“V-am câștigat încrederea”, adică e a mea și pot să fac eu ce vreau cu ea, pentru că am câștigat-o. Ei bine, NU. Nu a fost nici un război, nu a avut loc nici un concurs, nu am jucat încrederea mea la loto ca să o poți câștiga și nici la ruletă nu am pus-o pe masă. Încrederea mea este ceva ce îmi aparține, așa cum îmi aparțin inima, ficatul și rinichiul. Nimeni nu le poate câștiga. Cineva la un moment dat poate să le primească. Discutam cu o prietenă care îmi reproșa: ”Tu dai încredere oamenilor și apoi ei te dezamăgesc”. Nu, nu mă dezamăgesc. Pentru că nu au cum să mă dezamăgească. Eu plec în orice relație cu toată bună credința la mine. Adică nu dau 5 grame azi, 5 grame mâine… sau, mai simplu, e ca și cum eu aș depune o sumă de bani într-un cont și-aș spune: "Uite, poți să faci ce vrei tu cu banii ăștia, dar înmulțește-i. Fă-i să crească. Eu îți las ție toată decizia despre cum acționezi. Vei putea să folosești “încrederea mea”- banii, până la ultimul leu. Ei vor crește înapoi ca prin minune, de fiecare dată când tu vei lua. Folosește contul să facă mai bună relația dintre noi.” Și așa, eu mi-am depus încrederea în mâna celuilalt. Dacă lucrurile nu stau așa cum ne-am înțeles, eu într-o zi îmi iau încrederea și plec în treaba mea.

Într-o zi, pur și simplu retrag banii din acel cont, iar persoana respectivă nu mai are ce să folosească. E dreptul meu, e depunerea mea. Dau și iau încrederea atunci când vreau, în funcție de cum sunt datele problemei. Ei bine, sunt oameni care se crizează că nu mai au nimic în contul încrederii mele. Că le-am luat. Păi, era a mea. Eu am dat-o, eu am luat-o. Cei care au pierdut-o, au pierdut-o doar pentru că au luat-o ca pe ceva ce li se cuvine, crezând că vor putea toată viața să beneficieze de ea. Încrederea nu se termină niciodată. Ea doar se dă și se ia. Încrederea se poate pierde.

Vă cer ajutorul să ne facem un cadou altfel de 8 martie. Eu am ales să sărbătoresc ziua femeii cu 30 de mame care și-au luat copiii în brațe și-au fugit din fața soților agresivi. O asociație, Touched, le susține și le ajută să se reașeze pe picioarele lor și să meargă mai departe. De obicei femeile rămân în case în care sunt bătute și umilite, lângă soți agresivi pentru că nu au unde să meargă, nu au pe nimeni de parte lor, nu prea mai au cum să-și câștige existența. Asociația Touched le susține, le e mamă și tată, și casă și colț de pâine și stâlp pe care ele să se sprijine. Le ajuta sa se califice sau recalifice si incet incet devin independente si pot avea grijă de copiii lor.

Eu vreau să le fac o bucurie acestor femei. Să le dau cartea mea și un cadou cu ocazia acestei zile. M-am mai gândit puțin și mi-am dat seama că în lista mea sunt multe persoane care ar putea să facă și ele același lucru dacă ar ști ce și pentru cine.

Așa că, vă invit să vă dăruiți 8 martie unei mame pentru care viața s-a întors cu capul în jos. Orice vreți voi poate conține acel pachet. Haine, cosmetice, accesorii, ce vreți voi. Lucruri noi pe care fie le aveți, fie le veți achiziționa. Alege o mamă și pregătește-i un pachet. Eu voi merge la ele și le voi înmâna personal. Pregătește pachetul din tot sufletul și el o să valoreze de o sută de mii de ori mai mult.

Puteți să-mi aduceți pachetele în mai multe locuri. O să vă dau toate detaliile la momentul potrivit.

Aștept mesaje la mirela@zurli.ro iar eu vă voi trimite toate coordonatele acelei mame. vă mulțumesc din suflet încă de pe acum.

Primăvara ne-o facem singure ?.

Eu îmi fac singură jucării.

Așa de bine cum mă distrez eu nu mă distrează nimeni. Eu nu aștept să mă ducă cineva la film, eu mă duc singură. Nu aștept să mă invite cineva într-un club. Îmi fac program și invit eu oameni dacă vreau asta.

Nu stau supărată între patru pereți că x sau y nu m-a invitat la o cafea. Îl invit eu, dacă vreau să beau cu el sau mă invit singură în cele mai sofisticate locuri.

Au fost vremuri în care îmi asociam jucăriile, bucuriile cu diverși oameni. Încă mai sunt prieteni de-ai mei care deși sunt trecuți de 40 de ani, dacă le spui de un eveniment, dacă îi chemi într-un loc, primul lucru întreabă: Da’ cine mai vine? Merg io, ce, nu ți-e de-ajuns? Îmi place să răspund cu sarcasm… de fapt îmi plăcea, pentru că acum nu mă mai interesează deloc această abordare. Acum mă duc fix unde vreau, cu cine vreau, și dacă nu vreau nu mă duc.

Acum îmi planific singură și timpul și vacanțele și întâlnirile, și nopțile pe care le pierd, și zilele pe care le câștig. Știu exact cu ce cărți joc în mână. Și mai știu că dacă eu organizez un eveniment și cineva nu ajunge la el este pierderea lui. Așa cum știu că dacă nu mă duc unde sunt invitată e pierderea mea, nu a celui care m-a invitat. Că evenimentul lui se va desfășura la fel de bine și cu și fără mine.

Încerc să ajung acolo unde știu că e important pentru celălalt să fie susținut. Asta e o altă poveste. Există evenimente care prin simpla ta prezență câștigă un plus de credibilitate. Vorba bunică-mii: ”nunțile, botezurile și înmormântările se fac cu oameni”. În rest, să ne bucurăm după pofta inimii și să nu stăm cu mâna întinsă cerșind atenție.

M-a inspirat pentru acest articol Mihai. Este prietenul meu. E în scaun cu rotile de când a făcut un accident și a rămas paralizat de la brâu în jos. Mihai e un munte de bărbat care din păcate nu mai stă în picioare. M-am întâlnit de curând cu el la Mall. Ne-am pupat, ne-am îmbrățișat și l-am întrebat: – Ce faci? – Mă duc la un film. M-am uitat în jurul lui crezând că așteaptă pe cineva… Nu, Mihai nu aștepta pe nimeni. Mihai venise singur să-și facă lui o bucurie. Nici măcar pe el, care e în scaunul cu rotile, nu trebuie să-l aducă nimeni nicăieri. De ce să stau eu să mă care cineva?

În spatele casei mele e o pădure. E plină de floricele albastre. Am ales să-mi beau cafeaua pe o bancă din pădure. Și mi-am dat seama că nici măcar nu trebuie să merg până în Bali ca să aud ciripit de păsărele.

E lângă noi, la doi pași. Toți avem o pădure, un parc, un loc sub soare unde ciripesc păsări. Faceți pasul ăla și ieșiți din zona de confort. Să fie asta "Prima primăvară" din restul celor mai frumoase primăveri din viața voastră.

Până la urmă e doar o expresie. Oricum nu are niciun efect. Copilul execută comanda automat pentru câteva secunde și așteaptă ca părintele să nu mai fie atent pentru a-și putea relua activitatea, fix din punctul în care a fost întrerupt de comanda "fii cuminte". Am ales să înlocuiesc această cerere moștenită de la ai mei, și care nu are nicio semnificație în mintea mea, cu „fii fericit”. Dacă tot îi spun copilului meu ceva, dacă tot mă opresc puțin din tot ce fac și încerc să-i distrag atenția de la ceva, și să-i dau un îndemn înspre altceva care să facă mai mult bine, lui și celor din jur, de ce să nu fie o comandă pozitivă, optimistă, care repetată de nenumărate ori chiar, poate să intre în mintea copilului meu. De ce să-mi cresc copilul meu având programată în memoria lui expresia „fii cuminte”, și de ce nu l-aș crește întipărindu-i în minte îndemnul „fii fericit”, spus de cele mai importante persoane din viața lui, părinții. Nimeni nu a stat niciodată cuminte. Nu știm cum se face. Nu știm cum este să stai cuminte. Eu asociez această expresie cu nemulțumirea mamei mele căreia, atunci când îmi striga „fii cuminte”, sigur era nemulțumită de ceva ce spuneam, ceva ce făceam, ceva ce nu era potrivit cu cadrul, locul, anturajul. Dacă îmi cereți un sinonim pentru expresia “fii cuminte”, m-aș opri la smirnă, sau la nemișcat, sau la supus… Eu nu am văzut-o pe mama niciodată stând cuminte. 

Nu a stat niciodată smirnă, deși nu făcea întotdeauna ceea ce trebuia. Am auzit-o și pe ea făcând gălăgie, am văzut-o și pe ea într-o dezordine… Nu cred că expresia „fii cuminte” are vreun impact asupra copiilor. Este un automatism pe care îl spun părinții atunci când nu au răbdare să distragă atenția copilului de la o acțiune care deranjează. Nu cred în efectul lui „fii cuminte”. Cred în surpriza lui „fii fericit”. Imaginați-vă un copil care vă deranjează și căruia în loc să-i spuneți „fii cuminte”, îi spuneți „fii fericit”. Garantez că se va opri din tot ce face, mirându-se de urarea voastră. De unde să o apuce. Ce vrei să spui, ce fapt. E o glumă? El știe că ești deranjat de insistența lui, de dezordinea pe care o face, de gălăgia pe care o provoacă… și-atunci, tu de ce ii spui „fii cuminte”? Se vor opri și își vor ridica sprâncenele. Prima oară, a doua oară, a treia oară. apoi vor pune întrebări: ce vrei să spui cu asta? Și-apoi vor începe să se obișnuiască și vor înțelege că, atunci când faci ceva deranjant pentru cei din jurul tău, nu poate să fie ceva care să te facă nici pe tine să te simți fericit. Nemulțumirea lor va ajunge până la tine și va știrbi bucuria pe care copilul ar trebui să o simtă făcând ceva. Dacă eu sunt fericită și cei din jurul meu vor fi fericiți. Nu pot să fiu fericită deranjându-i pe cei din jurul meu. Pot alege să fiu fericită înainte de a alege să fiu gălăgioasă, înainte de a alege să fiu dezordonată.

Dezordinea mea va atrage dezordine. Gălăgia mea va atrage gălăgie. Fericirea mea va atrage fericirea celor din jurul meu. Aleg să-i spun copilului meu "fii fericit", în loc de "fii cuminte". Și dacă nu schimbă acțiunea lui din acel moment, în timp urarea mea se va întipării în memoria, în amintirea copilului meu. Și va rămâne o amintire frumoasă, în locul unei expresii care să-i amintească toată viața de restricționările în care chiar eu, părintele lui, l-am programat.

Primăvara începe cu mine. Pur și simplu. E destul să te uiți puțin în jurul tău ca să-ți dai seama că poți fi soarele care astăzi stă ascuns în spatele norilor. Trebuie doar să-ți amintești că făcând altora o bucurie îți faci ție ziua frumoasă. Am oprit la piața unde opresc de obicei. Am vrut să cumpăr niște flori. – Ai primit mărțișor mamaie? – N-am primit fata mea de ani de zile, cine să se mai gândească și la bătrâni? Atât mi-a trebuit. Am cumpărat o mână de mărțișoare – brățară și am împărțit tuturor vânzătorilor din piață. Emoția și bucuria lor a fost cel mai frumos mărțișor pentru mine. Să tot vină primăvara!

În urmă cu vreo lună și jumate, însuflețiți de entuziasmul prietenului nostru Cristi care slăbise 16 kilograme, am pus un pariu. Cu doi dintre colegii mei din echipă. Ați înțeles bine: cu doi bărbați. Ne-am stabilit targetul, am hotărât cine, cât trebuie să slăbească și ne-am pus ca reper ziua de 29 Februarie. Băieții, ambițioși, au eliminat din viața lor zahărul, pâinea și berea și le-au înlocuit cu antrenamente și diete bazate pe proteine și salate. Eu am organizat calendare, am lansat cărți, am dat autografe stând pe scaun, m-am deplasat în mașină exclusiv, am mai scăpat câte un fursec și am sperat că o să am timp să recuperez și SIIIIGUR într-o zi o să slăbesc tot ce mi-am propus. Evident, nu a fost așa. Cu toate că îi vedeam pe băieți consecvenți în abținerea de la mâncărurile păcătoase, îi vedeam cu echipamentul de sală în geantă, eram convinsă că nu are legătură cu mine ceea ce li se întâmplă lor. Așa că pe 28 seara, când am primit filmările lor de la "proba cântarului", am aruncat prosopul în ring și m-am declarat învinsă. Ei reușiseră să facă fix ce și-au propus. Au dat jos kilogramele în plus și-au câștigat energie și stare excelentă. Iar eu mi-am plătit pariul. O invitație la unul dintre cele mai sofisticate restaurante din București: Restaurantul Joseph. Era în planurile mele dar mărturisesc, aș fi preferat să ajung acolo de pe poziția învingătoarei și nu a învinsei. Am luat-o cu mine și pe Maya să vadă că mama ei, chiar dacă nu câștigă tot timpul, se ține întotdeauna de promisiuni. A fost o seară minunată în care am mâncat frumos și gustos și m-am bucurat de compania "băieților mei", Alex Stama și Marius Astilean. Iar despre restaurantul lui Chef Joseph Hadad pot să vă spun că am savurat fiecare bunătate de pe farfurie. "O simfonie" de gusturi, ca să citez muzicianul de la masă. Nu sunt mândră de mine. Vreau să mă mobilizez și să intru în primăvară fără câteva kilograme câștigate peste iarnă. Poate nu a fost februarie luna câștigătoare. Mai am timp să mă adun de pe drumuri. Mai am timp să mai fac un pariu. Cine se prinde în următorul pariu cu mine? Ați văzut că sunt șanse mari să-l câștigați. Următorul nu mai e pe o cină la restaurant. Trebuie să găsesc o miză mult mai mare.

Cum poți să-i explici unui copil că el nu a primit coroniță pentru că nu a fost la fel de bun cum a fost colegul lui ? În clasa I ? Cu ce argumente poate să vină cineva în fața unui pui de om care știe doar că el nu a primit coroniță, în timp ce colegul lui a primit? Colegul lui care poate știe mai bine să adune 2 cu 2, dar care nu aleargă atât de repede ca și el. Sau, colega lui, care știe să scrie frumos, dar nu colorează atât de frumos cum a colorat el la desen. Eu cred că în clasele primare toți copiii merită coroniță. Chiar cred asta. Rezultatele unui copil de la clasa zero, sau de la clasa I, nu reflectă absolut deloc munca acelui copil. Reflectă pur și simplu talentul învățătorului. Priceperea cu care femeia sau bărbatul acela, pedagogul, a reușit să-l facă pe copil să se bucure de ceea ce numim școală. Exclusiv în mâna învățătorului stă să reușească să trezească în mogâldețele de 6 ani plăcerea de a face bastonașe și de a umple cifrele cu fructe și cu legume. Maya a avut o învățătoare deșteaptă. Doamna Camelia Andreescu a înțeles că nu e cazul să introducă în clasa I competiția și la sfârșitul primului an școlar toată lumea a fost fericită.Toți copiii au primit coronite de flori. Le-am cumpărat noi și am făcut-o cu toată bucuria. Mai departe, diplome au primit toți. Fiecare a avut loc la câte-o diplomă. La sport sau la engleză, la cunoașterea naturii sau la muzică… fiecare copil e bun la ceva. Și, dacă sistemul de învățământ nu le dă voie copiilor noștri să se dezvolte, în funcție de aptitudini, măcar să nu-i handicapeze emoțional pentru tot restul vieții. Să găsească învățătorii, împreună cu părinții, secunda aceea de înțelepciune, în care să înțeleagă faptul că nu există nicio competiție. Că nimeni nu se luptă cu nimeni, și mai ales, nimeni nu are nimic de câștigat dacă un copil este evidențiat și celălalt nu. Sigur nu după acele criterii. E ca și cum aduni mere cu pere și-ți dă gutui. Au timp să li se pună etichete tot restul vieții. Îi așteaptă o groază de ani în care diverși oameni o să-i tot evalueze. Vor avea timp să afle ce șanse și ce neșanse au, la ce sunt buni și la ce sunt proști, că nu vor face nimic în viață, sau că vor face orice… Cu siguranță se vor găsi destui care să le pună calificative. Lăsați amintirea sfârșitului de clasa I să nu o altereze nimic. Dați-le voie acestor copii să aibă un loc în care să se retragă atunci când vor să-și amintească lucruri frumoase despre școală. Construiți-le o amintire pentru tot restul vieții, și colorați-o cu coronite de flori.

 Am 45 de ani. Ultimii 5 au fost cei mai frumoși, spectaculoși, speciali și surprinzători din viața mea. În ultimii 5 ani am început să mă iubesc și să scot din mine lucruri atât de frumoase despre care habar nu aveam că sunt acolo. În ultimii 5 ani, am făcut Gașca Zurli cu milioanele de fani, am început să scriu în reviste și pe blog, am scos o carte la care țin foarte mult, am început sa călătoresc în toată lumea, m-am împăcat cu mine și cu toată lumea dinăuntrul și din afara mea. Am așezat la locul lor toți oamenii din trecut și din prezent și am învățat să mă bucur de fiecare zi. TU ce-ai facut în ultimii 5 ani? Răspunde aici, pe blog la comentarii. Am de oferit cu tot dragul, o carte și un tricou, cadoul meu de Mărțisor 🙂 Concursul se încheie luni, pe 29 februarie la ora 24.00. Aleg câștigătorul și îl anunț chiar pe  martie dimineața. Succes!

Când am deschis e-mailul și am citit primele rânduri, recunosc că mi-a stat puțin inima.

“Bună ziua. Sunt învățătoare și am o clasă de 25 de prichindei. Suntem în clasa a doua. Vă scriu pentru că vă citesc blogul și postările”.

M-am dus cu gândul imediat la toate articolele scrise de mine, cu sinceritate și cu onestitate, și în care vorbeam despre cât de importantă cred eu că este dragostea unui învățător pentru copiii din clasa lui, și pentru copii în general. Am trăit aceeași emoție ca la școală, când dădea profa catalogul și nu mă simțeam pregătită să răspund. Dar nu era o scrisoare reproș, nici una cu întrebări, era o scrisoare rugăminte. Doamna învățătoare, căreia nu o să-i spun numele, în primul rând pentru că nu vreau să-i stric surpriza, mi-a spus că anul acesta dorește să facă ea un cadou tuturor părinților elevilor ei. Un mărțișor mai altfel. Și că nu vrea să strângă nimeni bani pentru cadouri care să i se ofere, obiecte inutile, din “nevoia” de a mai adăuga o poșetă sau un lănțișor de argint în colecție. Anul acesta, această doamnă învățătoare mi-a trimis o rugăminte specială.

“Aș vrea să cumpăr câte o carte pentru fiecare cuplu de părinți din clasa mea. Vă cer prea mult dacă vă rog să le scrieți câte o dedicație personalizată? Vă dau eu o lista cu nume și câteva vorbe despre copilul lor. Ăsta o să fie pentru mine cel mai frumos mărțișor”.

25 de părinți care sigur vor avea un șoc. Dacă pe mine m-a surprins atât de tare gestul doamnei învățătoare, vă dați seama cum o să-i surprindă pe ei.

“Eu mă străduiesc mult în clasă, dar mi-e foarte clar că nu pot să fac singură tot ceea ce nu au timp să facă acasă părinții copiilor mei. Vin la ore copii triști, obosiți, temători. Părinții pun mult prea multă presiune pe ei, îi vor genii și olimpici, se gândesc mult prea puțin la ceea ce le-ar trebui de fapt acestor copii. Mă ceartă că nu le dau mai multe teme, că nu îi pun să lucreze suplimentar, că nu departajez foarte dur nivelul de învățare. Oricât aș încerca eu să păcălesc programa greoaie și multă, părinții mă suspectează de lipsă de profesionalism, pentru că nu (??) de fapt ei uită care sunt cele mai mari nevoi ale copiilor lor.”

Cum să n-o iubesc eu pe această doamnă sau domnișoară învățătoare? Ăștia sunt oamenii care ar putea să repare puțin societatea. Și eu cunosc deja câțiva. Iar asta mă face muuult mai optimistă. Hai că parcă vine primăvara!