Nu-ți pierde vremea întrebându-te de ce ți se întâmplă un anume lucru. Consumă-ți energia să găsești cele mai bune soluții pentru noile date. În viață nu întâlnim probleme, nu în acel sens moștenit de la părinții noștri. Nu suntem victimele problemelor care apar. În viață întâlnim situații și noi suntem exploratorii momentului respectiv. Trebuie să aflăm pe pielea noastră unde ne duce noua situație. Pentru probleme s-au inventat tot felul de ecuații. Se ajunge la un rezultat făcând diverse calcule. În cazul unei situații de viață o scoatem la capăt folosindu-ne toate simțurile. Calculele nu ne mai ajută la nimic. Inima este cea care face într-o anumită situație cele mai corecte socoteli. Și rezultatul nu este sub linie, este deasupra ei. Când am aflat că nu mai am emisiune la radio, am luat-o ca pe o veste proastă. Îmi plăcea să merg în studio, să vorbesc cu oamenii. Făceam cu bucurie "Partea Bună" și abia așteptam să fiu ON AIR. Rămasă fără emisiune m-am gândit ce să fac, unde să-mi folosesc eu toate ideile cu care mă obișnuisem să fiu în eter de aproape 20 de ani. Nu mai știu cine mi-a dat ideea unui blog. Nu am luat-o în calcul, chiar dacă scriam deja de ceva vreme în revista Tango. Am construit blogul și într-o lună aveam 50.000 de vizualizări. 

Astăzi, peste 600.000 de oameni au intrat să citească acolo. În ritmul ăsta, până la sfârșitul anului depășim un milion. După 3 ani fără radio toate ideile mele de pe blog și din reviste, scrise într-un fel sau altul, au ajuns într-o tipografie și astăzi formează cartea mea de suflet "Pledoarie pentru mami și tati". A fost pentru prima dată când a trebuit să accept că “Verba Volant” nu mai e și că mai bine de 15 ani am dat drumul ideilor în eter. Aș fi putut să mă victimizez. Aș fi putut să-mi iau emisiunea înapoi. Sau măcar să încerc. Am ales să accept că atunci, acolo, rolul meu se încheiase. Și că de vreo 4 ani stăteam în ceva călduț care nu mă mai provoca. Nu mă făcea nici să fierb nici să îngheț. Nu se producea nicio transformare cu și în mine. Uneori Universul, Doamne Doamne, ne scoate agresiv din locuri comode în care ne-am așezat. Uneori acceptăm asta pur și simplu și ni se deschid noi orizonturi. Alteori ținem cu dinții de câte o situație, de câte un om sau un obiect. Și tragem de el până când se rupe. Și tot nu înțelegem. Luăm acul și-l coasem. Și-l înnodăm și-l cârpim, punem grefă și reconstruim. Uneori, unii dintre noi putem face asta mult și bine. Alteori, alții pot înțelege că acolo nu mai e nimic de făcut și merg mai departe. Putem alege să facem calcule la nesfârșit pe o tablă pe care scriem și ștergem și scriem și ștergem, căutând răspunsul corect al unei pseudo-probleme. Uităm că la calcule răspunsul e întotdeauna sub linia inimii. Pe care am putea pur și simplu să o întrebăm. Ea ne-ar putea spune că nu ne aflăm în fața unei probleme care se rezolvă cu calcule, ci în fața unei situații în care trebuie să acționăm în conformitate cu ceea ce simțim cu adevărat.

Am sentimentul că nu mai am timp de pierdut și văd în jurul meu cativa oameni pe care îmi doresc să-i cunosc și nu apuc, pentru că stau agățați de mine oamenii pe care îi cunosc degeaba. Oamenii sunt pentru mine foarte importanți. Recunosc, iubesc oamenii mai mult decât iubesc animalele, florile, păsările, mâncarea, vacanțele… Cel mai mult pe lumea asta iubesc oamenii. Un om de calitate mă poate face să mă simt în al nouălea cer și dacă sunt cu picioarele pe pământ. O minte deșteaptă mă plimbă de-a lungul și de-a latul pământului într-o simplă discuție, în care să mă simt mai bine decât m-am simțit în multe dintre călătoriile în care am fost. O inimă caldă îmi dăruiește bucurie câtă nu încape într-un vagon de flori, iar o voce frumoasă îmi bucură urechile și mă face să cânt de fericire mai bine decât toate stolurile de păsări din lume. Iubesc oamenii. Îmi place să trăiesc printre ei, îmi place să-i descopăr, să facem lucruri împreună, îmi place să le fac loc în viața și în inima mea. Nu îmi plac toți oamenii.

Sunt oameni cu care nu am ce să vorbesc, oameni care nu mă fac să râd, oameni care nu îmi oferă cea mai frumoasă imagine. Oameni care mă deranjează, mă încurcă, mă blochează, oameni care mă folosesc și oameni care mă păcălesc. Sunt oameni cu care aș fi vrut să nu mă fi întâlnit niciodată. Dar dintr-un motiv sau altul drumurile noastre s-au intersectat. De ei aș vrea să scap cât mai repede. Aș vrea să iasă din viața mea, de bună voie și în vârful picioarelor, toți oamenii cu care eu de fapt nu am nimic de împărțit. Nu vorbim aceeași limbă, nu ascultăm aceeași muzică, nu râdem la aceleași glume, nu privim în aceeași direcție și nu împărțim aceleași vise. Nu-mi place să-i dau eu afară, dar voi găsi o modalitate prin care să-i pierd pe drum pe cei care nu înțeleg că trebuie să te îndepărtezi de oamenii cu care nu ai nimic în comun. Caut o metodă prin care să mă eliberez de toți oamenii care sunt în plus în viața mea. Dau la schimb timpul pe care mi-l consumă 100 de oameni pe care îi cunosc degeaba, pentru bucuria de-a petrece timpul cu un singur om pe care aș vrea să-l cunosc și nu apuc.

O mamă are în puterea ei și relația copilului cu tatăl. Pentru că ea știe cel mai bine cum să împacheteze orice lucru îl comunică. Pentru că mama are toată mierea din voce și toată dragostea prinsă în cele două mâini cu care mângâie. O mamă știe exact ce, când, cui și despre ce să vorbească.

Dacă mama vrea să-i construiască bărbatului un cadru bun, în care el să dezvolte o relație cu copilul, poate să o facă. Eu am reușit asta și nu sunt cu nimic mai bună, mai specială sau mai deșteaptă decât nicio altă mamă din lume. Dacă eu am putut, poate oricine, credeți-mă. În mâinile mamei stă tot secretul. Nu contează cât de prezent fizic este tatăl în viața copilului. Nu contează cât de responsabil e. Nu contează cât știe și cât nu știe despre copilul lui.

Sunt foarte puțini bărbații cărora instinctul patern li se declanșează în momentul în care află că vor deveni părinți. În cele mai multe cazuri bărbații sunt speriați, îngroziți de tot ceea ce vine la pachet cu copilul. La un moment dat își dau seama că nu e o întâmplare, că plânsetele acelea se vor auzi multe zile, că oricând se poate strecura în patul conjugal o mogâldeață care să-i dea planurile peste cap. Se pricep și bărbații să facă biberoane și să schimbe scutece, dar cei mai mulți vor rămâne toată viața mâna a doua. E ca în chirurgie. Ca atunci când îți lași viața în mâinile doctorului, nu în mâinile celuilalt, medicul secund. Întotdeauna vei vrea să știi cine e chirurgul. Așa e și cu părinții. Tatăl rămâne toată viața mâna a doua. Gata oricând să intervină dacă e nevoie să-l susțină pe doctorul principal. Dacă operația e reușită, felicitările le primește doctorul principal. Dacă situația nu e roz, tot el răspunde. Rar, foarte rar întâlnim operații în care secundul e mai bun decât principalul. Sunt excepții de la regulă, tocmai de aceea nici nu insistăm prea mult pe ele. Dar insistăm pe situația principală, în care mama – chirurgul principal, trebuie să înțeleagă că stă în bisturiul ei să taie și să coase frumos relația pe care copilul o poate avea cu secundul. Pentru că nu se știe niciodată când trebuie secundul să vină în linia întâi. Pentru bărbat creșterea și îngrijirea copilului zi de zi, oră de oră, minut de minut, nu este un mod de viață.

Dacă întrebi 10 bărbați care e relația în care investesc cel mai mult timp o să ai surpriza să afli că nu e cea cu copilul. În schimb mama dedică acestei relații aproape tot timpul din lume. Toată viața. Din momentul nașterii copilului mama va face prioritară relația cu copilul ei, încercând să o facă din ce în ce mai bună. Mama crește împreună cu copilul ei. Descoperindu-și copilul mama își descoperă limitele într-o lume nelimitată. Pentru că află, știe, înțelege mult mai multe. Pentru că simțul o trimite spre cele mai bune alegeri pentru copilul ei, o mamă poate să facă bună sau proastă relația copilului ei cu tatăl.

Sunt atât de rare situațiile în care tații sunt cei care își ajută copiii să aibă o relație bună cu mamele lor… Eu cred că știu vreo 2 maxim 3 bărbați care au înțeles mai bine decât partenerele lor care e interesul copilului și nu care e lupta dintre oamenii mari.

Indiferent dacă sunt împreună sau despărțiți, indiferent dacă părinții biologici au alte soții, alți soți, chiar și alți copii, mamele copiilor sunt singurele care pot să-i ajute pe cei cu care au făcut copiii să rămână în viețile copiilor lor.

Cred cu tărie că o femeie, atunci când rămâne însărcinată, primește voință și tărie, putere, deșteptăciune și înțelepciune să facă tot ce este mai bun pentru copilul ei. Inclusiv sa-si ajute partenerul sa construiasca o relatie buna intre el si copilul lor.

Vine o zi în care copilul tău își ia viața în propriile mâini.

Eu mai am trei ani până la majoratul copilului meu. DOAR 3. Mi-am dat seama de asta zilele trecute când îmi spunea că abia așteaptă să facă 18 ani ca să se mute singură. Să muncească, să câștige bani și să-și plătească o chirie.

Doamne, cât de mult mi-am dorit și eu asta. Nu s-a putut. Ai mei nu ar fi conceput așa ceva. "Ce-s prostiile astea?", îmi zicea tata. "Cum să trăiești tu așa, de capul tău, să faci ce vrei tu fără să știm noi?", era grija mamei. A trebuit să fug de-acasă, să mă mărit, să divorțez și pe la 24 de ani să fac ceea ce eu aș fi făcut de la 18. Probabil, dacă ei m-ar fi susținut n-aș mai fi trecut prin celelalte etape. Dar n-a fost să fie. Ei nu au înțeles că eu aș fi stat singură să-mi pot aranja camera cum vreau, să dau drumul la muzică tare, fără să vină nimeni să reducă volumul, să fac singură de mâncare și să invit prieteni la mine să stăm, să râdem și să ne distrăm. Ei asociau dorința mea de a sta singură cu “făcutul de cap”.

Când Maya mi-a zis că la 18 ani vrea să se mute singură nu m-am gândit nicio secundă că vrea asta ca să-și facă de cap. M-am gândit cu groază că mai am doar trei ani până pleacă. Trei ani în care noi să facem împreună lucruri. Doar trei ani în care să mai vrea să vină în vacanțe cu mine, în care eu să mă bucur de ea 100%. Ideea că face 18 ani și pleacă m-a îngrozit din prisma mea și nu a ei. Vorbind cu ea despre viața mea și încercând să-i răspund la întrebarea: “Nu suferi că nu există în viața ta un bărbat cu care să-ți petreci tot timpul?”, i-am spus că acel bărbat o să se bucure de timpul meu când o să vină timpul. Acum, timpul meu e cu ea. Și când mă gândesc că mai sunt doar 3 ani până când puiul meu își ia zborul din cuib, parcă îmi vine să conserv fiecare zi și să mă bucur cu ea de toate lucrurile frumoase. Habar nu am când au zburat 15 ani din viața noastră. Dar sunt fericită pentru fiecare zi și am de gând să mă bucur de fiecare secundă cât mai sunt pe locul I în lista ei de preferințe.

 Cine sunt ticăloșii care, pentru o poșetă mai bună și un pantof mai scump, au lăsat milioane de oameni la mâna nenorocirilor? Cine sunt prietenii acestor nemernici? Cine le sunt părinții, copiii, partenerii acestor criminali? Pentru cine strâng ei averi omorându-mi mie tatăl și prietenilor mei copilul și vecinului meu sora? Eu vreau să-i văd. Vreau să mă uit în ochii lor și apoi să-I văd dispărând, înghițiți în vreun beci din care să nu mai vadă niciodată lumina zilei. Închisoarea e prea puțin pentru ei. Când vine un doctor, cum e Cristoveanu, care și-a dedicat viața salvării copiilor noștri și îl vedem legat de mâini și de picioare în fața neputinței de-a se lupta cu o mafie de nenorociți, eu vreau să-i văd pe acei ticăloși legați pe roată. Îi vreau pedepsiți pe toți cei care ne pun nouă viața în pericol, zi de zi, cu bună știință. Eu mi-am dedicat viața misiunii de-ai face fericiți pe copii. Am început cu copilul meu și-am continuat cu copiii din familie, din bloc, din cartier, din oraș și astăzi reușesc să fac mai veselă viața milioanelor de copii. Cui și-au dedicat viața nenorociții care cu bună știință ne omoară copiii. Căror demoni le sunt supuși acești oameni, care cu bună știință diluează substanțe care îi lasă pe copiii noștri victimele infecțiilor. Oricât m-aș strădui eu să le colorez viața, vin niște nemernici să le-o înnegrească. Niște ticăloși care fac asta pentru o casă mai mare, o piscină mai adâncă, o mașină mai scumpă, un cont mai gras. Câștigă bani pentru care se vor urî toată viața copiii lor. Cine sunt acești oameni care ne omoară copiii și își bat joc de noi, pe față. Oameni buni, ignoranța noastră ne omoară copiii și părinții!  

Există două perioade în care cele două sexe se confundă: la naștere și la bătrânețe. Greu poți să-ți dai seama despre un bebeluș îmbrăcat neutru, dacă e fetiță sau băiat. Auzim de multe ori întrebarea: e băiat? E fetiță? Nu ne ajută deloc trăsăturile, culoarea părului, vocea, atitudinea. Culoarea hainelor poate face diferența, asta dacă părinții nu și-au propus să spargă barierele și să folosească haine și culori surprinzătoare.

Mă uitam zilele trecute la un grup de bătrâni. Toți purtau pantaloni, bluze, culori terne, cenușii. Toți aveau părul scurt și câțiva dintre ei ochelari de vedere. Nimeni nu avea barbă sau mustață. Vocile groase nu m-au ajutat deloc să fac diferența. Discuția o purtau în greacă, deci nicio șansă să mă agăț de discuție. Intrăm în lume identici și plecăm, dacă avem șansa să îmbătrânim, fără nicio diferență. În afară de haine și accesorii, care se contopesc din ce în ce mai mult, ce face diferența? Care sunt femeile și care sunt bărbații? Aceleași mâini obosite de muncă, aceleași spinări gârbovite de ani… Mă uitam la ei încercând să văd de ce privirea mea e atrasă de un chip plin de negi și totuși, invariabil, oriunde întorceam privirea mă întorceam la acel chip. S-a uitat la mine și am înțeles. Suntem la fel. Și totuși există ceva ce ne deosebește între noi, oamenii: seninătatea de pe chip. Căldura din ochi. Împăcarea din privire. Bucuria din zâmbet. Femei sau bărbați, fetițe sau băieți, cucerim cu căldura pe care reușim să o transmitem. Fiți buni. Fiți frumoși și veți fi atrăgători. Indiferent cum arătați, ce sunteți și cu ce vă îmbrăcați. Puneți iubire în ochi, în zâmbet și în glas. Și toți cei din jurul vostru vor vedea asta.

Copiii cresc cu părinții. De mână. Mână în mână. Umăr lângă umăr. Șold lângă șold. Cu cât crește copilul în înălțime cam tot cu-atât ar trebui să crească și părintele în înțelepciune. E cea mai onestă măsură a maturizării. Dacă nu crești împreună cu copilul tău, dacă nu ești parte din creșterea lui și el nu este măsura creșterii tale înseamnă că a crescut singur. Că a crescut pe lângă tine. Cu hrana, cu acoperișul și cu hainele pe care i le-ai dat. Dar a crescut și cu creșterea ta? Cât ai crescut tu împreună cu el? Așa cum un copil poate să crească brusc într-o vară și la începutul toamnei să vedeți că e mai înalt ca voi, la fel poate să crească și emoțional. Și să vă vedeți peste iarnă căutând un bârlog în care să intrați și să dormiți liniștit. Nu fiți urs(uzi). Nu fiți leneși. Nu căutați bârloguri în care să hibernați. Agățați-vă de fiecare liană și săriți din creanga în creanga minții. Fiți maimuțe curioase și jucăușe. Fiți pantere, care studiază cu atenție fiecare pericol și fiți leoaice, care și-au dezvoltat abilitatea de a mirosi pericolul de la distanțe foarte mari. Creșteți împreună cu ei. Creșteți pentru voi crescând pentru ei. Descoperindu-vă pe voi va fi mult mai ușor să-i descifrați pe ei. Puteți alege să-i lăsați să crească pe lângă voi. Dar atunci asumați-vă că într-o zi o să vă întreacă rău de tot, distanța dintre voi va fi foarte mare și ei, pentru că voi nu veți putea ține pasul, vor crește singuri. S-ar putea să crească frumos, pentru că drumul lor e mereu protejat. Pierderea este însă în primul rând a noastră, a părinților. Cu fiecare copil pe care îl crește, un adult își dă șansa să crească la rândul lui. Cu cât ne aplecăm de șale cu atât ar trebui să ne înălțăm în iluminare.

 

 Copilul tău s-a descurcat singur în uter. Sigur se va descurca și între oameni. Acceptăm că sarcina e o minune și că minunea aceea care crește în noi nu ne aparține. Suntem perfect conștiente că singurul lucru pe care îl putem face pentru copilul nostru din uter este să avem grijă de noi. Cât suntem însărcinate mâncăm alimente sănătoase, renunțăm la alcool și tutun, ascultăm muzică bună, ne relaxăm, dormim, ne plimbăm, râdem mult și ne gândim la ce se întâmplă cu noi și cu viața care crește încet încet în interiorul nostru. Suntem perfect conștiente că nu ni se datorează și că noi nu putem face nimic pentru fătul din uter. Să crească mai repede, mai mare, mai sănătos, mai deștept, mai activ, mai simpatic, mai carismatic, mai iubitor, mai respectuos… Noi putem doar să avem răbdare să crească. Fix așa cum primăvara trebuie să avem răbdare să vedem cum crește iarba, sau mai bine zis să nu vedem, dar să avem încredere că într-o zi o vedem gata răsărită sau gata crescută. Nu știu unde și ce se întâmplă deuităm într-o zi toate lucrurile astea. Uităm că puiul nostru, făt fiind, s-a descurcat singurel în uter.

Nu s-a înecat cu lichidul amniotic, nu s-a spânzurat cu cordonul ombilical, nu și-a rupt mâinile și picioarele atunci când s-a străduit să iasă de-acolo. Singur și-a luat tot ce i-a trebuit din celulele noastre și a ieșit fix când a vrut și cum a vrut. Adică, prima demonstrație de independență, prima dovadă că e o ființă complet separată de noi, capabilă să ia decizii și să evalueze situații, am avut-o înainte de a ne cunoaște, de a ne vedea copilul. Știu mame care au comunicat perfect cu pruncul lor aflat în uter și care a transmis exact ce vrea și ce nu vrea de la cei care încercau să ia decizii pentru el. Știu mame care au fost sfătuite să renunțe la copil, mame care au fost speriate și îngrozite de diverse ecografii și păreri și cu toate cele spuse de cei din jur, din interior mesajul era altul. Iar mamele care au ales să țină cont de ceea ce simt au ales corect. Au ascultat vocea aceea din uter care știa exact ce și cum vrea. Nu știu unde se rupe într-o zi această comunicare, încredere.

Conștiința faptului că nu ne aparțin copiii noștri. Brusc ne temem pentru viața lor, pentru sănătatea lor, pentru viitorul lor. Brusc uităm că nu ni se datorează absolut deloc venirea lor pe lume și că nu a depins de noi forma gurii, culoarea ochilor, desimea părului și nici măcar personalitatea sau sexul nu le-am putut alege. Aveți încredere în instinctul lor de supraviețuire. Aveți încredere în destinul pe care îl au copiii voștri. Ajutați-vă copiii să învețe să trăiască între oameni, amintindu-vă că ei s-au descurcat foarte bine să trăiască și singuri acolo, timp de 9 luni. Amintiți-vă că nu ați putut interveni cu nimic, cu adevărat. La fel stau lucrurile și pe mai departe. Ceea ce trebuie să se întâmple cu viața lor, se va întâmpla. Dacă vrem să facem ceva pentru copiii noștri, trebuie să facem fix ceea ce făceam și când ei erau în burtică: să avem grijă să fim fericiți, pentru că ei atât iau de la noi – energia. Și dacă noi simțim îngrijorare și frică, asta vor lua. Dacă noi suntem triste și nemulțumite, asta vor servi. Dacă viața noastră este o înșiruire de frustrări și complexe, ei vor pune în sufletul lor exact ceea ce găsesc în noi. Fiți bucurie, fiți sănătate, fiți soarele care se află în spatele copiilor voștri. Aveți încredere că ei se vor descurca dacă trebuie să se descurce, și cu voi și fără voi. Dacă mâine ați dispărea, din orice motiv, ei vor supraviețui. Cât sunteți lângă ei, puteți să-i hrăniți cu tot ceea ce le trebuie să piață merge mai departe. Fix ca în uter: căldură, afecțiune, hrană sănătoasă pentru trup și pentru minte, atenție și, neapărat, multă iubire.

La fel stau lucrurile și pe mai departe. Ceea ce trebuie să se întâmple cu viața lor, se va întâmpla. Dacă vrem să facem ceva pentru copiii noștri, trebuie să facem fix ceea ce făceam și când ei erau în burtică: să avem grijă să fim fericiți, pentru că ei atât iau de la noi – energia. Și dacă noi simțim îngrijorare și frică, asta vor lua. Dacă noi suntem triste și nemulțumite, asta vor servi. Dacă viața noastră este o înșiruire de frustrări și complexe, ei vor pune în sufletul lor exact ceea ce găsesc în noi. Fiți bucurie, fiți sănătate, fiți soarele care se află în spatele copiilor voștri. Aveți încredere că ei se vor descurca dacă trebuie să se descurce, și cu voi și fără voi. Dacă mâine ați dispărea, din orice motiv, ei vor supraviețui. Cât sunteți lângă ei, puteți să-i hrăniți cu tot ceea ce le trebuie în viață să meargă mai departe. Fix ca în uter: căldură, afecțiune, hrană sănătoasă pentru trup și pentru minte, atenție și, neapărat, multă iubire.

Nu mă mulțumesc cu ce am, ci mulțumesc pentru ceea ce am. Nu m-am gândit niciodată la cât de mare e diferența asta și cât de multe frustrări se pot naște atunci când te gândești că trebuie să te mulțumești cu ce ai. Nu. Nu trebuie să te mulțumești cu ce ai. Trebuie să nu renunți niciodată la ceea ce-ți dorești să ai. Trebuie să crezi în continuare în visele tale și să faci lucrurile despre care știi sigur că te vor împlini. Să nu dai voie nimănui să te oprească într-un loc în care tu să stagnezi. Să nu dai voie nimănui să-ți taie aripile și să-ți scurteze linia orizontului numai pentru că trebuie să te mulțumești cu ce ai. Am simțit și am crezut asta dintotdeauna, chiar dacă nu am fost conștientă niciodată de diferența dintre a te mulțumi cu ce ai și a mulțumi pentru ce ai. Nu m-am mulțumit cu locurile mele de muncă, am tins mereu spre mai mult. Dar am mulțumit pentru fiecare dintre ele și mulțumesc în continuare pentru fiecare întâmplare din viața mea. Fiecare loc prin care am trecut m-a ajutat să cresc și să ajung unde sunt acum. Astăzi, locul meu de muncă este suma tuturor locurilor de muncă prin care am trecut.

Le mulțumesc foștilor mei șefi, le mulțumesc tuturor pentru tot ce am învățat că trebuie să fac sau că nu trebuie să aplic niciodată. Le mulțumesc foștilor mei colegi, de la care am învățat multe despre cum se face sau nu se face o meserie, despre cum se tratează sau nu se tratează un loc de muncă. Astăzi, pot să fiu un șef bun pentru că am fost un subaltern care a învățat multe din această poziție, despre cum și-au făcut treaba cei de care depindea treaba mea. Nu m-am mulțumit niciodată cu ce mi-au oferit, am vrut mereu mai mult, am crescut cu fiecare nouă provocare și le mulțumesc astăzi așa cum le-am mulțumit și atunci. Am fost un subaltern provocare, nu am fost un subaltern problemă. Nu m-am adunat niciodată cu găștile împotriva lor, eu m-am așezat pe culoarul meu, pe care alergam pentru binele meu.

Nu m-am mulțumit niciodată cu bărbații pe care i-am avut, chiar dacă le mulțumesc fiecăruia în parte. Au fost povești frumoase din viața mea, au fost provocări fantastice, au fost lecții de viață pentru mine. Le mulțumesc pentru că sunt astăzi femeia care sunt și pentru că, împreună cu ei sau despărțindu-mă de ei, am înțeles foarte multe despre mine. Nu m-am mulțumit cu niciunul dintre ei. L-am iubit pe fiecare în parte, dar am știut despre fiecare dintre ei că nu sunt cei cu care eu să trăiesc zi de zi, întâmplare de întâmplare. Nu m-am mulțumit cu orașul în care m-am născut, chiar dacă ar fi putut să mă prindă acolo bătrânețile. Am vrut mai mult, așa că am plecat când am simțit că e timpul să merg mai departe. Dar mă întorc cu drag de fiecare dată prin locurile în care am trăit întâmplări frumoase din viața mea și le mulțumesc acelor pământuri din care mi-am luat energia. În fiecare zi vreau mai mult, în fiecare zi vreau mai sus, vreau mai bine, mai frumos, mai sincer, mai curat, mai profund, mai onest, mai cald, mai iubit… Nu mă mulțumesc cu ce am. Dar mulțumesc în fiecare zi pentru tot ceea ce am primit.

Pentru copilul minunat, pentru părinții extraordinari, pentru șefii mei de poveste, pentru prietenii mei calzi și buni, pentru colegii mei puternici și talentați, pentru orașul în care mă mișc ca peștele în apă, pentru țara în care îmi văd visele cu ochii, pentru casa, patul, povestea, inspirația, aerul, sănătatea, fericirea din viața mea de zi cu zi. A mulțumii pentru ce ai este mult mai mult și mult mai sănătos decât să te mulțumești cu ce ai.