Am observat că noi românii avem unitatea de măsură în credință. Sunt lucruri în care credem un pic, lucruri în care credem de tot sau deloc, avem mai multă sau mai puțină credință. Citind comentariile celor care s-au înscris în grupul "Slăbește cu mine", mi-am dat seama cât timp își pierd oamenii să se îndoiască. În primul rând de ei. Văd femei care nu-și folosesc credința decât în proporții foarte mici până și legat de propria persoană. De fapt, cred că, în primul rând acolo e problema. Cred despre ele, din toată ființa, lucruri negative și nu cred nimic frumos în ceea ce le privește. Nu cred că pot fi frumoase, nu cred că pot fi iubite, nu cred că pot slăbi cât să se îmbrace frumos, să aibă timp liber să se distreze, să iubească, să aibă un loc de muncă bun și o viață fericită. Cred în schimb despre ele că merită puținul pe care îl au, că firmiturile de atenție de la bărbații lor e ceea ce merită, că munca silnică de zi cu zi le aparține, cred că e obligația lor să strângă după toată lumea, să gătească pentru toți, să spele și să calce… Cred cu toată ființa lor că au o căruță de obligații și niciun drept. Ei bine, cum ar putea aceste mame să creadă despre copiii lor că merită tot ce e mai bun în viață? Cum ar putea aceste mame să le dea copiilor siguranță și încredere când ele nu o au?

La mine, EU CRED nu are grade de comparație. Eu CRED sau NU CRED. Și când cred, cred din toată ființa mea.

Dacă nu vă credeți pe voi atunci credeți-mă pe mine. Nu ne ies decât lucrurile pe care le facem din toată ființa. Cu toată credința. Începeți să vă clarificați relația cu acest CRED. Împrieteniți-vă cu el și asumați-vă ceea ce credeți. Și mai important decât orice, dați-vă voie să credeți frumos despre voi și despre cei pe care îi iubiți. Mai întâi. Și așa, încet, încet, facem pace cu toată lumea.

Sunt o persoană extrem de ambițioasă.

Când îmi propun ceva nu-mi stă nimic în cale. Nu întotdeauna am folosit această capacitate numai în legătură cu mine. Mi-am pus ambiția cu tot felul de oameni și situații. Mi-am pus ambiția cu ai mei și ei cu mine. Mi-am pus ambiția cu șefii și subalternii, cu iubirile mele și cu copilul meu. Mai ales cu el.

Mi-am pus ambiția pentru tot felul de cauze ce-mi aparțineau doar mie și de multe ori ea nu înțelegea nimic din aceste ambiții. A intrat în hora lor. S-a dus puțin la balet, la baschet, la înot, la pian și la ce nu s-a dus. Ea s-a cerut la toate. Dar când se plictisea eu întindeam de ele cât puteam de mult, încercând să-i pun eu ambiția în ceva ce ea nu dorea să și-o pună.

Într-o zi mi-am luat ambiția care umbla brambura pe la vecini și mi-am pus-o la treabă. Să muncească pentru mine. Așa mi-am pus ambiția să nu mai fumez. M-am lăsat într-o zi și imediat se fac 7ani.

Mi-am pus ambiția să fac cea mai tare trupă pentru copii. Apoi mi-am pus ambiția să călătoresc în toată lumea. Și mi-am pus ambiția să fac tot ce simt. Și cel mai tare mi-am pus ambiția la slăbit. Aici, sărăcuța, e cea mai încercată. Mai trebuie să o pun în câteva lucruri.

Nu-mi mai pun ambiția în niciun om, în nicio relație.

Am ales să fiu egoistă. O folosesc doar pentru mine. Și uite-așa, în loc să mă urască oamenii cu care îmi puneam ambiția, îmi fac mie viața tot mai frumoasă.

Luați-vă ambiția înapoi, de oriunde ați lăsat-o. Repatriați-vă ambiția. Scoateți-o din orice combinație care mai implică o altă persoană. Ambiția trebuie să vă fie fidelă. Dacă o vedeți trăgând cu ochiul în altă ogradă, țineți-o ocupată cu viața voastră.

NU vă puneți ambiația cu copilul vostru. Invață-l  să-si pună ambiția in locurile in care vrea el să ajungă, in lucrurile pe  care vrea sa le implinească.  Încet, încet o să învețe să nu-și mai consume energia aiurea. Fii eemplul copilului tău. Arată-i că tu îti folosesti corect ambiția și o să scadă considerabil șansele ca peste ani copilul tău să-si pună ambiția cu tine.

Faceți-vă ambiția prietenul vostru, nu dușmanul celorlalți.

Dragii mei, maine se implineste fix un an de când am relansat blogul și primul meu gând către voi e simplu:

VĂ MULȚUMESC!

A fost un an extraordinar!!! Am scris mult, mult și blogul mi-a adus zeci de mii de prieteni noi în toată România. La ceas de bilanț am făcut un top al celor mai citite articole de pe mirelaretegan.ro

1. Scrisoare către doamna învățătoare

2. Scapă de oamenii și de lucrurile care îți mănâncă viața

3. Ei au fost norocul meu

4. Toți copiii merită coroniță în clasa I

5. Mi-aș sacrifica viața pentru copilul meu fără să clipesc, dar nu fac pentru el sacrificii pe care să i le pun în cârcă

6. Copiii au nevoie să le dați, nu să le lăsați

7. Eu o să mă opresc puțin

8. Măsura succesului unui părinte stă în fericirea copilului său

9. Am ales să transform Crăciunul din corvoadă în bucurie

10. Școala nu se face pe viață și pe moarte

Toate mi-s dragi, unele au ajuns virale, pe locuri fruntașe în topurile audiențelor de pe net. Și pentru asta, voi sunteti de vina. Pentru ca m-ati citit si ati dat  mai departe articolele mele. Acum vă provoc la concurs: Spuneti-mi printr-un comentariu ce articol v-a placut mai mult de pe blogul meu si de ce si puteti castiga un tricou si cartea Pledoarie pentru mami si tati.     Aleg castigatorul luni dimineata si il anunt aici pe blog.SUCCES!        

Vă pregătiți copilul să meargă la școală, nu să intre în turmă. L-ați crescut pasăre, nu oaie. L-ați crescut vultur, nu berbec. Am auzit zilele trecute o mămică spunându-i fetiței:

– O să mergi la școală și trebuie să o asculți pe doamna. – De ce să o ascult? Și dacă n-o să-mi placă de ea? a replicat copilul.  – Cum să nu-ți placă. Trebuie să-ți placă. Ea o să fie doamna ta învățătoare. Nici eu nu o cunosc dar o vom vedea împreună în prima zi de școală. Și tu o să rămâi la școală cu ea și o să o asculți.

N-am stat să aflu restul discuției pentru că am prostul obicei de a mă băga și nu aveam nici timp și nici cu cine. Dragi părinți care începeți școala, copiii voștri intră într-o nouă etapă care trebuie să fie una nouă și frumoasă. O etapă în care ei să fie fericiți. O etapă în care ei să învețe, nu să sufere. Nu-i trimiteți în armată, nu-i înrolați în război. Nu le cereți, din copiii liberi și independenți, să se transforme într-o masă care salută în poziție de drepți. Dacă doamna va fi suficient de simpatică și va ști cum să-i facă să stea și în poziție de drepți, vor sta.

Dacă doamna va avea graiul dulce și vorba plină de miere, dacă va spune cuvinte cu tâlc și inima ei va fi plină de iubire, copilul tău o va asculta.

Dacă nu e așa și e vreo murătură rămasă de câțiva ani prin cămara școlii, deschide ochii și fii cu atenția în șapte. E în mâinile tale să te prinzi dacă îi este bine copilului tău sau persoana aceea de la catedră e complet nepotrivită pentru ce are de făcut în clasă. Dacă îți cumperi un apartament, te uiți la toate colțurile, verifici toate clanțele, robineții… tot, tot, tot. Dacă îți iei o haină o întorci pe toate fețele, te asiguri că ți-e bună, îți place și nu are defecte. Și când cumperi o pâine sau un kilogram de roșii le verifici să nu fie prea moi sau prea necopte. Ei bine, tot așa de atent trebuie să fii și pe mâna cui îți lași copii. Sunt mulți dascăli talentați dar în același timp sunt foarte mulți oameni care nu și-au găsit altceva de lucru, care au terminat o facultate pe la care n-au prea dat, care s-au angajat în învățământ în căutarea unui salariu sigur. Mic, prost da sigur și mai are și atâta vacanță tot anul. Ei bine, omul ăsta pe care ți-l descriu nu are ca scop să-ți facă ție copilul fericit. Așa că, atenția ta trebuie să fie pe el, nu pe copilul tău. De la omul acela pe mâna căruia îți lași copilul să ai așteptări, nu de la mogâldeața aia mică ce și-așa e destul de dezorientată și îngrozită de tot necunoscutul ce-l are în față. Mami, tati de copil nou de școală. Amintește-ți că el este tot ce ai tu mai bun. Și tot ce ai tu mai bun nu trebuie tratat ca o grămadă de oi ori soldați care execută niște comenzi.

Crede-mă, doamna sau domnul învățător ori profesor TREBUIE să știe să se facă ascultat, nu copilul trebuie să fie atent la tot ce spune și face omul mare și plătit pentru asta.

 

Uite ce mamă frumoasă are copilul ăla !

Când auzi asta din gura propriului copil și îl vezi uitându-se cu admirație la mămicile altor copii, începi să te uiți și la tine. 

 Când am auzit-o pe Maya spunând cu voce tare, în timp ce se uita după mama unui copil: "uite ce mămicā frumoasă are copilul ăla", pentru prima oară am devenit atentă la mine. Se întâmpla acum  vreo 10 ani. 

 După naștere am păstrat cele aproape 100 de kilograme ca pe bunul meu personal și le-am întreținut lună de lună, să nu cumva să-mi scadă comoară. 

 Când ai aproape 100 de kilograme nu prea ai de ales. Te îmbraci cu haine largi, să maschezi cât mai mult colacii, îți iei încălțări joase să te miști ușor, poșete mari să nu se mai vadă unde ți se termină burta și unde începe poşeta… 

 Coaforul e pe post de muzeu. Îl vizitezi când nu mai ai de ales. Iar faţa…în spatele unei perechi mari de ochelari nu mai ai nevoie de niciun rimel. 

 Exagerez, evident. Dar cu toată sinceritatea recunosc că mă cam împiedicau kilogramele în plus să-mi doresc să mă aranjez. Erau asa, ca o piedică în calea fericirii mele.  Pentru că nu-mi doream să mă uit în oglindă. Și cum să te dai cu fond de ten pe nevăzute, sau să-ți faci o tunga cu creionul dermatograf? 

 Nu-mi plăcea de mine dar mă păcăleam că toate sunt la locul lor în viața mea. Asta până când am văzut-o pe Maya uitându-se la mămicile aranjate ce-i ieșeau în cale. 

 Mi-am amintit aseară la aeroport povestea asta veche de vreo 10 ani. Am așteptat-o pe fata mea și eram îmbrăcată cochet, coafată, aranjată și cu o stare foarte bună. Ea m-a luat în brațe și apoi s-a îndepărtat doi pași, m-a măsurat din cap până în picioare și-a zis:

“Mama, ce frumoasă ești. Dar, vai doamnă Retegan, arătați foarte bine!” 

 Copiii noștri își doresc mămici frumoase. Frumoase în sensul acela: să placă ochiului. Să se placă ele pe ele.Să pleznească de fericire, nu de kilograme în plus. Să se umfle de mândrie, nu de grăsime. 

 Dacă eu nu mă plac pe mine, dacă eu nu mă iubesc, dacă mie nu-mi face plăcere să mă uit în oglindă pentru că se termină oglinda și eu nu m-am terminat… cei care ne iubesc simt asta prin toți porii noștri. Fiecare bucățică din corpul nostru vorbește despre nemulțumirile pe care doar tu crezi că le auzi în cap. Nu. De-acolo din cap de fapt ele urlă pe o voce care se aude mai tare decât dacă ai țipa. 

 Toată viața am ținut diete.Toate dietele din lume. De câteva zile, am început Dieta Minune. E o glumă această denumire pentru că de fapt nu e vorba de nicio dietă. Pur și simplu mănânc orice dar la ore fixe: 7.00, 10.00, 13.00, 16.00 și 19.00. Nimic între mese în afară de apa plată sau cafea fără zahăr și lapte. În două săptămâni am slăbit 5 kilograme. A dispărut sentimentul de vină pe care îl aveam atunci când mâncam ceva “interzis”, a murit micul somalez care cred că stătea ascuns în stomac, dintr-o altă existență și mânca pe rupte de teamă să nu facă foame, sunt preocupată să mănânc ce-mi place și nu orice îmi pică în mână, nu mai sunt disperată să mănânc la o masă tot ce vreau pentru că știu că peste 3 ore pot să mănânc din nou.

 Nu m-am simțit niciodată mai bine. Nu am avut niciodată o stare psihică și fizică mai bună. 

 Am aflat Dieta Minune de la o fată care a trăit miracolul pe pielea ei. Pe 19 septembrie o să mă întâlnesc cu ea, cu nutriționistul și cu 100 de persoane care s-au înscris la întâlnire și vin să afle detalii despre cum să slăbești mâncând de toate, dar respectând un program de mese. 

 Între timp m-am împrietenit cu sute de oameni care speră să găsească Dieta Minune. 

 “Slăbeşte cu mine” este un grup pe facebook care s-a născut de 2 zile și are peste 500 de membri. Poveștile oamenilor de-acolo îmi trezesc tot felul de amintiri. E minunat să simți că nu ești singur într-o bătălie. Și chiar cred că e bine să faci parte din grupuri de susținere atunci când ai o luptă de purtat.  

 Unde-s mulți puterea crește și ronțăitul nu sporește. 

Suntem fiecare pe culoarul lui. Trebuie doar să ajungem la linia de sosire. Diferită pentru fiecare culoar. În ritmul nostru, dozându-ne energia, hidratându-ne, făcând câte opriri avem nevoie, grăbind pasul atunci când putem. Dar scopul e unul singur, să ajungem la linia de sosire, fericiti că am parcurs culoarul nostru după inima și puterile noastre. 

 Adică, doar atât? Despre asta e viața? Să nu trec eu puțin linia în culoarul vecin și sa alerg umăr la umăr cu cel de lângă mine ca să simt că am cu cine să mă întrec? Adică să-l las pe celălalt să fugă mai repede când aș putea să fiu acolo și să-i pun o piedică?

Ni se pare îngrozitor de complicat tot ceea ce e de fapt îngrozitor de simplu. Dacă am sta fiecare în culoarul lui și lupta am da-o doar noi cu noi, sigur am trăi toți mai fericiți. 

Nu rezolvăm nimic părăsindu-ne culoarul. Tot la finishul nostru ajungem. Numai că în loc să fi făcut asta în spațiul care ne-a fost alocat, am stat în spațiul altora luându-le și lor din aer și din energie. 

 Culoarul meu e numai al meu și nu o să mi-l ia nimeni niciodată. Chiar dacă vecinul din stânga sau din dreapta fură din ideile cu care eu merg înainte doar are senzația că a câștigat ceva. La linia de sosire e o tabelă pe care sunt trecute toate erorile, greșelile, furtișagurile. De fiecare data când am încercat să păcălim am “castigat” un punct pe tabela care ne așteaptă la linia de sosire. E o tabela pe care o vedem doar noi dar e ca și cum ar vedea-o toată lumea.

De fiecare data când facem un lucrur urât, sau emitem gânduri negative  ar fi bine să ne imaginăm tabela aia care e la capătul culoarului nostru. Eu o vreau cu puncte albe. 

Eu,mie, imi adun buline albe.

Vreau acolo pe tabelă să fiu premiantă. Aici doar alerg. Sunt maratonistă pe culoarul meu. Alerg pe cont propriu, îmi fac alergarea cât mai plăcută și dacă e nevoie din când în când mă opresc doar dacă în culoarul din stânga sau din dreapta mea e cineva căzut și vrea să-l ajut să se ridice. Nici măcar nu mai vreau să-l ridic eu. Poate omul vrea să învețe singur lecția asta, fără nici o mână din afară. Dar mă opresc să vadă că sunt acolo și aș putea să intind mâna. Știu din privirea lui ce am de făcut mai departe. 

În rest, îmi văd de culoarul meu. Imi aleg singură antrenorii, preparatorii, eu simt cel mai bine cu cine mă potrivesc, în cine să am încredere că mă ajută să-mi dozez corect energia. 

Am o singură țintă- finishul. Și un singur scop- o tabela cu multe buline albe. Și astea o să le primesc sigur dacă o să-mi parcurg culoarul echipată corespunzător: cu iubire, răbdare, credința, compasiune, generozitate. Și lăsând în urma mea numai raze de Mirela. 

Da, știu, vă surprinde și sigur vă întrebați:

"Ce e prostia asta? Cum adică să-i cer voie să vorbesc în numele lui?"

Din păcate, majoritatea părinților se transformă în purtătorii de cuvinte ai copiilor lor. Și nu doar le poartă, le și folosesc. Și când toate cuvintele copilului tău sunt într-un sac, care e în mintea ta, cum vrei să mai scoată copilul cuvinte pe gură?

"Copilul meu nu vorbește nimic atunci când întâlnim oameni noi. Când este întrebat ceva se uită la mine cu o privire disperată. Dacă eu plec de-acolo și îl las cu noua cunoștință îi turuie gura ca la o moară stricată. Nu mai știu ce să fac cu el!" Am auzit asta la mulți oameni apropiați mie. Și-așa mi-am amintit că și eu m-am confruntat fix cu aceeași problemă. Doar că mi-am dat seama repede că problema nu era la copil ci la mine. Era ceva ce trebuia neapărat schimbat, dar nu în comportamentul celui mic ci în apucăturile celui mare.

E greu să te abții și să nu reacționezi atunci când copilului tău i se pune o întrebare iar el întârzie prea mult cu răspunsul. Dacă are chef răspunde, însă dacă nu i se pare interesantă sau importantă întrebarea s-ar putea să nu aibă chef să se gândească la un răspuns. Sau să-l formuleze. Sau poate nu are chef să-i dea glas. Pentru că întârzie răspunsul celui mic ne grăbim noi, adulții, să spunem lucruri în locul lor. Și la un moment dat ei nu mai spun nimic până nu primesc aprobarea noastră. De-atâtea ori am dat noi răspunsurile perfecte încât acum copilul nostru se teme că nu va ști să fie la fel de bun. Și-atunci caută ajutor. Și aprobare. Și din priviri vrea să știe care e răspunsul cel mai potrivit pe care i-l așteptăm.

Eu am identificat această nevoie a copilului meu de a avea aprobarea mea, nevoie născută din super prezența mea de spirit. Nevoie născută și crescută cu fiecare răspuns dat de mine în locul ei. Cu cât părintele e mai mut și nu se grăbește să răspundă, cu atât mai mult îi lasă loc piticului să-și limpezească mintea. Pentru că eu am mai identificat o frână în rapiditatea cu care copiii răspund: numărul mare de întrebări pe minut. Nu trebuie să fim doctori în psihologie ca să observăm și să acceptăm că un copil nu prea are cum să răspundă atunci când întrebările sunt în cascadă: "Cum te cheamă? Câți ani ai? La ce grădiniță ești? Ce vrei să te faci când o să crești mare? Ce rochiță frumoasă, cine ți-a cumpărat-o?"

Și-l vezi pe copilul tău, care vorbește câte-n lună și-n stele, că stă și se uită ca vițelul la poarta nouă.

– Când te întreabă lumea lucruri de ce nu vorbești? am întrebat-o într-o zi pe Maya. – Pentru că nu știu la ce să răspund mai întâi, ce e important și ce nu, ce trebuie să spun…

Eu am identificat aceste două probleme în comportamentul meu și-am început un exercițiu nou și foarte greu: am început încet, încet să tac. Să-mi țin gura. Să-mi mușc limba atunci când îmi venea să vorbesc în locul ei. Direct proporțional cu efortul meu dea tăcea era efortul ei de a vorbi în prezența mea. Și cu cât tăceam eu mai mult cu atât mai multe răspunsuri putea ea să formuleze. Mai întâi a învățat să răspundă repede și la obiect. Apoi a renunțat să mai caute în privirea mea aprobarea pentru ceea ce spune.

Astăzi, după aproape 10 ani de la acea întâmplare, își asumă foarte clar toate răspunsurile. Vorbește ce vrea, când vrea și cu cine vrea. Iar eu am învățat să-i cer voie atunci când vreau să vorbesc în numele ei. Ne-am câștigat dreptul de-a ne respecta intențiile.

Toată viața am avut probleme cu kilogramele. De când mă știu. Așa că am fost ochi și urechi atunci când o prietenă a venit la mine să-mi povestească dieta ei minune. O cunosc de 20 de ani. Când am întâlnit-o prima dată avea vreo 50 de kilograme. Acum câțiva ani am revăzut-o și am avut un șoc: era triplă. Iar săptămâna trecută a venit la mine în birou și am avut din nou un șoc: am revăzut-o cu silueta de odinioară. Mi-a povestit cum a slăbit. Mi s-a părut foarte tare întreaga teorie. Așa că am început și eu să aplic metoda ei. Mi-a dat un link cu un blog pe care ea a scris un jurnal. Primele 60 de zile care, spune ea, sunt cele de acomodare. Metoda primită de ea de la un medic nutriționist constă în mâncatul la ore fixe. Respectate cu strictețe: 7:00, 10:00, 13:00, 16:00 și 19:00. Între ele doar apă. Nimic altceva.

"Poți mânca orice dar numai la aceste ore".

Despre ce pui în farfurie și în ce cantități mi-a zis că trebuie să ne guverneze legea bunului simț. Măsura. Eu am început de o săptămână. Primele efecte: a dispărut sentimentul de vinovăție de după fiecare masă. A dispărut frica de a combina un aliment cu altul. A apărut relaxarea că nu trebuie să mănânc acum tot pentru că mai vine o masă peste doar 3 ore. Am devenit mult mai disciplinată. Aștept cu bucurie mesele principale, mă gândesc ce m-ar bucura să mănânc și am tot timpul în geantă niște biscuiți, o banană, un iaurt, ceva, orice care poate fi mâncat dacă nu am vreme să ajung la masă. Asta e prima etapă. Eu acolo sunt. Și mi-am rugat prietena să organizăm o întâlnire cu cititorii mei care se confruntă cu aceleași probleme. Așadar, vă puteți înscrie pentru o întâlnire în care voi veni eu, modelul meu (cu ocazia asta își va dezvălui și identitatea pentru că ea și-a făcut blogul sub anonimat) și medicul nutriționist cu care are deja o legătură foarte strânsă. Vom putea afla toate detaliile și vom putea adresa întrebări. Pana la intalnire uitati-va putin la jurnalul primelor 60 de zile pe care prietena mea l-a scris pe un blog.

http://dietaminune.weebly.com

Întâlnirea va avea loc în Bucuresti pe  19 septembrie de la ora 18.00. Trebuie sa va inscrieti pe adresa de e-mail contact@zurli.ro. Lasati acolo numele prenumele, adresa de corespondenta si un numar de telefon. Veti primi inapoi confirmarea inregistrarii si locul de intalnire. Numarul de inscrieri este limitat. Participarea este gratuita. E un cadou pe care eu vreau sa-l fac celor care ma citesc si care se confrunta cu aceeasi problema caa mea. Eu una m-am săturat să mă simt prost după fiecare îmbucătură care mi-a plăcut. M-am săturat să fiu spectator în magazinele care nu au haine mai mari de mărimea 42 și să mă despartă mereu 5 kilograme de bucuria de a mă uita în oglindă. Pâna la întâlnire eu voi avea deja o lună de când aplic metoda mâncatului la ore fixe și vă voi povesti și experiența mea personală.