– Dă-mi Doamne atât cât să pot da şi altora! spunea mătușa mea Matilda, sora mamei mele. O femeie simplă şi foarte deșteaptă. Un om extrem de atent la nevoile celorlalți. Nu a întors niciodată privirea în partea cealaltă când, lângă ea, cineva a avut nevoie de ajutor. – De ce spui așa mătușă? am întrebat-o într-o zi ascultând care era rugăciunea ei către Dumnezeu. – Pentru că dacă am ce să dau altora înseamnă că deja eu am pentru mine tot ce-mi trebuie. Nu am formulat niciodată o astfel de rugăciune dar am acționat mereu în legea lui "dar din dar se face rai". Mi-am amintit asta zilele trecute când am semnat OP-ul cu care Asociația ClowniMed va putea să-şi facă treaba şi pe timpul verii. Am ales din ce am câștigat eu să dau mai departe unor acțiuni în care cred. Mereu mi-am dorit să fac mai mult pentru copiii aflați în dificultate. Nu am reușit atât cât aş fi vrut din tot felul de motive. Știu cât e de importantă alinarea durerii celor mici. Şi alungarea plictiselii din zilele lungi de pe patul de spital. Am încercat să fac un proiect, să angajez oameni care să facă asta împreună cu mine. Nu mi-a ieșit cum aş fi vrut așa că am renunțat. Dar nu am renunțat la acțiunile prin spitale. Timpul nu ne-a permis să fim atât cât am fi vrut lângă copilașii cu nevoi speciale. Şi nici priceperea. Am înțeles că e o altă meserie. Să te apleci la fiecare pătuț cu căldură şi răbdare e la fel de necesar ca medicamentația prescrisă. Noi suntem desertul, prăjitura, dar cei care fac asta zi de zi sunt la fel de necesari ca apa din organism. Într-o zi mi-am dat seama că, de fapt, ce vreau eu nici măcar nu are nevoie de prezenţa mea fizică. Eu pot să contribui la ce fac alți oameni pentru a face mai frumoase viețile celor aflați în nevoi speciale, fără să fiu neaparat fizic acolo. Pe Lucian Ianuș îl cunosc de mulţi ani. Am lucrat împreună şi oricând aş apela la el pentru un eveniment în care sunt copii. E un actor talentat, un foarte bun animator dar în primul rând este un băiat cu un suflet imens. L-am văzut în diverse situații, am făcut împreună acțiuni şi pentru copiii din canale şi pentru cei care locuiesc în Paradisul Verde. El a rămas același. Pentru el sunt copii şi unii şi ceilalți.

Lucian m-a impresionat foarte tare într-o deplasare la Baia Mare când ne-am întâlnit cu o fetiţă care suferă de sindromul Dravet. Atenția, căldura şi priceperea cu care el s-a aplecat asupra fetiţei mi-au rămas întipărite în minte. Zilele trecute l-am chemat la o cafea şi la o poveste. Mă hotărâsem deja să-l ajut. Lucian lucrează pentru copiii din spitale în special. Împreună cu colegii lui se duce în fiecare zi în câte un spital şi aduce zâmbetul pe feţele celor mici. Au o asociație şi se străduiesc zi de zi să rămână cu aripile de înger deschise. Eu am semnat un OP şi le-am suflat puţin în aripi. Vânticel bun, răcoritor şi aducător de liniște. Dar ei au nevoie de tot suportul pentru a face asta mai departe. Când copilul nostru e bolnav am plăti oricât să-l vedem zâmbind. Lucian asta face. Desenează zâmbete pe chipurile copilașilor bolnăviori. Asta nu e o meserie. E o misiune. Trebuie să fi pus Dumnezeu un gram de dumnezeire în tine ca să poți face asta. Iar Lucian a înțeles care e misiunea lui şi se ţine de ea. Din când în când mai are nevoie de noi să-i dăm o mână de ajutor.

Lucian Ianus: " Sustinerea proiectului va aduce bucurie la peste 300 de copii spitalizati, cu autism sau sindrom down, iar faptul ca un om atat de important in vietile copiilor din Romania ne sprijina, ne da o mare incredere ca putem duce terapia prin zambet la un alt nivel."

Pe Lucian îl găsiți aici. Şi puteți să-l contactați şi să îi dați o mână de ajutor. O să revin cu povestea lor şi cu un plan concret prin care să aducem zâmbetul în cât mai multe spitale din România.

" Nu cred că ne mai vedem nepoată…" mi-a zis fratele tatălui meu când l-am văzut acum două săptămâni.

Avusesem spectacol la Oradea și am trecut pe la el. Știam că e ultima dată. I-am dus cartea mea pe care i-am scris o dedicație. – Eu o să plec la tatăl tău și o să-i spun cât ești de grozavă. Sunt foarte mândru de tine. Cred că e ultima oară când ne vedem. – Eeeee, ce tot vorbești din astea? a sărit nora lui încercând un ton de glumă. El s-a uitat în ochii mei fix cu privirea cu care s-a uitat și tata ultima oară și, privindu-mă, i-a spus nurorii lui: Nepoata mea știe despre ce vorbesc. Am zâmbit, nici măcar nu am încercat să-l contrazic.

 Să-i spui că mi-e tare dor de el, am reușit să șoptesc ținându-mi nodul în gât.

S-a jucat de-a v-ați ascunselea cu cancerul vreo 7 ani. L-a păcălit cât de mult a putut. I-a distras atenția cât să-și pună în ordine toate lucrurile din viață. Au conviețuit 7 ani ca șoarecele și pisica. I-a tot întins capcane și el le-a tot fentat. Până și-a însurat feciorul cel mic. Abia a împlinit 60 și… Tata n-a avut chef de joaca asta. După un an și jumătate de la diagnostic s-a plictisit. S-a dus la 62. Celălalt frate al lor la 45 iar tatăl lor la 52. Mi-e și frică să fac o medie. Mă agăț de partea feminină. La mama în familie se trece de 70. Și bunica din partea tatălui a făcut 72.

Cum e viața după 40 de ani? m-a întrebat Maya într-o zi. Începi să-ți iei rămas bun de la tot mai multă lume. Începi să-ți urezi "la revedere" într-o altă galaxie.

Din lumea mea colorată și veselă zbor la Oradea pentru că, în ultimul an, după fiecare plecare din țară, când îl sunam să-l întreb ce face, îmi spunea:  Te-am așteptat nepoată, să nu-ți stric concediul. Și-a ales o zi în care eu să pot ajunge la ultima întâlnire. A fost cel mai organizat și planificat om din câți am cunoscut. Nimic nu a rămas nelămurit în urma lui. Și-a așezat fiecare om și fiecare lucru la locul lui și s-a dus să-și trăiască nemurirea. Alexandru Retegan era numele lui de pe pământ. Un om de la care am învățat multe dar mai ales am învățat lecția demnității.

" Nepoată, faci o treabă grozavă. Tu îi înveți pe oameni cum să fie părinți mai buni pentru copiii lor. Să nu te schimbi de dragul nimănui. Rămâi dreaptă și bună așa cum a fost tatăl tău".

De la el am învățat că primim fix atâtea zile câte ne trebuie. Dacă știm pentru ce le cerem. El a vrut să-și însoare feciorul. Și i-a făcut luna trecută o nuntă ca-n povești. L-a lăsat să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Iar el s-a ținut de promisiunea cu care și-a negociat ultimii ani: “Vreau să trăiesc să-l văd pe Ionuț însurat”. Și-atât a trăit.

"Am vrut să mă sinucid pentru că nu am luat bacul. Nu sunt o elevă slabă dar am avut o zi proastă la una dintre materii. Am făcut familia de rușine. Mama își pleca privirea când o întreba cineva dacă am luat bacul". Mi-a povestit cu lacrimi în ochi o tânără care a rămas profund marcată de acest subiect. Și-a luat examenul în toamnă dar a avut o vară în care a simțit privirile acuzatoare ale celor din casă. "Ne-ai făcut de râs" sunt cuvinte care pot rupe relația dintre părinți și copii.

Sunt cuvinte care îi pot indemna pe cei mici să facă gesturi necugetate. Anumiți copii fac față singuri. Ei nu au nevoie de niciun suport, de nicio susținere. Sunt copii "azimut": își fixează ținta și nimeni și nimic nu-i poate opri. Dar sunt și copii care au nevoie de sprijin. E fix ca în cazul unor handicapuri fizice.

Unii copii se nasc și aleargă de la un an de nu-i poți prinde iar alții au nevoie de un cadru pe care să-și țină mâinile, toată viața sau o bucată de drum, până când li se întăresc oasele. În cazul deficiențelor fizice e simplu. Vedem cu ochiul liber. Ne ducem la doctor, i se pune un diagnostic, urmăm un tratament, cumpărăm cadrul sau căruciorul și începem fizioterapia. Știm cam ce demers putem face și facem.

Pentru copiii cu deficiențe emoționale e mult mai greu de acționat. În primul rând nu li se pune diagnostic.Lor li se pun etichete: slab, încet, rușinos, timid, introvertit, retras, inadaptat. Școala, care ar trebui să fie medicul ce pune diagnosticul, nu îți dă nicio rețetă și tratăm problema copilului după ureche. Sau sunt situații în care școala atrage atenția părintelui iar părintele refuză să accepte că are niște probleme de rezolvat. Ori acceptă și ridică din umeri pentru că nu înțelege, nu știe, nu poate. De regulă "am făcut tot pentru el" se traduce prin: i-am asigurat casă, mâncare, haine curate, i-am luat meditatori.

Copiii cu probleme emoționale au nevoie să se sprijine pe singurul cadru care poate să le dea încredere să facă pași: părintele. Dacă părintele nu e lângă acești copii cu toată ființa și cu toată dragostea copiii vor face pași în viață căutând cu disperare să se prindă de ceva. E foarte greu să accepți că ai un copil cu nevoi emoționale speciale. Parcă acceptăm mai ușor nevoile fizice decât pe cele emoționale. Pentru că a doua categorie ne schimbă. Ne obligă să îl înțelegem pe el înțelegându-ne pe noi. Ne întinde limitele și ne forțează puterile.

Dacă vrei să-ți ajuți copilul, care emoțional are nevoie de mai multă susținere decât alți copii, fă-l să simtă că ești acolo. Că ești de partea lui și că îl iubești așa perfect de imperfect. Spune-i copilului că școala este doar o etapă din viața lui. Și nu e ceva din care se moare. E ceva din care se învață. Și la care se poate reveni oricând. O facultate se poate face și la 20 de ani și la 40, la ce vârstă dorești. Sau niciodată. O limbă străină se poate învăța și la 5 ani și la 50. E important să învățăm cât mai multe lucruri. Dar nu toate lucrurile importante se învață în școală. Poți să iei bacul cu 10 și să clachezi în fața unei situații simple de viață, cu care tu nu te-ai confruntat și nu știi să o gestionezi.

Școala ar trebui să nască și să crească visele unui copil. Nu să le îngroape. Școala e parte din viață. Nu parte din moarte.

Am dreptul să mă răzgândesc. Da. Am dreptul să nu-mi placă un om din ceea ce am auzit şi simțit despre el şi când îl cunosc mai bine să-mi dau seama că el nu e așa cum spuneau alții, să îmi placă de fapt şi-atunci am dreptul să mă răzgândesc. Am dreptul să mă enerveze un bărbat şi după o perioadă de timp şi de întâmplări am dreptul să mă răzgândesc şi să-mi devină simpatic. Am dreptul să cred despre cineva că este minunat şi după o cunoaștere mai aprofundată să-mi dau seama că lucrurile nu stau așa şi să mă răzgândesc. Am dreptul să cred că un anume obiect mă va face fericită şi după ce îl am să-mi dau seama că nu e nimic din ce am crezut şi-atunci am dreptul să mă răzgândesc. Am dreptul să mă despart de cineva şi după câteva zile să-mi fie atât de dor încât să mă răzgândesc. A te răzgândi înseamnă de fapt a zăbovi mai mult pe un gând. A-l întoarce pe toate fețele. A-i descoperi valențe noi. M-am răzgândit asupra unor obiective, asupra unor oameni, asupra unor lucruri. Am dreptul să mă răzgândesc şi nimeni nu are dreptul să mă tragă la răspundere pentru asta.

-Ziceai că X e nu știu cum şi că nu o să zăbovești mai mult de 5 minute.

– M-am răzgândit.

Acest răspuns ar trebui înghițit de celălalt pe nemestecate şi fără nicio substanță ajutătoare. Avem dreptul să ne răzgândim, iar ceilalți au dreptul să-şi țină pentru ei părerile despre alegerile noastre. Şi bine-ar fi ca noi, cei care ne dăm dreptul să ne răzgândim, să ne amintim mereu că avem acest drept şi să ne dăm şi obligația de a nu judeca nici gândelile nici răzgândelile celorlalți.

Ce credeți că ar trebui să-i spun copilului meu despre faptul că mama lui ne-a părăsit ? Ce ar trebui să-i spun copilului meu despre palma pe care am primit-o sub ochii lui? Cum ar trebui să îi spun copilului meu că tatăl lui va mai avea un copil cu o altă femeie? Ce să-i spun copilului meu că să inteleagă că noi ne despărtim ? Cum să-i explic copilului meu că am dat faliment și nu ne mai permitem tot luxul de până acum? Cum să-i spun copilului meu că trebuie să-l mut din clasă pentru că invătătoarea nu îl place și asta îi face viață amară? Cum să-i spun copilului că tati și mami trebuie să plece  să lucreze în Germania ? Și el rămâne cu bunica ? Cum să-mi fac fetița să mă iubească din nou și să vină și la mine când tatăl ei o alimentează împotriva mea? Cum să-i spun fetiței mele că a apărut un alt bărbat în viața mea?

Am extras câteva din întrebările pe care eu le tot primesc pe Antrenorul Părinților. Probabil s-au recunoscut deja cei care mi le-au adresat. Zilnic zeci de oameni mă întreabă. Zilnic îmi scriu. Unii foarte disperați fac rost de numărul meu de telefon și indrăznesc să mă sune. Tuturor le spun același lucru. E lucrul în care cred și singurul pe care știu să-l fac. Eu le spun copiilor povești. Eu i-am spus copilului meu câte o poveste de fiecare dată când am simțit nevoia să îi comunic ceva. Și pentru asta nu există o rețetă. Fiecare copil trebuie să audă povestea potrivită sufletului sau. Mai bine decât mama sau tata nu știe nimeni care e cea mai potrivită dintre toate poveștile . Ar fi minunat să nu i se comunice sec și direct unui copil: mama ta ne-a părăsit. Tata a murit. Invătătoarea nu te place. Am cunoscut un alt bărbat pe care îl iubesc. Tatăl tău va mai avea un copil. Eu cu tati plecăm în Germania următoarele 5 luni și tu rămâi aici cu bunica. Imaginați-vă cum poate să primească o astfel de veste un copil. Greu. Rău, dur, neatent. Prost. Direct în stomac. Și uite așa intră în panică. Și orice i-am spune e deja prea târziu. Dacă în loc să-i comunici că mama l-a părăsit, ai face o plimbare prin amintirile cele mai plăcute ale copilului? De exemplu: Îți amintești ce mult ne plăcea să mergem la pescuit și să stăm până seara târziu? Ții minte când ne-a prins ploaia în parc și am venit uzi până la piele și-am mai fi stat dacă nu s-ar fi supărat mama și știam că ne ceartă? Știi că ți-am zis că vreau să mergem cu cortul și să dormim în saci pe vârful muntelui, dar mama ta nu fusese de acord ? Ei bine… Cred că acum o să facem mult mai ușor toate lucrurile astea pentru că mama o să lipsească o perioadă bună. S-a gândit că vrea să ințeleagă mai bine ce e cu lumea din capul eu și o să locuiască în altă parte. O să te iubească la fel de mult dar o să va vedeți mai rar. Pregătit cu introducerea care l-a dus într-o stare de bine, copilul nu mai primește vestea ca pe un șoc. Noutătile se așază pe un teren protejat și îl duce într-o ușoară stare de confuzie de stări și sentimente. E ca și când scoți un dinte cu anestezie sau fără. Oricum îl scoți. Oricum rămâne acolo o gaură. Părintele care comunică o veste copilului alege dacă  face sau nu anestezia. Durează 1 minut să gândiți o poveste care să-i folosească drept anestezie . Și nu există formula chimică potrivită. Fiecare anestezie trebuie potrivită PH-ului cunoscut doar de cei mai apropiați .  Nu trebuie mințit. Nu trebuie păcălit. Trebuie doar tratat cu multă atenție și iubire.    Dacă i se spune copilului povestea potrivită sufletului său, adormim putin mintea si ea nu va mai trimite cele mai grele  gânduri. Vă recomand din toata inima filmul La Vita E Bella. Este cel mai frumos film din lume. Este despre un copil căruia i se spune povestea potrivită. Și ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai cruntă experiență de viață s-a transformat în cea mai interesantă aventura.

 Dacă iei premiul I te duci în tabără. Dacă termini cu media peste 9 îți cumpăr bicicletă. Dacă, dacă, dacă… Vă sună cunoscut? Am fost toată copilăria la un pas de bicicleta Pegas. Dar nu am primit-o. Pentru că nu am luat premiul care ar fi trebuit să-mi asigure pașaportul către fericire. Nu am avut Pegasul pe care l-am visat. Am împrumutat bicicleta unui vecin de la țară și am învățat să mă dau singură pe ea. Ai mei nu au considerat bicicleta o necesitate și cu atât mai puțin o cheltuială care ar fi meritat alocarea unui procent din buget. Mai bine a mai cumpărat mama o tură de draperii noi și niște fețe de masă noi. Așa a considerat ea atunci. Pegasului meu i-au trebuit 40 de ani să mă găsească. Dacă acum 40 de ani, când terminam clasa I, aș fi primit această bicicletă ar fi fost una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea. Ăsta e și motivul pentru care m-am gândit să vă povestesc. Cine știe. Poate vă inspiră. Și îi cumpărați copilului bicicleta visată, așa, pur și simplu. Pentru că îl iubiți. Pentru că orice copil merită să aibă propria lui bicicletă. Pentru că o să învețe să meargă pe ea și o să se simtă mai puternic, mai curajos și mai independent. Pentru că o să vă faceți timp în câteva seri să stați în spatele lui și să-l țineți de șa până când o să meargă singur fără să-și dea seama. Sunt curioasă ce amintiri vă leagă de prima voastră bicicletă. Eu am primit cea mai frumoasă bicicletă, din tot ce mi-am dorit până acum. Îmi place că are șaua extrem de comodă. Că pot să pun picioarele pe pământ la cea mai mică problemă și îmi dă sentimentul că o controlez foarte bine. E o bicicletă vie, veselă, o bicicletă cu suflet. Chiar simt că Pegas își deschide aripile atunci când merg pe ea. Astăzi, copilul din mine și-a primit premiul. Astăzi, femeia iubitoare de margarete s-a simțit specială. Abia aștept să mă plimb pe Pegasul meu. Cea mai veselă bicicletă de pe planetă.

Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cum ești, cine ești, ce ai de făcut și ce e mai bine pentru tine. Eu am reușit neținând cont de părerea nimănui. Jurnaliștii m-au acuzat că nu am studii de jurnalism și am făcut presă de cea mai bună calitate, inclusiv pentru BBC. Oamenii de marketing mi-au reproșat că nu am studii în marketing, dar eu am inventat și am crescut câteva branduri, dintre care unul trece granițele țării. Oamenii de teatru m-au acuzat că nu am terminat UNATC-ul și nu știu să fac spectacole pentru copii. Cu toate astea, am cele mai multe și mai căutate spectacole din România și sunt primul producător care iese cu spectacole în afara țării și joacă în săli cu bilete SOLD OUT. Sunt scriitori care mi-au zis că nu ar trebui să scriu. Cu toate astea am o carte epuizată în 10.000 de exemplare și una care și-a dublat tirajul încă înainte de a ieși din tipar. Managerii nu mi-au dat credit pentru că nu am studii și totuși eu am condus un radio de succes, o trupă de succes și de câțiva ani conduc o afacere de succes. “Nu te duce în București, pentru că oamenii sunt răi și te vor mânca de vie”. Așa mi s-a spus. Am făcut pasul și viața mea, după o scurtă perioadă de acomodare, a cunoscut cea mai puternică înflorire. Nu-ți pierde vremea cu cântece pentru copii. E plină piața și oricum nu mai ai ce aduce nou. Cântecele Găștii Zurli au astăzi cea mai mare audiență. Aș putea continua, de la cele mai mici lucruri până la deciziile majore. Eu am avut întotdeauna o altă părere decât cei mai mulți din jurul meu. Nu am ținut cont niciodată de nimeni. Am făcut doar ce mi-a dictat sufletul.

A fost foarte greu. Foarte greu. Pentru că a trebuit să țin piept tuturor celor care mă trăgeau înapoi când eu mă chinuiam să merg înainte. Înainte pe drumul meu. Ei încercau să mă ducă pe drumul lor. Am reușit să rămân acolo unde simțeam că îmi e locul. Am putut să fac asta pentru că tot ceea ce m-a preocupat a fost să cresc. Eu. Cei care văd egoism în asta s-ar putea să aibă puțină dreptate. Am interacționat și am dezvoltat relații doar cu oamenii care se intersectau cu drumul meu. Nu m-am așezat pieziș în calea nimănui. Pentru că nu m-a interesat niciodată ce fac ceilalți. Nu am fost invidioasă niciodată pe nimeni. Nu m-am întrebat de ce unul are mai mult succes iar altul mai mulți bani. Nu mi-a încolțit niciodată în minte ciuda că o altă femeie e mai frumoasă ca mine. Nu am invidiat cuplurile care se înțeleg. Nu l-am certat pe Dumnezeu când a murit tata și nici nu i-am invidiat pe cei ce încă se bucură de părinții lor. Nu mi-am dorit casa celuilalt, nici mașina, nici măcar poșeta. Nu mă interesează cum obțin oamenii ceea ce au. Știu sigur că totul are un preț. Și că în spatele unui succes se poate ascunde ori norocul, ori multă muncă, ori mari compromisuri. Știu că frumusețea are prețul ei și banii costă. Nu am fost în competiție cu nimeni. Am găsit un drum liber și m-am dus pe el. Nu am dat pe nimeni la o parte să-mi fac loc. Nu am luat firma nimănui, nici măcar ideea de afacere, nu am luat bărbatul niciunei femei și am condus doar mașinile pe care mi le-am permis. Am știut să plec din locurile în care nu-mi mai găseam locul. Am dat drumul să plece mai departe oamenilor care nu mai creșteau lângă mine. Nu susțin oamenii unii împotriva celorlalți. Nu intru în furtuna celorlalți, încerc să văd partea bună din fiecare întâmplare. Nu cer socoteală nimănui pentru alegerile pe care le face. Știu că dacă trebuie să plece, pleacă. Știu că ne vom regăsi dacă nu am consumat tot ce aveam de consumat. Invidia nu o cunosc. Am numărat NU-urile de mai sus. Vreo 20. Mult prea multe. Dar cred că este foarte important să învățăm să spunem NU. Succesul vine și din puterea de a spune NU. Să știm când să spunem NU e la fel de important ca atunci când știm să spunem DA.

Cureaua, furtunul de la mașina de spălat, rigla, palma sau lingura de lemn? Întrebarea corectă pentru generația mea nu e "Te-au bătut?" ci "Cu ce te-au bătut?" Care era instrumentul preferat de ai tăi ? Cu ce obișnuiau să te bată ? Te și dezbrăcau sau îți dădeau doar pantalonii jos? Te trăgeau de urechi și de perciuni? Îți prindeau cozile în mâini? Îți dădeau palme peste față sau te loveau cu piciorul? Îți țineau capul între picioare în timp ce te loveau la fund? Te băteau pentru că erai obraznic sau pentru că nu spuneai nimic? Te închideau în baie cu lumina stinsă? Te puneau să stai cu genunchii goi pe coji de nuci? Pentru copilul meu astfel de întâmplări țin de poveștile SF. "Cum să lovească un munte de om un grăunte de copil?" m-a întrebat Maya, povestind cu ea despre aceste bătăi care au fost administrate generației mele. Aveam o vecină care stătea la parterul blocului și care își bătea băiețelul cu bestialitate. Copilul urla cât îl ținea gura până când se oprea brusc. Atunci toată lumea strânsă în fața blocului știa că a leșinat și că urmează să fie pus în cadă și udat cu apă rece să-și revină. Apoi mama lui, o femeie de peste un 1,80 cm, deschidea geamul de la bucătărie, își punea coatele pe pervaz și privea în stânga și în dreapta ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nouă copiilor ni se făcea frică. Toți luam bătaie, dar niciunul atât de rău.

În casa aceea bătaia făcea parte din programul lor săptămânal. Mama era singura care, de câteva ori, a bătut în ușă și i-a spus vecinei că e prea mult. Țin minte că urlau copiii ca din gură de șarpe. Pe toți ne băteau. Era diferită doar metoda. Astăzi, dacă întrebi adulții de vârsta mea ce jocuri își amintesc să se fi jucat cu părinții o să descoperiți că nu își amintesc mai nimic. Dar aproape toți își amintesc de instrumentele de corecție. Vazele din casele părinților noștri aveau pe lângă flori de plastic și nuiaua pe care de multe ori copiii o preferau în locul curelei sau furtunului de la mașina de spălat Alba Lux. Scenele par desprinse din filmele de groază. Din păcate sunt desprinse din amintirile noastre. Iar părinții noștri nici măcar nu sunt conștienți că se urcau cu picioarele pe noi, că-și foloseau forța să domine, să reducă la tăcere și supunere proprii copii. "Plângi? Las’ că-ți dau eu să ai de ce plânge". Și-ți dădeau. Îi învăț pe copii să nu permită nimănui să-i lovească. Nici măcar părinților lor. Ieri mi-a scris o mamă să mă certe și să-mi spună că nu am niciun drept să spun asta. Și că fiecare are dreptul să-și crească așa cum vrea copilul. Că ea nu consideră niște palme la fund sau peste gură o problemă dacă copilul nu înțelege de bună voie. Din fericire tot mai mulți oameni reacționează când în jurul lor adulții își lovesc copiii. Sunt tot mai mulți părinți care înțeleg că bătaia umilește și nu e adevărat că "unde dă mama crește". Nu cred în bătaie ca mijloc de corecție. Cred că denotă doar incapacitatea părinților noștri de a găsi alte argumente. Îmi doresc să rămână în istoria copilăriei noastre aceste obiceiuri și copiii de astăzi să nu facă niciodată cunoștință cu metodele de corecție care au fost aplicate generației mele: cureaua, furtunul de la mașina de spălat, făcălețul, lingura de lemn, rigla…