Când părinții se despart inima copilului se rupe în două. Când se despart urât, inima lui se face țăndări. Dacă vă vine greu să vizualizați asta luați o cană și spargeți-o în două. Și o alta pe care să o faceți bucățele. Acum, cu o soluție specială, lipiți cana spartă în două. O să vă ia câteva minute. În alte câteva minute se usucă lipiciul și până spre seară puteți să beți din nou apă din cana reparată. O să se vadă locul unde a fost lipită dar ea va rămâne la tine în bucătărie, o cană între toate celelalte căni. Va învăța să conviețuiască pe raft alături de cănile ciobite și de cele fără toartă și de cele noi sau perfecte. Atât timp cât știe că e prezentă în viața ei de cană, că e utilă, folositoare, că nu e spartă, într-o zi o să se obișnuiască și cu lipitura și nici n-o s-o mai simtă. Acum încercă să lipești cana făcută țăndări. Ai zeci de bucăți împrăștiate pe gresie. O să-ți ia ceva timp să le aduni, să le alegi și apoi să refaci cana ciob cu ciob. Cu muuuultă răbdare vei reuși să le pui cap la cap. S-ar putea să fi un meșter atât de bun încât să refaci cana. Să poți să o folosești din nou, fix în scopurile destinate utilizării ei. Acum, între cana spartă în două și cea în zeci de cioburi nu mai e decât o diferență estetică. Sunt două căni care au fost sparte și după ce au fost lipite amândouă funcționează la fel. Dar cât timp ți-a luat să o repari pe prima și de câtă răbdare și implicare ai avut nevoie în cazul celei de-a doua? Compară prima cană cu un copil ai cărui părinți s-au despărțit, dar în acțiunea lor au avut grijă de inima copilului. Și, dincolo de faptul că i-au rupt-o în două, au reparat ușor defecțiunea. În cel de-al doilea caz inima copilului a fost făcută țăndări de doi părinții complet neatenți la ce simte cea de-a treia parte implicată. De multe ori copilul își strânge singur cioburile și le lipește. Sunt situații în care vine o bunică înțeleaptă, îi vede inima țăndări pe gresie și devine ea chirurgul care operează. Sau apare cineva în viața acelui om și îl ajută să înțeleagă că el nu a iubit și s-a mai lăsat iubit de nimeni pentru că inima lui nu e întreagă. Și cu iubire și răbdare îl ajută să-și adune inima și să și-o pună la loc.

Stă în puterea și în înțelepciunea celor doi părinți să "lipească" o inimă ruptă în două.

Sau, din păcate, orgoliul și neștiința îi face pe anumiți părinți să transforme în țăndări inima copiilor lor atunci când mami și tati nu mai vor să fie împreună.

 Am născut prin cezariană cu anestezie generală pentru că ma c—-m pe mine de frică. Cezariană programată după 3 zile de evenimente în aer liber, cu zeci de artişti şi zeci de mii de spectatori. În ziua în care am născut, am fost la coafor să mă aranjez pentru cea mai importantă întâlnire din viaţa mea. Am trecut pe la biserică şi l-am rugat pe Domne Doamne să se uite în ziua aceea măcar cu coada ochiului şi spre mine. A doua zi după naştere îl certam la telefon pe şeful de la casa de discuri a trupei Stigma pentru că videoclipul nu intrase în difuzare pe Atomic. Cât am stat în spital, am bătut coridoarele cu plosca în mână ajutând tot felul de oameni să treacă peste tot soiul de frici. A treia zi după operaţie am făcut şedinţă de redacţie în sala de mese cu directorul de marketing, vânzări şi şeful programelor de la radioul pe care îl conduceam. Am alăptat două luni până când am ajuns la spital cu copilul în prosop pentru că nu se mai trezea şi mi-a zis şefa secţiei de pediatrie că e deshidratată pentru că ce îi dau eu nu-i ajunge, dar îi este prea lene să plângă, drept urmare nu primeste ţâţă. Şi mi-a mai spus ceva: nicio ţărancă nu vine cu copilul mort de foame la spital, numai intelectualelor li se poate întâmpla una ca asta. Tot la o lună şi jumătate am reluat activitatea la radio. Am luat-o cu mine şi reuşeam să mă împart între mici şedinţe, întâlniri şi alăptat sau schimbat scutece; oricum, dormea în landou pe terasă, la soare. La 4 luni am pus-o în maşină şi am mers cu ea 200 de kilometri până la părinţii mei. Am lăsat-o acolo o săptămână. Am plâns tot drumul, dar era varianta cea mai bună. Aici a început naveta ei între mine şi mama, cu trenul, la anumite intervale de timp. La 4 ani am trimis-o în tabără singură. I-am pus haine pentru fiecare zi în punguţe, iar când i-am arătat punga pentru haine murdare ea m-a întrebat care e punga pentru haine curate. I-am permis de pe la 6 ani să treacă singură strada, să parcurgă singură anumite distanţe, să facă singură mici cumpărături de la magazinul din colt. La 7 ani am predat-o stewardului de la Tarom şi a zburat singură până la Londra. Am lăsat-o să intre singură la filmle pentru copii în timp ce eu făceam cumpărături sau stăteam să citesc în Diverta. Am lăsat-o de mică să facă tot felul de lucruri SINGURĂ.

 La 14 ani am lăsat-o singură la Cluj la Untold.

A ales singură ce vrea să facă la liceu, știe deja unde vrea să meargă la facultate. S-a dus în New York împreună cu nașul ei să se intereseze ce și cum și eu știu doar concluziile ei. Dar, am încredere 100% în ce simte. O să mă și informez dar mai întâi o las pe ea să-și facă o idee și abia apoi vin și eu cu ideile mele. Își face singură toate bagajele. Abia după ce valiza e gata mă uit dacă nu-i lipsesc lucrurile esențiale. Își pregătește singură ghiozdanul și uniforma. A alergat de nenumărate ori să recupereze una și alta. Dar din asta se învață. Nu a trebuit niciodată să-mi ceară aprobrea pentru ce spune, ce face și mai ales ce crede.

Am lăsat-o! O las!

Cred că asta e cheia. Să-ți lași copilul! Din mână, din casă, din limba… să faci pasul înapoi și să-l supraveghezi. Să te uiți la el în timp ce încearcă de nenumărate ori să-și lege șireturile, să-și tragă pantalonii, să-și termine mâncarea din farfurie, să-și țină echilibrul pe bicicletă și pe role.

Cred că pot crește copii liberi și independent, părinții care stau în spatele celor mici.

Am ales să fiu umbra din spate nu cârligul de care e agățată. Uitați-va în jurul vostru unde se poziționează părinții în relația cu copiii lor: stau în față și îi trag de mână după ei sau copiii sunt un pas în faţa părinților și deschid drumul. Nu e ușor să stai în spate, nu e ușor să taci și să nu răspunzi tu, înainte de-a răspunde el. Nu e ușor să nu pui pe masă propriile tale alegeri bazate pe ce știi tu. Lasă-l să facă lucruri bazându-se pe ce simte el. Iar tu rămâi umbra care îi veghează fiecare alegere gata oricând să-l susțină dacă alegerea nu a fost cea corectă.

Fă-l să simtă că ești de partea lui orice-ar fi și că tu, deși știi mai multe înțelegi că el e mai deștept că tine 🙂

Anul acesta, cel mai purtat cadou, primit de ziua mea, e o poșetă. Și nu am purtat-o eu, Maya și-a lipit-o de umăr.

Poșeta produsă la Reghin a ajuns la celălalt capăt al lumii și a fost piesa de rezistență la New York.

Anul acesta, fix de ziua mea în iulie, am primit la Reghin, atât eu cât și celelalte fete din Gașca Zurli, câte o poșetă. Ni le-au dăruit niște copii care au venit în spatele scenei înainte de spectacol. Cu flori, cu cadouri și cu o mămică foarte emoționată.

Ne-am bucurat mult deoarece ne plac darurile, însă nu credeam că vor fi atât de apreciate.

Poșetele făcute la Reghin sunt nelipsite din deplasările noastre, din plimbările și drumurile pe care le facem. Au dimensiunea și forma perfecte, sunt din piele și completează frumos orice ținută.

Dacă tot ne-au plăcut atât de mult, le-am rugat pe fetele din Reghin să dăm un set la un concurs. Așadar, câte o poșetă pentru o mamă și o fiică. Poate să fie de orice vârstă, relația mamă-fiică nu se schimbă odată cu trecerea anilor. Scrieți-mi ce vă place cel mai mult să faceți împreună: tu cu fiica ta sau tu cu mama ta. Pe 20 august, împreună cu fetele din Reghin, alegem câștigătoarele. Noi avem spectacol la Targu Mures si o să anunțăm fix atunci la cine pleacă setul de poșete de zâne.

Pe site-ul lor puteți vedea mai multe. Puteți să și comandați. Noi le-am descoperit și ne bucurăm să vă spunem și vouă. Ca să nu mai spun că susținem un producător român ce face lucruri de foarte bună calitate.

Succes!

Să-i spunem: “Povestea telefonului descărcat”.

Îmi este mult mai simplu când explic să fac asta construind o poveste. Așa am știut eu să explic lucrurile. Copilului meu, celorlalți copii ori oamenilor mari care aveau nevoie de povestea potrivită sufletului lor.

Recunoaștem greu că nu mai putem. Nu vrem să ne dăm bătuți pentru că toată viața ni s-a spus să nu renunțăm.

Mie mi-au trebuit 40 de ani să înțeleg că uneori trebuie să te oprești și uneori trebuie chiar să renunți.

Există un preț pentru toate. Și dacă nu menținem un echilibru între ce dăm și ce luăm, ne trezim într-o zi fără energie. – Adică, așa, jos, cum mă simt eu acum? m-a întrebat zilele trecute un suflet drag mie. Era jos și se simțea vinovată că nu e în culmea entuziasmului. Că nu țopăie de fericire și că se simte fără vlagă. Acceptă când ești jos. Înțelege când nu mai poți. Oprește-te. Uite, vezi telefonul ăsta? E mut. Ecranul e negru. S-a oprit. Pentru că i s-a terminat bateria. Și până nu îl încarci cu cablul potrivit și timpul necesar pentru a se încărca, el nu funcționează. Degeaba ținem un telefon la soare. Nu îi este de ajuns acea energie. Putem să-l ținem cât vrem noi acolo și tot nu va funcționa. Uite, încearcă să formezi un număr de pe ecranul negru. Strigă cât vrei în microfonul unui telefon oprit. Nu te mai aude nimeni.

Așa e și cu noi oamenii. Uneori bateriile noastre sunt gata. Și atunci trebuie să acceptăm asta și să ne încărcăm. Cum se pricepe fiecare mai bine. Citim, dormim, ascultăm muzică, ne plimbăm cu bicicleta prin pădure, mergem la mare, la munte, ieșim în oraș cu cineva drag, vedem un film sau zece filme…

Nimeni nu știe mai bine decât noi care este energia potrivită pentru a ne încărca bateriile și nimeni nu are dreptul să cronometreze timpul de care avem nevoie să putem avea bateriile full.

Dacă o să te lași la încărcat cât să faci 10% randamentul tău va fi de 10% și tot în același punct ajungi. E important să-i ajutăm pe ce-i pe care îi iubim să identifice momentele în care bateriile lor sunt goale. Și dacă ei nu știu, să-i ajutăm să caute curentul potrivit.

Să-ți asculți instinctul nu te învață nimeni. E atâta gălăgie în jurul nostru că e din ce în ce mai greu să auzim firicelul acela de intuiție care strigă tare dinăuntrul nostru când nu ne e bine.

Când ți-ai încărcat bateriile ultima oară?

Toate fetițele vor să vie Prinţese. Sau Zâne. A mea dorea să fie Ursitoare. Pentru că ursitoarele noastre erau şi zâne şi prinţese şi fete care duceau veştile bune şi urările frumoase pentru copiii botezaţi. Când avea vreo 4 anișori, Maya privea cu ochii mari şi aproape uitând să respire, repetiţiile fetelor. A învăţat textul înaintea multora dintre ele. Momentul în care se machiau, se coafau şi îmbrăcau rochiile pline de volane, dantele şi voal era pentru ea ceva magic.

– Mama, când o să fiu mare o să pot şi eu să fiu ursitoare?

A avut răbdare 10 ani. I-am promis că va putea face asta după ce va intra la liceu. Nu mă întrebaţi de ce i-am spus asta atunci, astăzi mi se pare cel mai potrivit moment să facă asta. Până să îmbrace costumul de ursitoare şi să fie una dintre fetele care lasă gânduri bune pentru noul-născut, Maya a făcut diverse alte lucruri prin firmă. Pe la 6 ani şi-a câştigat banii de îngheţată făcând curat în birou. Ștergerea prafului, aspiratul, măturatul, aranjatul recuzitei sau punerea în ordine a hârtiilor de pe birou erau atribuţiile ei. Pe la 8 a fost o perioadă asistenta mea personală. O lăsam să răspundă la telefon( într-un anumit interval de ore) şi ea conştiincioasă nota numele persoanelor care m-au căutat şi motivul telefonului:

– Bună, sunt Maya, mama nu poate să vorbească. Cine sunteţi şi ce să-i transmit?

Sigur că am rugat câteva prietene să o sune şi să ia foarte în serios rolul ei, ca să prindă curaj, apoi chiar şi-a făcut treaba de-adevăratelea. Pe la 10 ani a început să scrie texte pentru spectacole. (Avea un concept în care să reunească toate personajele negative şi să le transforme în personaje pozitive) iar în paralel a învăţat să facă face-painting şi sâmbăta şi duminica era asistentă de face-painter. A pictat nenumăraţi copii şi ei o îndrăgeau foarte tare. Aşa că au trecut repede cei 10 ani care au despărţit-o de costumul de ursitoare. Am învăţat împreună textul pentru că la firmă o ascultă Andrea ( şefa lor) şi s-a prezentat conştiincioasă la repetiţii. Când a sosit ziua cea mare a fost extrem de emoţionată. Nu a fost uşor pentru că avea de susţinut 3 spectacole unul după altul, pentru că ştia exact că va avea toţi ochii pe ea şi că fiecare vorbă este atent cântărită de cei prezenţi. A făcut faţă cu bine. Nu ştiu prea mult detalii pentru că era foarte obosită când a ajuns acasă târziu în noapte. Dar era foarte fericită şi emoţionată.

“ Mama, Doamne, când vezi mămicile cum plâng şi cât sunt de fericite, şi bunicuţele cât sunt de încântate, şi taţii cât sunt ei de mândri. Naşele mi se par că sunt foarte, foarte emoţionate. E foarte frumos, abia aştept să mai merg! ”

Sunt o norocoasă să fi făcut ceva în care propriul meu copil să se simtă bine şi din care să-şi dorească să facă parte. Are agenda plină, sunt week-enduri multe în care vrea să ajungă la evenimentele de botez iar eu mă declar foarte fericită. Dacă vă nimeriţi la vreo petrecere şi ea e în echipa ursitoarelor o veţi recunoaşte foarte repede: e caldă şi bună, talentată şi foarte frumoasă. Toată-i mā-să! :)))))))))

Am atâtea lucruri de învățat despre mine înainte de a învăța totul despre sex, despre mâncare, despre iubire, trădare, despre politică, sport, totul despre ceilalți sau despre oricare. Despre mine am de învățat cel mai mult și conștientizez în fiecare zi că TOTUL este despre mine.

Despre cum mă înalță și mă coboară ceea ce fac, despre cum mă slăbește sau mă îngrașă ceea ce mănânc, despre cum mă bucură sau mă întristează ceea ce iubesc, despre cum mă simt când vin sau când pleacă oamenii din viața mea. Fără nicio urmă de ipocrizie și cu riscul că aș putea fi interpretată, cred că viața mea e despre mine. Și viața ta e despre tine și viața fiecăruia e despre el. Fiecare pas înainte e o competiție cu mine. Fiecare succes e al meu. Fiecare cădere îmi aparține și fiecare ridicare e muncită cu toți mușchii mei. De fiecare dată când am luat-o de la capăt a fost decizia mea. Fiecare kilometru alergat a fost cu mine, al meu. Fiecare kilogram pus sau dat jos au fost ale mele. Fiecare hohot de râs mi-a aparținut așa cum fiecare lacrimă a fost a mea 100%. E despre noi. Suntem singurii care ne putem face sau ne putem strica viața.

Oricât de simplu ar fi să putem da vina pe cineva, nimeni nu se poate ridica în locul nostru, nimeni nu poate să iasă din ceva făcând pasul în lateral pe care trebuie să-l facem noi, nimeni nu poate merge mai departe pe drumul pe care trebuie să meargă fiecare dintre noi. Tot ceea ce fac e despre mine. Felul în care iubesc, urăsc, felul în care îmi cresc copilul, în care mănânc, în care mă mișc sau nu, felul în care îmi împlinesc visele. Fiecare succes îmi aparține și fiecare eșec pot să-l depășesc doar eu. Viața mea e despre mine. Punct.

Zilele trecute m-am uitat cu Maya la filmul "Cum să fii singur și fericit" și mi-am dat seama la sfârșitul filmului că eu n-am mai fost singură de 20 de ani. Narcisa Suciu îmi spunea acum 1000 de ani 🙂 cum a ajuns ea la concluzia că suntem singuri doar între relații, dar în loc să ne bucurăm de libertate plângem după relația care s-a terminat și visăm la cea care urmează să vină. În filmul vizionat de noi fix despre asta este vorba: o fată care pune punct unei relații care nu o făcea fericită și în loc să se bucure în tihnă de libertate, de faptul că nu mai trebuia să țină cont de nimeni ci putea să-și așeze viața cum dorea, bătea cluburile noapte de noapte îmbătându-se și trezindu-se dimineața în brațele unor tentative de relații. – Eu nu am fost liberă de 20 de ani, de când a apărut tatăl tău în viața mea. Apoi, acum 16 ani, am rămas gravidă și de atunci nu mai organizez nicio zi în care să conteze doar ceea ce vreau eu. Trebuie mereu să mă gândesc întâi la tine și la alte priorități. Trebuie să țin cont de ce faci tu, ce program ai, ce facem cu câinele, cum așez lucrurile în firmă, ce întâlniri reprogramez… înainte să-l cunosc pe tatăl tău îmi planificam lucrurile fix după capul meu. Apoi ai apărut tu și… laaaa revedereeeee.

– Mai ai 3 ani mamă și poți din nou să nu mai ții cont de nimeni.

– Chiar așa Maya, cum ar fi la 50 de ani să pierd nopțile prin cluburi îmbătându-mă și cautându-l pe Mr. Big?

Cam nasol. De aici a început nebunia. Lucrurile au scapăt de sub controlul discuțiilor și ne-am distrat copios imaginându-mă cum ar fi să-mi "pierd mințile" la 50 de ani și cu ea obligată să aibă grija mea.

– Să mă sune aia, zicea Maya râzând, să vin să culeg Antrenorul Părinților care îi învață pe oameni în cluburi să se joace…  

Am râs în hohote imaginându-ne cele mai amuzante scenarii. Eu râdeam dar nu era râsul meu. Mi-am dat seama că nu am mai fost singură de 20 de ani. Și că voi avea 50 de ani când voi rămâne fără grija copilului. Și parcă nu m-am mai uitat atât de dornică după relația vieții. Avea dreptate Narcisa. Nu știm să ne bucurăm de libertate. Nu știm să ne facem viața asumându-ne fiecare zi, fără să vină nimeni să ne facă să râdem sau să plângem. Ori să trezească în noi emoții de "râs cu plâns, balegă de mânz". Dedic acest text tuturor oamenilor singuri, ce nu s-au gândit nicio clipă să se bucure de această perioadă care, ca tot ce e bun, într-o zi se termină.

 Jumătatea de măsură mi se pare cea mai periculoasă otravă. Mai toxică decât sunt toxinele unei țevi de eșapament. Mai nesănătoasă decât sunt toate E-urile din alimente. Mai periculoasă decât tutunul, alcoolul și mai nocivă decât aurolacul. Jumătatea de măsură nu se vede cel mai bine în farfurie sau în portofel. Se vede în inimă. Să te mulțumești cu o jumătate de poveste, o jumătate de iubire, e ca și cum ai înjumătăți orice lucru din viața ta. Să te mulțumești cu jumătatea de măsură e ca și cum ai alege în fiecare zi să trăiești pe jumătate.

Jumătate de zi, jumătate de noapte, jumătate de pasiune. Imaginați-vă că în miezul nopții, când toată lumea doarme, vă ridicați din pat și umblați de nebuni pe străzi goale… Că la jumătatea filmului te ridici și ieși din cinematograf. Că oprește o piesă la jumătatea ei. Că te-ai da jos la jumătatea distanței și ai rămâne acolo în loc să mergi spre casă. De ce te-ai mulțumi cu un loc de muncă în care să simți că e doar jumătate din ce visezi tu să faci? De ce te-ai mulțumi să trăiești doar o jumătate de relație? Ce crezi că se întâmplă cu toate jumătățile neconsumate? Se adună într-o lume a jumătăților netrăite, nemâncate, nedormite și neiubite? Și de acolo, din lumea lor, te strigă? Ai văzut vreodată oameni vorbind singuri pe stradă? Cu privirea ațintită într-un punct fix? Ei bine, oamenii aceea vorbesc cu jumătatea vieții lor care își cere drepturile. Tot ce n-am trăit și-am fi putut trăi se socotește la capăt cu minus. Și cu cât sunt mai multe cu atât atârnă mai greu. O jumătate de măsură cu încă o jumătate de măsură nu dau un întreg. Dau două lucruri neterminate.

Două motive de privit înapoi cu regret. Două cârlige ce te vor ține agățat într-o nedefinită parte. Dacă nu vei avea curajul să treci dincolo nu vei ști niciodată care jumătate ai trăit-o. Nu-ți juca ocaziile pe jumătăți de măsură. Fii curajos. Ia în brațe toată povestea. Indiferent cum se va termina vei merge mai departe cu sentimentul că ai consumat-o, nu cu senzația că te-a consumat ea pe tine.

Ei bine, nu aș fi crezut că interiorul unei simple cutii poate să facă atât de fericiți niște copii. Am primit, în urmă cu aproape o lună, o cutie de nisip kinetic . A stat în biroul meu și a așteptat cel mai bun moment să întâlnească niște copii. Iar momentul a venit cu ocazia aniversării finului meu Dragoș. Împlinea 2 ani și știam că colo vor fi mai mulți copii. Mi s-a părut momentul perfect să testez acest produs. Nu știam nimic despre ceea ce se afla în cutie. Am ajuns când petrecerea era în toi, ca o nașă adevărată, plină de cadouri. I-am dus sărbătoritului toboganul despre care știam că îl va face fericit, surorii și verișoarei lui rochițe, coronițe și alte jucării inscripționate cu personajele preferate. După ce i-am lăsat să se bucure de darurile primite i-am zis prietenei mele:

– Am în mașină o cutie de nisip kinetic. – Nu pot să cred!! a reacționat Mihaela exaltată. Habar nu ai de când își doresc asta. Adu-l repede!

Mihaela mea, care este o mamă extrem de conectată la nou, știa exact ce are de făcut. A adus o pătură și o tavă (să nu se risipească niciun firicel) iar copiii s-au așezat în cerc pe păturică și au început să frământe nisipul revărsat în cutie. Au atins nisipul cu mâinile, au început încet încet să-l frământe și să facă tot felul de modele. Țipetele lor de bucurie spun tot despre efectul pe care îl are acest nisip asupra copiilor. Surpriza plăcută a fost să văd oamenii mari ridicându-se de la masă și venind lângă cutiuța mea de nisip kinetic. A fost de departe cadoul de care mama sărbătoritului s-a bucurat foarte tare. Finuţul meu s-a jucat cu multă plăcere, iar partea care mi s-a părut cea mai importantă e faptul că toți copiii de la petrecere s-au bucurat de nisipul magic. Nisipul minune il puteti comanda aici.