Pentru un bāiețel de 4 ani, TATI e un înger și e mereu pe umărul lui stâng. 

Așa i-a spus un băiețel  bunicii lui. Că Tati al lui e un înger și e tot timpul pe umărul lui stâng. Și bunica s-a speriat .   

Bunica a venit din Vadu să se întâlnească la Constanța cu mine, la Antrenorul Părinților. Ea, de capul ei. A fost o lumină în sală. Cuminte, înțelegătoare, m-a aprobat și m-a susținut toată conferința. 

S-a jucat Clopoțel și Aram Sam Sam și Rempompi iar la final a venit să-i dau autograf pe cartea mea.

 A oftat zdravăn și-apoi și-a deschis sufletul :  

– Am mare nevoie de ajutor. Nu mai știu cum să o scot la capăt cu nepoțelul meu. Nu înțelege de ce tatăl lui s-a dus în cer. E furios, se ceartă cu noi. Ne întreabă mereu de ce bunicul s-a întors de la spital și tati nu…

 – Câți ani are? o întreb.

– 4 ani și jumătate. 

Am încercat să-i explic că un copil de 4 ani și jumătate care rămâne fără tată e normal să fie furios. Și că treaba celor mari e să-l lase să-și consume furia având grijă să nu-și facă rău lui și altor oameni. 

Eu nu sunt psiholog. Dar m-am priceput să gestionez câteva situații problematice cu copiii din viața mea și din viața celor apropiați mie. Eu pot să spun doar ce-aș face într-o astfel de situație, așa că i-am spus și bunicii. 

În general noi oamenii mari ne speriem când copiii vin și ne spun lucruri pe care nu le putem controla. Când nu mai e ceva palpabil, de arătat, gustat, simțit, ne părăsesc ideile pentru explicații.

Buni e credincioasă. Și își iubește nepotul, și-ar da viața pentru el…dar e speriată când cel mic îi spune că tati e un înger care stă pe umărul lui stâng. 

– Știți, ne punem seara la culcare și el îmi zice: buni, îți spun o poveste dar să nu te superi că o să fie o poveste Tristă, zice bunica povestind în continuare. Îmi spune în fiecare seară o poveste care începe cu “a fost odată un tată care a urcat la cer”… și eu nu mai știu ce să fac pentru că mie mi se rupe sufletul… 

 – Buni, ai încercat să-I spui și tu o poveste? o întreb încercând să-mi imaginez ce-aș fi făcut eu în locul ei .

–  Nu pentru că vrea numai despre tatăl lui să vorbească? 

– Spune-i o  poveste despre tatăl lui…Dacă el zice că o să-ți spună o poveste tristă tu o să-i spui una veselă. Și el încă una tristă, și tu încă una veselă…si într-o zi o să preia toate poveștile tale că fiind ale lui pentru că abia așteaptă să pună în memoria lui povești vesele despre tati. Vorbește-i despre cum tatăl lui e acum în echipă cu toți îngerii care ajută oamenii de pe pământ și au grijă de păsări și de căței și de găini și de flori și de zăpada, până și pe Moș Crăciun tot ei îl ajută să ajungă la toți copiii…Fā-l pe tati un înger erou. Adu-l în poveștile tale, nu-l alunga din viața nepotului tău pentru că el oricum e prezent în mintea și în inima lui mereu.

– Păi da, îmi zice bunica…fix așa zice, că tati al lui e un înger care stă pe umărul lui stang… 

– Ai văzut Buni, și tu nu-l crezi, nu-i așa . De ce nu-l crezi? Nu tu l-ai învățat îngerașul? Ți-e frică? Ai încredere în ce simte copilul! Ei văd și simt lucruri pe care noi nu le mai pătrundem. Ajută-l să privească povestea și din alt unghi : copiii ceilalți au tații lor pe Pământ dar din păcate stau foarte puțin cu ei. În timp ce tatăl lui e acolo, pe umărul lui stâng în fiecare secundă.

 O să țin minte toată viața îmbrățișarea acelei bunici.

Lacrimile din ochi și nodul din glas. A plecat de parcă i-aș fi ridicat o perdea de ceață de pe ochi. 

 ” Stiam că Dumnezeu lucrează prin oameni. L-am rugat să-mi arate o cale și m-a trimis aici. Vă mulțumesc, să vă dea Dumnezeu sănătate”, au fost cuvintele cu care bunica s-a desprins din brațele mele și s-a dus la nepotul ei să-I spună povești despre tati care e un erou de înger.   

 I-am confundat de multe ori pe cei care mă plac cu cei care mă iubesc. Le-am acordat de multe ori mai mult credit celor care m-au aplaudat decât celor care mi-au pus oglinda în față. Am suferit de mai multe ori de lovituri date de oameni de la care nu aveam nicio așteptare pentru că, în cazul lor, garda mea era jos. Am înțeles târziu că sunt un om care poate fi ușor plăcut, admirat sau invidiat, dar că m-au iubit cu adevărat doar cei puternici care m-au învățat câte ceva prin toate mijloacele pe care le-au avut la îndemână. Nu am fost niciodată ușor de dus. Am fost toată viața „caz particular”. Chiar dacă am avut de pierdut de-a lungul vieții, nu am știut să stau cuminte în sacra banalitate. Am ieșit din mulțime chiar din în mijlocul ei. Ceva la mine a fost altfel. Când toate erau blonde sau brunete, eu eram portocalie. Când toate erau slabe, eu eram grasă. Când toate începeau să-și trăiască viața, eu mă măritam. Când toate începeau să se mărite, eu divorțasem demult și făceam copii. Când toți se așezau și se gândeam la o viață liniștită, eu lăsăm totul în urmă și luam viața de la capăt la 1.000 de kilometri distanță – singură și fără bani. Când toți își păzeau serviciul în plină criză, eu îmi dădeam demisia și porneam propria afacere. Când femeile din generația mea încep să se resemneze, eu mă simt și arăt cum n-am reușit nici la 20 de ani. Am fost întotdeauna “caz particular”.
 Şi aşa sunt şi acum.

Vă rog, nu mă băgați în nicio oală, nu mă încadrați în niciun șablon. Nu am fost pe liste de priorităţi pentru că listele astea nu se fac în funcţie de cine sau ce-ţi aduce bucurie, ci de ce sau cine îţi stă în ceafă. Avem tendința de a pune pe lista priorităților, în ordinea presiunii pe care o au asupra noastră, oameni sau lucruri “de rezolvat” și nu “de bucurat”. Am înţeles în ultima vreme că pentru mulți oameni din viața mea am fost în coada listei sau nici măcar nu am ajuns acolo pentru că nu m-au perceput niciodată ca pe o problemă.

Nu mă plâng, nu mă smiorcăi, nu urlu după ajutor; de obicei nu pun în cârca altora problemele mele. Sugerez discret anumite nevoi și mă bucur atunci când ele sunt sesizate. Și realizez din ce în ce mai des acel “îi pasă”. E vorba de fapt despre câtă atenție îmi dă cineva: mă vede sau doar se uită la mine, mă ascultă sau doar mă aude, mă iubește sau doar mă place? Vin momente care îți oferă ocazia să mai faci puțină ordine în jurul tău și să-i păstrezi doar pe cei care te poartă în inimă și nu în capul sau coada unei liste. Fie ea şi de priorităţi. Vine vremea să-ți faci mai mult timp pentru cei care te iubesc decât pentru cei care te plac, pentru cei care te şi vad nu doar te privesc, pentru cei care te şi ascultă nu doar te aud. Sunt caz particular, dar în interior sunt la fel de fragilă ca voi toţi. Sufletul meu e la fel de sensibil ca al vostru. Pot fi rănită uşor şi pot să sufăr foarte tare. Am nevoie de afecţiune şi de tandreţe, de atenţie şi de iubire. Am nevoie de gesturi şi de cuvinte. Am nevoie de prezenţa celor care mă încarcă. Încă nu am crescut atât încât să ştiu că le am şi fără să le văd. A venit vremea să-mi fac mai mult timp pentru cei care mă iubesc decât pentru cei care mă plac. Sunt caz particular. Vă rog, tratați-mă ca atare.   Articolul a aparut si in Catchy

“Imaginează-ţi viaţa ca un munte. Ideea e să ajungi cât mai sus şi urcarea să-ţi fie o bucurie.” Aşa mi-a spus Miki, prietena mea în faţa căreia obișnuiesc să-mi pun întrebări cu voce tare. Mi-am dat seama atunci de ce nu trebuie să ne concentrăm pe bunurile materiale. Averile, casele, conturile îţi îngreunează urcuşul, te trag înapoi. Ca să ajung în vârful muntelui trebuie să mă păstrez uşoară, să investesc doar în ce pot duce în inimă şi în amintiri. Ele sunt uşor de cărat spre vârf. Trebuie să am grijă de corpul meu, să-l păstrez sănătos şi plin de energie. Am grijă de mintea mea. O păstrez curată. Inima trebuie să-mi fie uşoară. – Şi ce rol au toţi oamenii care apar în viaţa noastră? Ce caută ei acolo? duc mai departe întrebarea, gândindu-mă la cei cu care am legătură. Iar din răspunsul ei am scris singură povestea. Se făcea că… urcam același munte. Şi la un moment dat ne-am întâlnit pe o potecă. Se pare că n-am pornit deodată.

Poate că tu ai urcat mai repede, poate că eu am zăbovit mai mult pe vreun platou… Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar acum suntem umăr la umăr și urcăm același munte. Fiecare cu gândurile lui, cu scopul lui, cu efortul propriu. Dar umăr la umăr. Nu știm cât. Poate eu o să vreau să rămân peste noapte într-o poieniţă și tu n-o să vrei să mă aștepți. Și o să pleci mai departe. Poate într-o zi tu vrei să vânezi, iar mie n-o să-mi placă ăsta. O să mănânc niște frunze și o să plec mai departe. Poate o să mă mai ajungi din urmă sau poate nu. Poate o să vrei să-ți faci o colibă sau să trăiești restul zilelor într-o scorbură. Viața ne poate duce oriunde. Dar acum urcăm împreună muntele pe această cărare. Umăr la umăr. Poți să mi dai apă din sticla ta, poți sa iei din bucata mea de sandviș. Putem să ne minunăm sau să râdem.Putem să ne oprim împreună să ne tragem sufletul.

Poate tu știi să aprinzi focul și eu să fac o tocăniță. Pentru ce altceva să ne fi întâlnit pe aceeași potecă? Să ne punem piedici? Să te împing în pantă? Să-mi furi ultima țigară și să o fumezi pe ascuns? Urcăm același munte. Ne e la fel de greu. Unii ne plângem mai zgomotos, alții strângem din dinți. Unii ne minunăm cu gura până la urechi, alții zâmbim discret. Dacă ne întâlnim pe aceeași potecă, nu-mi face urcușul mai greu. Rucsacul meu poate să pară mai ușor. Nu-mi pune pietre în el numai pentru că îl pot duce. Și, mai ales, nu-mi da brânci. Eu o să mă ridic și o să urc din nou. Și o să uit. Dar tu o să ții minte. editorial publicat pe catchy.ro    

De ce copiii nu vor povestea de seară spusă pe întuneric. Poate v-ați gândit la asta, poate nu. Poate, undeva în lume, există părerea unui specialist despre nevoia copiilor de a-i privi pe oamenii mari în timp ce le spun povestea. Eu am propria mea teorie. Copiii se uită la noi în timp ce le spunem povestea pentru că vor să o vadă în timp ce o ascultă. Sunt convinsă că ei, copiii, văd ce aud. Mult mai bine și mult mai clar decât oamenii mari. Imaginația lor nu e afectată de experiențe care să le tulbure desenul. Ei vor să vadă ce rostiți. Pentru ei, e și mai simplu să dea viață cuvintelor dacă le văd cum se nasc între buzele întredeschise. Noi am învățat că povestea de seară se spune cu lumina stinsă și cu copilul stând cu fața la perete, dacă se poate. De multe ori le spunem povestea sperând să adoarmă mai repede. Dar ei nu adorm. Mintea lor lucrează și mai abitir construind imagini din ceea ce aud. Încercați să vă amintiți de câte ori nu l-ati surprins stând sprijinit în cot și uitându-se la gura voastră în timp ce îi spuneați o povestea. Ei bine, ei transformă cuvintele în imagini și le așează în memorie. Nu întâmplător, câteodată, amintirile lor nu se potrivesc cu amintirile noastre. O expresie care pentru noi înseamnă ceva, s-ar putea să aibă o cu totul altă semnificație în albumul din memoria lor. Povestea se numește "povestea de seară".

Nu povestea de somn, nu povestea de adormit. Sau poate să fie de adormit dar pentru părinții obosiți ori bunicul răpus de o zi plină activități. Să ne amintim de câte ori nu ne-am întins în pat, rupți de oboseală și ne-am început povestea cu un căscat prelungit convinși fiind că, după primele propoziții, respirația copilului ne va semnala faptul că "l-am adormit". Într-un astfel de moment am inventat un personaj minunat. Adormisem eu și, într-o stare de semi-veghe, am amestecat povestea cu un vis și-a ieșit o poveste zăpăcită. Mayei i-a plăcut așa de mult că, din acel moment, a cerut numai povești zăpăcite. Așa s-a născut Zăpă-femeia care zăpăcește poveștile. Pentru un copil, povestea văzută ieșind din gura unui adult naște o lume nouă, pe care cel mic vrea să o exploreze cu toate simțurile întinse la maxim. Inclusiv cu somnul nostru întins peste răbdări.

Oamenii vin și pleacă, și revin, și noi îi primim iar, și iar. Oamenii care tot vin și pleacă din viețile noastre revenind de fiecare dată, au cuiburi în inimile noastre.

– Facute de cine? a întrebat Maya. – Făcute chiar de noi.

Ca de obicei, într-o întrebare de-a ei, găsesc răspunsuri pe care le-am căutat în mine dintotdeauna. Mereu am știut că în viața mea sunt și păsări călătoare. Le-am făcut câte un cuib în care să revină dupà ce rătăcesc în cālātoriile lor. De obicei, păsărelele astea pleacă toamna și se întorc primăvara, fix după calendarul păsărilor migratoare. Nu prea rezistă la frig. Nu prea le plac intemperiile. Se orientează după soare și se duc cât mai aproape de el. Bine, ele or să spună că au plecat puțin să însoțească soarele și să se asigure că el o să ajungă din nou pe strada voastrā. Când primele raze de soare cheamă firul ierbii afară din stratul de zăpadă, pāsārile cālātoare se întorc la cuib si vor prezenta astrul ceresc precum un trofeu pentru care au străbătut mări și țări, au colindat văi si câmpii ca să il aducă… Unele pāsāri nici nu spun cā au un cuib undeva, in vreun copac. Pe vremea caldā cuiburile stau pitite intre frunze. Abia le poti observa. Iarna se văd mai bine între crengile goale, sunt mult mai ușor de observat. Unii am construit cuiburi micuțe de culoarea lemnului care aproape se contopesc cu copăcelul în care stau ascunse. E și motivul pentru care foarte puțini știu de existența lor… Alții ne-am colorat cuiburile strident, să fim siguri că toatā lumea stie ce pasāre din ce cuib e. Sunt vulturi care se bucurā cand pāsārile cālatoare umblā creanga. Nu știu că niciodată pasărea nu-și mută cuibul . Si gaseste mereu drumul cātre cuibul ce ii apartine. Ce pasăre ar prefera să stea creanga pe-o creangă atâta timp cât are o căsută construită în copac numai si numai pentru ea?

Expresia: “Ți-am spus eu”, vă sună cunoscută? Pe mine expresia asta m-a îngrozit mai rău decât toate greșelile pe care le făceam. Preferam să persist în greșeală sau să mă încâlcesc și mai tare în ea decât să îi aud pe ai Slot Games spunând: “Ți-am zis eu”.

Din păcate, în urmă cu vreo 10 ani, am auzit-o ieșind și din gura mea. Am rămas blocată. Cum? Expresia aceea care mi-a întunecat mie fiecare decizie, cele 4 cuvinte care atârnau ca o sabie deasupra capului meu, prindeau viață chiar între buzele mele? Cine este această altă personalitate a mea care permite una ca asta? Nu mi-a plăcut acest fel al părinților mei de a-mi penaliza greșelile. Sunt sigură că nu și-au dat seama de câte ori aș fi putut să mă opresc mai repede, dar nu știam cum să o întorc. Preferam să mă îngrop sperând că mă ascund de: “Ți-am zis eu”.

Părinții nu se joacă de-a judecătorul cu copiii, ci chiar îi judecă. Îi pun la colț și nu le lasă nicio portiță să iasă din corzi. Ați stat careva la colț? Cred că unii dintre voi ați stat chiar și pe coji de nucă, până curgea sângele din genunchi. Cum poate să scape cineva pus la colț? Nu prea poate.

Eu nu mi-am pus copilul la colț niciodată. Nu am pus pe nimeni la colț. Dacă am avut de confruntat ceva am ieșit pe teren și ne-am dat pase până când unul dintre noi a câștigat cu mai multe argumente.

Uitați-l pe: “Ți-am spus eu”. Înlocuiți-l cu: “Încearcă și vedem ce iese”. Muscați-vă limba și nu lăsați expresia “ți-am spus eu” să vă îndepărteze copilul. Nu ferecați ușa care vi-l poate aduce înapoi din orice greșeală. Dați-i voie să se răzgândească. Permiteți-vă vouă să nu vă hrăniți ego-ul din insuccesul lui. Hrăniți-vă iubirea și acceptarea. Lor nu trebuie să le demonstrați nimic dar trebuie să le iertați orice.

Am cunoscut la Londra o fată care tocmai se mutase acolo la insistențele părinților ei. Locuise 10 ani în Sicilia și părinții, care trăiesc în România, au tot bătut-o la cap să se mute la Londra, unde trăiește sora ei. Fata a făcut schimbarea de gura lor. Am găsit-o într-un salon de manichiură, depresivă, îngrozită de perspectivă și cu mult dor de viața ei în Sicilia. Acceptase să facă mutarea de dragul părinților ei, dar ea era complet nefericită. Vorbind cu ea, mi-am dat seama că părinții noștri s-au grăbit să ne dea sfaturi și sugestii dar ei nu si-au asumat eșecurile noastre. Dacă în urma sfaturilor lor luăm decizii aducătoare de bucurie se laudă peste tot cu influența pe care au avut-o asupra acțiunii noastre. Dacă influența lor ne-a afectat negativ viața știți ce vor spune? "Io ți-am zis să faci așa pentru că mi s-a părut că e cel mai bine. Tu trebuia să faci cum simți." Nu cred că trebuie să ascultăm sfaturile lor decât dacă ele rezonează în inima noastră. Copiii merită să-și aleagă singuri drumul în viață. Să meargă la ce școli vor, să practice meseriile care îi fac fericiți, să se căsătorească cu oamenii pe care îi iubesc, să trăiască în locurile cu care rezonează. Nu am auzit niciun părinte spunând: "Eu l-am sfătuit să meargă la școala asta care e peste puterile lui" sau "Mi-a plăcut mie, mai mult decât i-a plăcut ei, bărbatul cu care s-a măritat și o face atât de nefericită." Tata mi-a spus dintotdeauna: "Fă cum simți, pentru că nu vreau să-mi reproșezi mie că nu ai reușit în viață". Și a fost acolo să mă susțină, chiar dacă alegerile mele erau altele decât ar fi fost ale lui. Și mi-a mai spus ceva, foarte onest: "Eu, pentru mine aș alege una și pentru tine aș alege altceva. Eu mi-aș asuma riscuri dar nu aș risca nimic în ceea ce te privește." Riscați pentru că ei nu riscă. Și nici nu își asumă. Ei dau sfaturi și își dau cu părerea.

– Dacă părinții tăi nu ar mai fi în viață, ce ai alege? Am întrebat-o pe manichiurista din Londra. – Aș pleca în Sicilia mâine. – Și atunci, ce faci? Aștepți să moară ai tăi ca să te poți bucura de viață?

Întâlnirea s-a încheiat cu ea fericită și convinsă că Dumnezeu m-a trimis. Am lăsat o fată care își îndreptase spatele și căreia îi reapăruse zâmbetul pe buze. Iar eu mi-am dat seama că trebuie să fii un părinte curajos ca să-ți asumi riscul de a lăsa copilul să facă propriile alegeri.

Singurul drept pe care mi l-am câștigat în stradă a fost libertatea. În frig, cu mâinile înghețate, cu corpul amorțit de ger, am stat în stradă și am strigat: LI BER TA TE! Am luptat pentru libertatea mea, la propriu. Cu teama, cu întunericul, cu amenințările, cu frigul, cu foamea. M-am născut într-o familie care se supunea regulilor unei societăți bolnave. Am învățat la școli unde disciplina în executarea comenzilor era singurul criteriu de evaluare. Mi s-au interzis foarte multe lucruri. De la muzică, mâncare, întâlniri, până la călătorii. Mi-era interzis să gândesc într-un fel și să mă exprim în concordanță cu ceea ce credeam.

Trebuia să fiu cine au ales ei să fiu. Singurul “drept” pe care îl aveam era să fiu ca toată lumea. Ei bine, mi-am câștigat libertatea de a fi altfel. În stradă am stat zile întregi, am mărșăluit și am strigat iar la finalul acelor zile am învins. Sunt un om liber să fiu eu. Mi-am câștigat acest drept în stradă. Aveam aproape 20 de ani. Îmi începeam viața. Liberă. De atunci nu m-a mai supus nimeni. Niciun sistem, niciun partid, niciun bărbat, niciun interes, niciun șef, nicio nevoie. Nimeni nu a reușit să mă pună în genunchi. Nu m-am lăsat folosită de dragul nimanui, nu m-au putut cumpăra, nu m-au putut intimida, nu au reușit să mă sperie. Am luptat în stradă, cu pumnii încleștați și de-atunci nu a mai fost nevoie să lupt vreodată pentru libertatea mea. La 20 de ani am înțeles că, uneori, e nevoie de o revoluție ca să treci peste ceva. Și când simt că lucrurile nu se schimbă firesc, " ies în stradă". Scriu pe blog, urc pe scenă, mă duc în munți sau stau în câte-o biserică. Și fac revoluții. Unele sunt doar cu inima mea, altele cu mintea, uneori fac revoluții în relațiile cu cei apropiați iar altele în munca mea. O revoluție te duce obligatoriu într-o evoluție. Nu mă tem să le declanșez. Știu că nu e confortabil. Că mai sunt și pierderi, că nu toată lumea înțelege și nu toți sunt de acord. Dar eu cred în creștere și deocamdată nu am găsit altă cale. De fiecare dată când sunt într-un blocaj, în mintea mea răsună cuvintele pe care le scandam acum aproape 30 de ani: "Singura soluție, înc-o revoluție".

Fiecare avem revoluțiile noastre. Eu mi le conduc pe ale mele. Stau în linia întâi și poate participa oricine. Și eu mă duc în revoluțiile altora dacă simt că vor produce și în viața mea efecte pozitive. Dacă simți că nu ești liber, că ești limitat, închis, blocat, restricționat… fă o revoluție. Câștigă-ți toate drepturile pe care le ai ca om atunci când te naști. Astăzi trăim într-o lume care ne lasă să fim cine suntem, să spunem ce gândim, să alegem ce ne place. Dacă te-ai nimerit lângă un om, într-un colectiv, într-o situație care nu-ți lasă libertatea neatinsă, fă o revoluție. O să fie revoluția ta și ție o să-ți schimbe viața. Într-o evoluție.

Mi-e și frică să mă gândesc ce implică. Nu am fost niciodată slabă. Slabă, slabă, slabă… skinny, trestie… să fluture hainele pe mine. Nu am purtat XS din clasa a IV-a. Și S dintr-a VII-a. Nici nu mă uit în magazine la raioanele de haine mai mici de L. Acum am început să mai arunc cu privirea la M. Îmi place M. Vine de la măsură, moderație, mijloc… și de la Mirela. Mie îmi place să fiu în echilibru. Nu vreau să fiu slabă. Dar nu vreau să fiu nici grasă. Vreau să-mi fie bine. Să am energie, mobilitate, să mă îmbrac cu hainele care îmi plac și mi se potrivesc. Vreau să fiu sănătoasă, cu mintea mea, în corpul meu. Vreau să găsesc greutatea ideală pentru mine, acele kilograme pe care le port eu, nu acele kilograme care mă târăsc ele dintr-o parte în alta. Nu vreau să fiu slabă, dar nu vreau să fiu nici grasă. Vreau să fiu BINE. Pe cel mai nou grup creat de mine sunt aproape 40.000 de oameni care vor sa fie BINE. Dacă vrei să-ti schimbi obiceiul alimentar intră pe #slabestecumine. Sigur găsesti acolo multi oameni frumosi cu care poti sa te imprietenesti.