E ceva ce eu am înțeles la timp: Nu las lucrurile care m-ar putea face nefericită să ocupe prea mult spațiu în lumea mea. 

Aș putea să fiu distrusă în fiecare zi. Aș putea să mă împiedic de oamenii care sunt neatenți, de statul care nu mă protejează, de trecutul în care nu am fost un copil crescut la casă cu piscină și șofer personal. Nu am avut toate jucăriile pe care le aveau ceilalți, nu am trăit poveștile de iubire pe care le-au cunoscut prietenele mele…nu mi s-au întâmplat multe lucruri.

Ba chiar mi s-au întâmplat chestii pe care nu aș fi vrut să le trăiesc veodată: am cunoscut respingerea, eșecul, am fost părăsită, înșelată, mințită, trădată, abandonată … Da’ câte nu mi s-au întâmplat …

Ei bine, în fiecare zi aleg să stau departe de toate aceste întâmplări din viața mea și să pun în balanță toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat: m-am născut intreagă într-o familie de oameni frumoși. Am trăit lipsită de grijile supraviețuirii, departe de foame, de frig, de agresiune. Am ales ce vreau să fac cu viața mea și mi-am asumat toate deciziile. M-am dus la ce școală am vrut, m-am măritat cu cine mi-a plăcut, am trăit în ce oraș mi-a picat bine, am luat-o de la capăt când și de câte ori am vrut.

Astăzi fac strict ceea ce îmi place, mi-am construit o lume frumoasă in care mă bucur de întâmplări minunate cu oameni care înțeleg exact ceea ce fac și care rezonează cu mine.

În fiecare zi văd soarele, aud păsărelele. Aleg în fiecare zi motivele care mă fac fericită. Prefer să mă uit în sus și să privesc cerul decât să număr gropile din asfalt, prefer să ascult păsările din parcuri decât văicărelile celor din jurul meu, prefer să văd comedii decât să mă uit la știri macabre. Prefer în fiecare zi să fac ceva nou decât să mă plâng de vechiturile din jurul meu. Prefer să cunosc oameni noi decât să fiu nemulțumită de cei vechi și plafonați. Aleg să dau de pomană lucrurile care nu-mi mai plac decât să privesc în șifonier nemulțumită că nu-mi mai place nimic. Aleg să le zâmbesc oamenilor cu care mă întâlnesc, aleg să mă întâlnesc cu oameni care zâmbesc și aleg să mă fac pe mine să zâmbesc înainte de-a aștepta să mă facă altcineva.

Îmi caut singură motivele care mă fac fericită. Imi arăt soarele și luna și iarba și cerul. Eu fac pentru mine cele mai bune alegeri. Găsesc în fiecare zi cele mai bune motive să fiu fericită.

Uită-te în oglindă și încearcă să te vezi exact așa cum ești. Cu toate plusurile și cu toate minusurile. Cu rotunjimile și "uscățimile" tale. Cu toate formele care și câte ai. Uită-te la tine și încearcă-ți o descriere. Când vorbim despre ceilalți atunci când ne plac, găsim repede câteva atribute, legăm de numele lor câteva calități. Caută-ți calitățile și leagă-le de numele tău. Spune-ți ție cine ești. Du despre tine o vorbă frumoasă!Transmite gânduri bune despre persoana ta. Și apoi încearcă să îmbunătățești tot ceea ce crezi că poate fi îmbunătățit, fără să-ți schimbe structura. Trebuie să rămâi tu iar ceilalți să te vadă și să te accepte așa cum ești.

Nu ai nevoie să te schimbi de dragul nimănui. Nu trebuie să te transformi și nici să te prefaci depunând efort să fi persoana cea mai frumoasă, cea mai cultă, cea mai slabă, cea mai bogată, cea mai inspirată, cea mai înțelegătoare, cea mai răbdătoare, cea mai, cea mai, cea mai. Este o poziție foarte greu de atins și imposibil de menținut. Mereu va apărea altcineva mai frumos, mai slab, mai bine îmbrăcat, mai bogat, mai răbdător. Dar niciodată nu va mai apărea cineva ca tine, poate doar cineva care să-ți semene. Poate cineva care să aducă aminte de tine, poate cineva care spune sau face unele lucruri așa cum ai fi făcut-o tu.

Dar TU ești unică! Așa cum ești! Cu toate plusurile și minusurile, cu centimetri în minus și kilograme în plus, cu apucăturile și sensibilitățile tale. Și sunt atâția oameni în jurul tău care au nevoie de tine fix așa cum ești! De ce te-ai schimba de dragul cuiva care oricum vrea mereu altceva?!

Am dreptul să aleg cu cine mă mărit. E dreptul meu sa călătoresc. E dreptul meu să fiu respectat. E dreptul meu să muncesc, e dreptul meu la vacanță, e dreptul meu să fiu tratat corect, e dreptul meu să visez… Și toate drepturile din lume ar putea fi doar capitole din cea mai importantă materie care ar trebuie studiată în toate Universitățile din lume: dreptul de a fi fericit. Îi învățăm pe copii, de mici, care le sunt drepturile: toate cele câte credem noi că ar fi bine să le știe. "Ai dreptul sa fii fericit!" De câte ori i-ați spus asta copilului vostru? Ne temem să formulăm așa ceva pentru că el ar putea să interpreteze greșit și să-i crească niște aripi pe care noi să nu le putem stapâni. Ne temem că am putea pierde controlul asupra copiilor noștri și atunci le deschidem doar ușile încăperilor pe care noi vrem să le vadă. Doar că încăperile au și ferestre și copiii noștri se uită peste gard în cămăruțele interzise. Și, vrem nu vrem, ei află totul despre lume și viață. Și lucrurile care nouă ne plac și cele cu care nu suntem de acord. Și-atunci de ce să nu fim fix noi cei care le predau alfabetul celor mai importante lucruri de urmărit in viață? Părinții ar putea să-i învețe pe copii, încă de mici că dreptul cel mai important al unui om e dreptul la fericire. Că dacă iți vei urmări fecirea si menținerea acestui drept vei face cele mai bune alegeri și în relațiile de cuplu și în alegerea activităților care îți aduc bani și în parteneriate. Dacă vei fi primul care-și respectă dreptul la fericire vei alege pentru tine cele mai interesante destinații și cele mai bune opriri. Dacă tu vei fi primul care îți garantezi dreptul la fericire, nu vei mai permite nimănui să ți-l încalce. Nici părinților, nici copiilor, nici partenerilor, nici angajatorilor nici măcar celor care apără toate celelalte drepturi. Dreptul la fericire ți-l iei singur. Ceilalți nu trebuie să ți-l dea. Ei trebuie doar să ți-l respecte.

 

 A fost singurul argument la care a reacționat o bătrânică ce-și lovea peste cap nepoțelul. Un copilaș de vreo 4 ani pe care bunica îl corecta cu câte o palmă peste cap. Am încercat să-i explic așa cum m-am priceput mai bine că nu e ok, că nu e o soluție… Nicio șansă. Bătrâna o ținea una și bună: "E rău maică, nu ascultă, deranjează oamenii și face prostii." În cele din urmă am venit cu argumentul suprem: Dumnezeu. Și brusc a devenit atentă. I-am povestit că Dumnezeu e sus și vede și nu-i place ce vede. Mi-am amintit întâmplarea asta mai veche zilele trecute când m-a întrebat un jurnalist ce pot eu să fac pentru părinții de la țară. Cum îi învăț eu să nu-și mai bată copiii și ce-i spun eu tatălui care vine seara de la bufet și își altoiește copiii. Și atunci mi-a venit ideea. Preoții de la țară ar putea să-i lumineze pe părinții enoriași. Să facă parenting la biserică. Preoții ar putea fi niște traineri buni pentru oamenii de la sate. Să le spună oamenilor că nu le aparțin acei copii, că nu sunt proprietatea lor și că nu au voie să dispună de ei așa cum doresc. Că Dumnezeu iubește copiii mai mult decât orice și că nu le permite oamenilor să-i bată. Noii preoți ar putea să facă echipă cu noii învățători.

Educatorii să-i învețe pe copii că nu sunt obligați să stea să fie bătuți, că lovirea unui copil nu ajută pe nimeni și că piticii pot să se plângă lor sau poliției dacă sunt bătuți acasă. Iar preoții să le spună părinților, duminica la Sfânta Slujbă a XX-a, că Dumnezeu se mânie rău pe părinții care mai ating copiii și nu le mai dă vaca lapte sau li se usucă porumbul pe câmp. Cred că trebuie vorbit pe limba pe care o înțelege fiecare. Și dacă nu găsim sprijin în biserică atunci strecuram în niște emisiuni cu mare audiență câte un mesaj din ceruri, în care Doamne Doamne o strigă pe mamaie și îi spune că o vede și dacă mai bate copilul o bate și El pe ea.

Vreau o iubire pur și simplă. Da. Ați citit corect. Pur și simplā. Nu-mi lipsește nicio literă. Așa cum nu-mi lipsește nici o doagă, nicio mână, nici un picior, nici un neuron. Nu-mi lipsește nimic ce poate fi socotit, și la finalul adunărilor să ne dea un om întreg. În condițiile astea, chiar nu înțeleg de ce toate alegerile mele sunt strâmbe. Amputate. Ba îi lipsește inima, ba un coi, ba o mână asumată… Până acum am făcut numai alegeri tulburi și complicate. Am înotat în cele mai gri ape și parcă, de nu erau suficient de tulburi, le mai tulburam și eu puțin. Sau, în cazul unora dintre ape, stăteau ceva matracuci pe margine cu câte un pumn de pietre în mână și, cum se limpezea puțin situația, țuști aruncau câte o piatră de pierdeam o grămadă de timp să o găsim pe fundul lacului. Vă rog să mă învățați cum se procedează într-o situație în care e simplu? Mă sperie lucrurile simple. Nu le știu gestiona.

Sunt antrenată să dezleg puzzle-uri complicate, sunt pregătită să deschid lacăte de la șapte lanțuri… Nu știu să merg lin într-o situație simplă. Aș vrea să trec la nivelul următor. Se spune că, cu cât ești mai bătrân și mai înțelept, nivelul următor e mai simplu. Știu, în jocuri, fiecare nivel superior e cu un grad de dificultate mai mare. Asta e pe computer. În viață, fiecare next level te duce în ceva și mai simplu. Așa, ca din perfectul compus în perfectul simplu. Iar în momentul în care ai ajuns în perfectul simplu, poți conjuga la ce persoană vrei tu, orice verb îți iese în cale. Vreau o iubire pur și simplă, conjugată la timpul prezent cu persoana a doua singular.

Cineva care ți-e dator, nu are cum să te iubească. Mi-a rămas în cap replica asta din tot spectacolul „Toti fiii mei” de Arthur Miller. Două ore de replici bune, dar asta a sunat în felul "Acela" în urechile mele. Cuvinte care îți intră în cap, nu cuvinte care trec pe lângă ureche. De multe ori mă gândeam de unde vine atitudinea față de mine a unor oameni pentru care eu făcusem destul de multe lucruri. Social, financiar, uman, emoțional… oameni pentru care eu m-am oprit din treaba mea și din drumul meu și am stat puțin cu ei și problemele lor, încercând să ajut așa cum m-am priceput eu mai bine.

Nu ei s-au oprit din drumul lor în treaba mea, ci așa cum spuneam mai sus, eu m-am oprit să le întind mâna, indiferent dacă ei au cerut-o sau nu. Până în seara în care am auzit această replică, spusă în spectacol, m-am întrebat de nenumărate ori de ce, de la un anumit punct, oamenii aceia își schimbau complet atitudinea față de mine. Și culmea, cu cât făceam eu mai mult, cu atât se instala și mai abitir distanța și răceala. La spectacol am înțeles și face sens. Nu are cum să te iubească cineva care îți este dator. Cel care îți datorează bani, va vedea întotdeauna în fața ochilor datoria pe care o are la tine. Cel care îți datorează o ascensiune pe scara socială, va vedea în tine mereu, punctul acela de jos unde era atunci când tu i-ai întins mâna să se ridice. Cel pe care l-ai ajutat emoțional să depășească o criză, își va aminti mereu că l-ai ajutat să treacă peste. Oamenii se vor simți datori față de tine, și asta nu-i va mai lăsa să te iubească pur și simplu. Acum înțeleg de ce eu sunt prietenă de-o viață cu oameni care nu îmi datorează nimic.

Cărora nu le-am dat nici bani împrumut, nici nu le-am întins mâna să se ridice, nici nu i-am împins în sus pe scara socială. Sau, dacă s-a întâmplat asta, s-au echilibrat lucrurile în timp, și ei la rândul lor au făcut diverse lucruri pentru mine, și nimeni nu este dator nimănui. Dacă nu-ți plătești datoriile față de cineva, dacă doar te mulțumești să îi iei, nu ai cum să-l mai poți iubi si acolo se terminā orice ar putea sa mai urmeze. Cineva care ți-e dator, nu are cum să te iubească. Ce bine-ar fi să înțeleagă asta și părinții care le spun mereu copiilor lor cât sunt de datori pentru că i-au făcut, i-au crescut, i-au educat, i-au hrănit, i-au instruit, i-au însurat, le-au îngrijit copiii… Cineva care ți-e dator, nu are cum să te iubească. Poate să simtă pentru tine multe și diverse alte lucruri. Mai puțin iubire.

 Dacă ai tăi nu au știut cum să se apropie de tine, cum să te iubească, să te alinte, să te susțină – nu fi supărat pe ei. Dacă ai tăi nu au știut să-ți dea sentimentul că te iubesc necondiționat, dacă te-au certat în loc să râdă cu tine, dacă te-au lovit în loc să te mângâie, dacă au fost reci și distanți în loc să te țină în brațe – iartă-i. Nu înseamnă că nu te-au iubit. Pur și simplu nu au știut cum să facă asta.

Dacă vrei să-ți fie prieteni, dacă îi vrei de partea ta, nu aștepta să vină ei, pentru că nu o să vină. Nu ştiu să facă asta. Sparge tu zidul dintre voi şi treci dincolo de el.

Dacă îi vrei de partea ta, du-te tu de partea lor. Fă abstracție de predicile lor, ignoră-le cicăleala, ascultă-le poveștile inutile. Acelea sunt viața lor. Dacă vrei să nu-ți mai vorbească despre toate banalitățile la care se uită la televizor, dă-le de lucru. Găsește-le teme de studiat și de dezbătut. Astăzi tu trebuie să fii profesorul lor.

Dacă vrei ca ei să învețe să trăiască în lumea ta, tu trebuie să-ți faci timp să-i ajuți să o înțeleagă. Materie cu materie. Pagină cu pagină. Uitați-vă la toți părinții noștri, la toate bunicuțele de peste 60 de ani care și-au făcut conturi de Facebook. Mai în glumă, mai în serios, au acceptat tehnologia în viața lor. Se tem de toate butoanele. Ori nu apasă pe niciunul, ori le apasă pe toate. Și devenim plini de like-uri și de emoticoane, că mai mult nu îndrăznesc să facă. Sunt disperați să ne cunoască lumea. Sunt timizi și fricoși ca niște copilași care pun pentru prima oară mâna pe un făcăleț și fac plăcinte. Mai întâi se umple bucătăria de făină, apoi încet încet stăpânesc aluatul.

Dacă vă doriți părinții de partea voastră, spargeți zidul dintre voi și predați-le lumea voastră, una zi după zi. Fiți profesorii părinților. O să fie greu la început. O să se foiască în bancă, o să se plictisească, o să fie Gigi contra. Apoi, încet încet, o să-i prindeți, și ei vor fi din ce în ce mai fericiți să învețe.

Faceți-vă puțin timp să vă creșteți părinții. La început o să pierdeţi puţin timp pentru ei. Apoi, cu ei de partea voastră, o sa câstigati tot timpul din lume.

Prietena mea se plângea zilele trecute că are un copil tare neatent. “Nu e atent deloc, îi trece pe lângă urechi tot ce-i spun eu”. Ea spunea bine ce spunea: "copilului îi trece pe lângă urechi" ce spune ea. De ce nu-i intră în ureche? Pentru că ea nu spune lucruri care să intre în ureche, spune lucruri care trec pe lângă ea. Exista vorbe care intră în cap și vorbe care trec pe lângă ureche.

Copiii se nasc curioși, nu atenți. Dacă îi vrem atenți, trebuie să îi creștem așa. Atenția se câștigă. Un copil îți va acorda șansa de a-l face atent. Dar nu întotdeauna va fi și politicos să se prefacă atent. Sunt oameni care pot să țină trează atenția celorlalți povestind, explicând, comunicând un mesaj prin diverse mijloace.

Fiecare dintre noi devenim atenți la diferiți stimuli. Nu aceleași lucruri ne trezesc atenția. Da, ați înțeles corect. Atenția trebuie trezită, pentru că ea în cea mai mare parte a timpului doarme.

Dacă vrei la ore un copil atent, trebuie să-i trezești atenția. Tu învățător, tu profesor, tu pedagog, trebuie să găsești cele mai bune mijloace, cele mai potrivite, să-i aduci din somnul ei atenția în starea de veghe și să o menții acolo. Cu ochii larg deschiși. Ați văzut cum cască un copil, sau un om mare când își pierde atenția? De fapt atenția lui se pregătește să meargă la culcare.

Vrei să ai un iubit atent? Atunci găsește cele mai bune metode, subiecte, situații de a-i ține atenția trează asupra ta. Dacă tu îi lași atenția să doarmă, sigur o să se găsească altcineva care să-l scoată din amorțire.

Dacă vrem ca oamenii să fie atenți la noi, e în mâna noastră să facem asta.

Nu vă mai certați copiii că nu sunt atenți. Voi i-ați făcut curioși, voi să-i faceți și atenți. Dacă nu găsiți voi cu ce să le țineți atenția trează, se vor găsi alții, și nu sunt întotdeauna cele mai potrivite subiecte. Copiii aleg jocurile, aleg youtube-ul, aleg toate lucrurile acestea pentru că le hrănesc curiozitatea și le țin atenția trează. Părinții care au descoperit cheia cu care deschid lacătul dormitorului în care stă atenția, sunt părinți fericiți. Ei știupe ce buton să apese și să facă din copilul lor un copil atent la lucrurile din jurul lui, în locul unui copil plictisit de aceeași placă uzată: fii atent!

Au venit cu problemele lor și au plecat cu veselia mea.

Am reușit să le fac să zâmbească și pe unele dintre ele chiar să râdă. Am vorbit, m-au întrebat, am răspuns, am râs și-am plâns împreună. A fost o bucurie de o zi, de 8 Martie.

30 de femei au avut parte de Ziua Femeii de o surpriză foarte frumoasă.

Când credeau că viața le-a întors spatele, de fapt, Universul le-a întins o mulțime de mâini de ajutor. La Asociația Touched, mai multe femei care au trăit în casele lor teroarea și frica, au găsit adăpost pentru ele și copiii lor. Învață din nou să meargă. Pe propriile picioare. Fără să se mai sprijine de alții, fără să mai depindă de nimeni. Aceste femei sunt învingătoare. Și nu sunt singure.

De 8 Martie, alte femei au întins mâna și au pregătit pentru ele cadouri. Din toată inima. Cu tot dragul. Totul a fost extrem de simplu. Am primit o listă de la Touched cu coordonatele femeilor. Am strigat pe Facebook după ajutor și în foarte scurt timp am primit semnale de la persoane, cunoscute sau nu, ce și-au oferit ajutorul. Au urmat câteva ore în care am trimis e-mail-uri și am stabilit detalii și-apoi fiecare a pregătit pachetul pentru persoana aleasă.

Succesul acestei campanii fulger constă în faptul că, multe dintre doamnele care au pregătit cadouri și-au lăsat coordonatele și vor putea ține legătura pe mai departe. E important să știi că în lumea asta există cineva căreia îi pasă de tine.

De Ziua Femeii, eu am ales să rog 30 de femei să întindă o mână către alte 30 de femei. Vă mulțumesc tuturor că am născut împreună o așa frumoasă sărbătoare.

Pentru că majoritatea celor care au făcut aceste daruri vor să rămână anonime și să se bucure în discreție de fotografiile în care protejatele lor primesc darurile, voi respecta acest lucru. Dar, le spun că gestul lor a adus multă multă fericire. Vă mulțumesc că vă faceți timp să fiți generoase, și să reaprindeți speranța de omenie în sufletele unor femei care au atât de mare nevoie de noi.