simț, oameni care sunt atenți la copiii lor și la copiii celorlalți. Nu răspund la alintături, nici măcar nu privesc spre părinții nemulțumiți de nimicurile cotidiene, nu vorbesc cu părinții care fac reproșuri și nu mișcă un deget tot spectacolul, chiar dacă micuții lor îi imploră să participe. Văd de pe scenă situații, și mi se rupe sufletul: copii care trag de părinții lor, iar ei refuză să se implice în vreun fel. Poate le e jenă, poate nu știu, poate simțul penibilului este cel mai dezvoltat simț al lor, poate chiar nu vor. Îi văd, încerc să-i scot din amorțeală, și când dau cu capul de zid, mut privirea. Mut privirea o secundă și văd părinți care strălucesc. Și care se bucură cot la cot cu copiii lor. Copiii lor sunt fericiți și luminoși. Copii liberi să se bucure împreună cu părinții lor de “nimicurile” unei zile. Într-un spectacol, noi suntem între ei. La mijloc. Între părinții care stau cu mâinile în sân și mestecă gumă, sau scriu mesaje pe telefon în timp ce piticii imploră câteva minute de conectare, și părinții care cântă, aplaudă, se bucură. Și ieșim dintr-un spectacol ca dintr-o centrifugă ce ne-a stors toată energia. Dar fericirea celor mici merită fiecare efort.  Iar bucuria lor e răsplata noastră.

Sunt sigură că acești copii, aceste generații, încet, încet, își cresc părinți frumoși.

Dragos, un copil care pentru o parte dintre oamenii din jurul nostru e un copil cu probleme. Pentru cealaltă parte, e un copil special. Iar părinții lui, vă asigur eu, că sunt îngeri. Buni, blânzi, răbdători, oameni care văd dincolo de disconfort. Văd în sufletul și în mintea copilului lor. Sufletul e imens, iar mintea absolut sclipitoare.

Vă mulțumesc, părinți de copii. Vă mulțumesc vouă, celor care învățați, de dragul copiilor voștri, să fiți părinți mai buni.

Indiferent daca îl mai iubești sau nu, indiferent daca-l mai vrei sau nu în viața ta, pe omul cu care ai făcut un copil nu-l mai uiți niciodată. Și, dacă tot s-a instalat definitiv în mintea noastră și e parte veșnică din amintirile noastre prin ADN-ul copilului, de ce să nu-l transformăm într-o amintire frumoasă?

Despre noi este vorba, nu despre celălalt. Nu despre cât de tare ne-a trădat, nici cât de tare am suferit, nici despre cât a fost de ticălos, nemernică, trădătoare, infidel, iresponsabil. Nu. Nu e vorba despre celălalt. E vorba despre mine.

Despre ce aleg să păstrez în mine. Despre ce duc mai departe în inima și în sufletul meu. Despre sertărașele din memoria mea. Câte sunt pline cu dulciuri și câte sunt ticsite de lucruri murdare ?!

Povestea cu celălalt s-a sfârșit. Amintirea lui e o sămânță care în inima mea crește ceva. Eu aleg ce vreau să crească din sămânța aceea. Dacă voi alege să cresc ciulini asta voi avea. Și, de fiecare dată când voi privi grădinița din inima mea, voi vedea scaieții care mă vor înțepa de fiecare dată când îi voi atinge. De ce n-aș alege eu să cultiv margarete ? De ce nu aș transforma sămânța aceea în cele mai frumoase margarete și, de fiecare dată când voi privi în inima mea, să mă bucur de ele.

Un lucru e cert. Cu celălalt părinte al copilului tău te vei intersecta toată viața. Mai rar, mai des, pentru că vrei tu sau celălalt, pentru că vrea copilul, pentru că vrea legea sau judecătorul, sau doctorul, sau nepoții. Nu-l poți șterge din istoria copilului tău. Poți să nu te mai întâlnești cu el niciodată. E în mintea ta. A intrat acolo. Și va rămâne. În viața copilului tău și în viața ta. Și, dacă nu ai putut să-ți salvezi relația, poți să-ți salvezi măcar amintirea.