Nu știm să ne negociem timpul și viața atunci când suntem în cuplu.

Așa cum unii parteneri își reînnoiesc jurămintele după câțiva ani, alte cupluri ar trebui să-și renegocieze conviețuirea. Sau să o negocieze pentru prima oară, după caz. Cred că oamenii ajung să se despartă pentru că nu se mai suportă, nu pentru că nu se mai iubesc.

Alegem să negociem pentru tot. Pentru un loc de muncă, pentru un salariu, pentru o legătură de pătrunjel din piață. Negociem pentru o săptămână de vacanță sau pentru câteva zile libere. Negociem pentru făcutul menajului și pentru ieșitul în oraș. Negociem cu toată lumea pentru orice, mai puțin cu cel cu care ar trebui să negociem cel mai clar și cel mai onest. Lui ne temem să-i spunem de fapt ce ne doare. Nu avem curajul să recunoaștem ce ne deranjează. De multe ori, nu-i putem spune lui pentru că nu am apucat să ne spunem nici nouă. Știu oameni care stau în relații în care nu spun nici jumătate din ceea ce simt și cred. și eu am fost în această situație mulți ani. Știau mai bine prietenele mele ce mă deranjează la partener decât îndrăzneam să-i spun lui. Mi-era teamă. Nu de consecință. Mă temeam pur și simplu să formulez nevoile mele pentru că mă temeam de acel: "Asta e, dacă îți convine bine dacă nu, nu”. L-am auzit de câteva ori și a omorât în mine orice încercare de a-mi negocia o relație.

Nu mă tem să fac asta franc și deschis cu angajații, partenerii de afaceri, oamenii cu care am relații profesionale.  În viața privată încă mă tem să spun ce cred și ce nu-mi place, de teamă că aș putea pierde ceea ce am. Chiar dacă acel ceva ce-l am este departe de a fi ceea ce-mi trebuie.

Dacă astăzi aș avea în viața mea o persoană pe care să o iubesc și despre care să cred că este omul acela cu care eu să vreau să îmbătrânesc, i-aș spune exact cum stau lucrurile în bucățica mea de viață.

Aș găsi calea prin care să-l fac să înțeleagă că nevoile mele nu au legătură cu nevoile lui. Că nu trebuie să se simtă jignit, frustrat, supărat pentru ceea ce îmi face mie bine și că și eu mă voi strădui să nu mă simt jignită, frustrată, supărată pentru lucrurile care îi aduc lui echilibru în relația lui cu el.

Dacă în viața mea ar exista acel bărbat nu aș lăsa niște neînțelegeri să ne omoare iubirea. Nu aș lăsa niște lucruri nespuse cu voce tare să urle în mine până când îmi vor sparge timpanele și nu voi mai auzi nimic, nici din ce spune el nici din ce spun eu. De niciunul dintre oamenii din viața mea nu m-am despărțit pentru că nu l-am mai iubit. Și nici pentru că nu m-ar mai fi iubit ei. Ne-am despărțit pentru că nu ne-am mai suportat. Atât de multe nu ne-am spus încât muțenia a înghițit toate încercările noastre de-a ne face auziți. M-am supărat pe ei pentru că nu auzeam ceea ce nu le spuneam.

M-am supărat pe ei pentru că nu-mi dădeau ceea ce nu le ceream.

M-am supărat pe ei pentru că nu făceam ceea ce nu știau că aș vrea să facă.

M-am supărat pe ei pentru că nu erau ceea ce eu nu le arătasem că aș vrea să fie.

Nu lăsați loc de interpretare atunci când vine vorba de lucrurile concrete pe care vi le doriți. Nu lăsați loc de presupuneri atunci când știți cu subiect și predicat ce vreți să spuneți.

Aveți curajul să cereți. Puteți fi refuzați. Și-atunci puteți trage niște concluzii.

Nu alegeți să vă supărați și să vă despărțiți de oamenii pe care îi iubiți pentru că nu vă mai suportați. Înainte de-a întoarce spatele, mai întoarce o dată fața. Și spuneți în vorbe puține dar clare ce simțiți, ce doriți, ce sperați, ce visați.

Și-apoi așteptați. O să vină și răspunsul într-o zi. De la voi sau de la celălalt. Și dacă niciunul nu o să spună nimic o să vă dea Universul niște răspunsuri de n-o să le puteți duce.

Dacă nu ai de reformulat niște jurăminte atunci măcar renegociază-ți niște condiții.

Dragă Moș Nicolae,

NU-ți scriu pentru mine. Eu am primit deja tot ceea ce mi-aș fi putut dori.

Îți mulțumesc pentru asta. Îți mulțumesc pentru surprizele cu care m-ai așteptat la Cluj.

Îți mulțumesc pentru că ai trecut și pe la Maya și ai lăsat câte ceva pentru toți oamenii pe care eu îi iubesc.

Îți mulțumesc pentru fericirea de pe chipurile miilor de copii și părinți care aseară au râs, au plâns au cantat, au dansat și te-au strigat împreună cu noi la Statuie în Cluj.

Îți mulțumesc pentru intâlnirile scoase în cale și pentru bucuriile care mi-au umplut inima.

Îți scriu pentru cei care aseară nu au găsit nimic în ghete. Știu, o să-mi spui că nu au găsit nimic în cizmulițele lor pentru că nici măcar nu și le-au pregătit. Știu, o să-mi spui că nu au primit nimic doar cei care nu cred că pot să primeaca, doar cei care au închis toate ușile și au tras obloanele iar tu nu ai putut pătrunde până în casele lor. Asta pot să o înțeleg. Oricât ai fi tu de magic până la urmă trebuie să lase și ei ,o fereastră măcar, întredeschisă.

Dragă Moș Nicolae, astăzi este ziua ta. Și știu că tu ești dintre acei sarbatoriți care de ziua lor fac daruri celorlalți. Te rog, astăzi, de ziua ta, lasă puțină iubire in inimile înghețate. Lasă puțină speranța în sufletele celor ce și-au pierdut-o. Lasă puțină căldură în mâinile care au înghețat pentru că nu au mai fost ținute în nicio altă mână. Te rog Moș Nicolae trimite astăzi câte o rază de lumină și un gram de iubire către toți oamenii care și-au închis de multe zile obloanele și nu au mai lăsat soarele să între pe ferestrele lor. Undeva, în sufletul lor, toți oamenii aceștia speră ca tu să faci minuni. Speră ca tu să topești gheața care li s-a așezat pe inimă și să transformi sloii în picături fie și ele pline de sare. Dacă lacrimile sunt cele care topesc ghețarii atunci fă-i să plângă de fericire. Trimite-le astăzi un semn. Un cântec, o fotografie, o vorba, o mângâiere, o cafea, o ciocolată, o nuia, o sticlă de vin, un borcan de dulceața, o prăjitură, un corn, o nucă, o poșetă…bine, nu mă întind prea mult. Nu mai insist. Tu știi mai bine ce își dorește fiecare. Ideea e să nu-i bagi în seamă pe cei care spun că tu nu exiști, că ei nu mai cred în tine. În fiecare dintre ei stă ascuns un copil care nu și-a mai pregătit de prea mulți ani cizmulițele și care a uitat pur și simplu cum se face.

În fiecare om mare care astăzi poartă 36,38, 40, 43, 46 la pantofi stă ascuns un copilaș care avea la un moment dat cizmulițele cât palma și în seara de ajun de Moș Nicolae scoatea toate perechile de încălțări și le înșira pe calorifer sau pe pervazul de la fereastră. Poate astăzi acei copilași nu mai au lângă ei mame și tați și bunici care să le amintească ritualul de Ajun de Moș Nicolae. Poate toți cei dragi lor sunt demult îngeri și au plecat fără să apuce să le spună că acum locuiesc în inimile copiilor lor.

Pentru ei, pentru copiii ascunși astăzi în ghetele mult prea mari pentru cât de puțină iubire au nevoie, fă o minune. Astăzi, de ziua ta fă iubirea să bată din nou în inimile lor. Fă-i să simtă , să dorească, să facă ceea ce așteaptă de mulți ani. Fă-i să iubească din nou.

Scapă de cerșetorii de atenție. Sunt printre cei mai mari consumatori de energie. Oameni care nu fac nimic dar care consumă pe pâine energia celor care au foarte multe lucruri de făcut. Oameni mult prea comozi ca să acționeze, dar nu atât de comozi cât să restricționeze. Să-ți restricționeze ție entuziasmul, bucuria, energia. Identifică-i în jurul tău pe cei care nu-și mai găsesc energie să facă un lucru bun pentru altcineva, dar își găsesc energie să nu facă. Pentru că, până la urmă, tot un efort e și acela de a nu face. Atunci când faci, câștigi energie. Dăruind, primești. Oferind ți se întoarce, cel puțin, în egală măsură. Atunci când nu faci, pierzi energie. Numai simplul fapt că stai, atunci când ai fi putut merge, îți consumă energia. Imaginați-vă o morișcă de vânt. Dacă țineți morișca în mâna întinsă și mergeți, morișca se învârte. Și acum, mergeți și încercați să țineți contra rotirii.

Cam ce efort se depune acolo ca să nu faceți nimic? În jurul nostru sunt oameni care aleg să nu lase morișca să se învârtă. O țin cu ambele mâini în timp ce le spun celorlalți că ei nu au energie pentru a face morișca să se învartă. Nici măcar nu realizează că energia cea mai multă se pierde în acțiunea de-a opri acțiunea. Din punctul meu de vedere, acești oameni sunt cerșetori de atenție. Blochează cursul firesc al unor lucruri și reinventează situațiile în așa fel încât să atragă și mai mult atenția asupra lor. Nu e treaba mea să le mai țin și eu morișca să nu se învârtă. Treaba mea e să construiesc eoliene. Cât mai multe. Și cât mai înalte. Să se învârtă singure și mie să-mi dea energia de care am nevoie. Lăsați luptătorii cu moriști să-și ducă singuri bătăliile. Voi faceți pace cu măreția eolienelor care stau cu pletele în vânt și cu ochii în soare, gata să primească și să dea energia care ne ține vii.

Vă sună cunoscută expresia ”ne facem de râs”? Sau "m-ai făcut de râs”, ”ești de râsul lumii”, ”râde lumea de tine”. Am luat-o și eu ca atare și nu m-am oprit niciodată în dreptul ei. Unele expresii moștenite există fix așa cum trăiesc pe marginea drumului, casele pe lângă care trecem și nici măcar nu ne ridicăm privirea asupra lor. Până într-o zi în care ne sare în ochi ceva. La propriu sau la figurat. Și-atunci, în încercarea de a-ți scoate din ochi ce ți-a intrat, îți cureți ochiul și vezi și ce nu ai văzut până în acel moment.

Așa e și cu expresiile. Trec pe lângă urechile noastre, pe unele le și folosim și nu le dăm atenție până într-o zi în care sare ceva, cuiva pe limbă. Și ce dacă ne facem de râs, ar trebui să ne facem de plâns? a fost întrebarea Fetiței Zurli într-un spectacol în care eu am folosit automat expresia auzită de-atâtea ori de la ai mei: “Vezi că te faci de râs”. Și, pentru prima oară în viață, m-am oprit și m-am uitat la ea. Și-am înțeles de ce noi, oamenii mari din România avem un simț al ridicolului atât de dezvoltat. Pentru că noi știm că "a te face de râs " e ceva rău. Nu ne maimuțărim, nu râdem în hohote cu capul dat pe spate și cu mâna pe burtă ca Moș Crăciun, nu cântăm prea tare, nu fluierăm (că nu se face)… în general nu facem lucruri care să aducă zâmbete pe chipurile celorlalți și cu atât mai puțin să-i facă să râdă în hohote. Așa că am ales să ne facem de plâns.

Și-am învățat să ne văicărim. Când ne întreabă cineva cum suntem, inițial începem cu un vai…trecem în revistă câteva lucruri negative, subliniem niște neajunsuri, evidențiem problemele … Nu e nicio rușine să te faci de plâns ,să trezești mila în ceilalți. E o problemă să râdă lumea de tine. Vă propun să repunem în drepturi această expresie. Să ne facem de râs. Să fim cât mai mulți de care să râdă lumea. Cei care nu se pot face de râs, măcar să poată râde. Că încet, încet, mușchii fețelor lor se vor relaxa și vor deveni mai mobili și încet, încet vor reuși câte-o strâmbătură timidă. Mai întâi singuri, în oglindă, o să se facă ei pe ei de râs… și-apoi vor pute face asta cu copiii lor și cu ceilalți oameni din jurul lor.

Hai să ne facem de râs împreună. Și dintr-o lume de plângăcioși și văicăroși să ne transformăm într-o lume de râzăcioși. Așa, cu gura până la urechi, cu capul dat pe spate și cu mâinile pe burtă. Fix ca Moș Crăciun. Și fix ca pe el o să ne iubească toți.

Moș Crăciun e prietenul meu. L-am ajutat mereu necondiționat. Iubesc copiii, îi ador și an de an, de Paște și Crăciun, apelez la toți prietenii mei să bucurăm împreună. Mii de fetițe și băieți din România au avut sărbători fericite pentru că oameni inimoși ca tine au sărit să ajute. Îți cer iar ajutorul! Să-l ajutăm pe Moș Crăciun să facă fericiți copiii pe care îi are în grijă Asociația Touched. O asociație care le susține și le ajută pe mamele singure și agresate de bărbații lor să se reașeze pe picioarele lor și să meargă mai departe.

De obicei, femeile rămân în case în care sunt bătute și umilite, lângă soți agresivi, pentru că nu au unde să meargă, nu au pe nimeni de partea lor, nu prea mai au cum să-și câștige existența. Asociația Touched le susține, le e mamă și tată, casă și colț de pâine și stâlp pe care ele să se sprijine. Eu vreau să le fac o bucurie copiilor acestor femei. Sunt 96 de suflete. Care cu ajutorul meu, al tău și al altora vor avea un Crăciun minunat. Fac un pachet pentru un copil. Cadoul poate să conțină haine, cosmetice, accesorii, ce vrei tu. Lucruri noi pe care fie le ai, fie le cumperi. Alege un copil pregătește-i un pachet. Trimite-l la sediu Zurli până pe 16 decembrie. Eu voi organiza un eveniment și le voi înmâna personal cadoul tău. Împreună cu Moș Crăciun. Fiecăruia în parte.

Dacă vrei să intri în Gașca mea de ajutoarele lui Moș Crăciun, trimite-mi un mesaj pe mirela@zurli.ro iar eu îți voi trimite toate coordonatele unui copil. Îți mulțumesc și știu că dacă o faci, intri cu tot sufletul în această poveste frumoasă. Un copil va avea un zâmbet de la tine și un cadou de la Moș Crăciun. Bucuriile, noi oamenii mari, ni le facem singuri. ?

 " Nu mai vreau pe cineva cu care să-mi peticesc inima, vreau pe cineva care să mă învelească cu totul". Când auzi asta spus de cineva care ți-e foarte drag și care, deși e tânăr, înțelege bine niște lucruri, te oprești brusc din tot ce faci și te gândești o secundă: eu am avut petice sau am găsit pe cineva care să mă învelească ?

Pot să am un moment de maximă sinceritate și să accept că bărbații din viața mea au pus câte un petic pe câte o rană. Sigur, aveam nevoie să închid acele răni. I-am găsit pe cei mai potriviți. Fiecare a fost perfect pentru rana care s-a cicatrizat datorită lui. Și pentru fiecare am avut argumente. Cumva, despre fiecare am știut că nu e păturica aceea, ci o să mai pună un petic undeva în încrederea mea știrbită. Cât suntem mici, oamenii și întâmplările din jurul nostru ne fac răni. Mai mari, mai mici, mai adânci, mai de suprafață. Și ne trezim la maturitate cu inima plină de găuri. Și începem să căutăm chirurgi care să o coasă sau să pună petice.

Și, încet, încet, reușim să acoperim toate rănile. Și-atât de tare ne-am obișnuit să căutăm oameni “petic” încât nici nu mai realizăm că nu mai avem ce să peticim. Că am crescut mari și puternici și nu am mai lăsat pe nimeni să facă găuri în sufletele noastre. Și totuși, căutăm și ne mulțumim cu petice. Puse peste alte petice sunt doar niște petice în plus. Vine o zi în care te trezești și îți dai seama că îți trebuie o păturică. Una moale și pufoasă care să-ți acopere tot sufletul. Să-ți încălzească toate cicatricile și să-ți țină de cald în zilele ploioase. Alege păturica potrivită și nicio iarnă nu o să mai ajungă în sufletul tău.

Nu ai cum să-i ceri unei femei de care te-ai despărțit și care a rămas singură să aibă grijă de copilul vostru să-ți înțeleagă, să-ți aprobe și să se bucure de fericirea ta descoperită lângă o altă femeie. Nu ai cum. Nu poți să-i ceri așa ceva decât dacă ești îngrozitor de egoist. În timp ce tu îți petreci serile lângă un pahar de vin și privind un film cu noua iubire în brațe, ea s-ar putea să fie cu termometrul într-o mână și cu paharul de ceai în cealaltă. În timp ce nopțile tale sunt învăluite în parfumuri amoroase ea s-ar putea să schimbe lenjerii în care copilul vostru a scăpat pipi pentru că, de când ai plecat, a început din nou să facă noaptea în pat… În timp ce tu te trezești dimineața cu cafeluța pe noptieră, sau poate chiar o pregătești tu pentru iubirea nouă, iubirea veche e deja sătulă de câtă echilibristică a făcut în dimineața aceea să-i facă trezirea plăcută copilului vostru. Nu. Ea nu își petrece nopțile în cluburi și diminețile în îmbrățișări. De gâtul ei stau agățate, noaptea și dimineața, două mânuțe. Și lângă inima ei bate o inimă care se teme să nu plece și ea așa cum ai plecat tu.

Nu e ușor să învețe să trăiască după noua ordine. Îți iubește copilul mai mult decât se iubește pe ea, dar are nevoie de timp să treacă peste. Nu e nefericită că a rămas cu copilul vostru, ci pentru că ai plecat tu. Pentru că nu mai sunteți VOI. Nu-i cere să-ți înțeleagă fericirea. Nici măcar nu i-o arăta. Ține-o departe de nefericirea ei. Dacă nu vrei să o ții departe pentru ea, atunci ține-o departe de dragul tău.

Nu fericirea ta e cea care va învinge, ci nefericirea ei. În astfel de situații fericirea nu molipsește nefericirea. Dar un grăunte de nefericire este atât de profund și de încăpățânat încât poate foarte simplu să umbrească un munte de fericire.

– Ești? – Da. – Bine, când nu mai ești, anunță-mă și pe mine. Îmi plac bărbații cu simțul umorului. Îmi plac bărbații cu replică. Am zâmbit la sfârșitului dialogului pentru că mi-a spus o replică pe care eu nu am învățat-o la timp.

Din cauza asta, de câteva ori am rămas singură în poveste și nici măcar nu mi-am dat seama. Eram atât de ocupată să fim NOI și să fiu EU acolo încât nici nu am observat că EL plecase de mult. Nici nu contează dacă plecase în altă parte sau cât văzuse cu ochii, nu contează dacă plecase pe furiș sau învârtindu-se, eu nu am observat asta.

Intrăm în câte-o poveste și ne luăm atât de în serios rolurile că nici nu mai apucăm să ținem firul poveștii. Personajul pe care îl avem de jucat ne solicită întru totul. Ne spunem monologul, nici măcar nu așteptăm să dăm sau să primim replica, ne jucăm scenele indiferent de cât de acolo e celălalt.

În iubire nu există premiu pentru cea mai bună interpretare. Doi oameni sunt recunoscuți ca și cuplu doar în echipă. Pot lua premiu pentru cel mai bun film, pentru cea mai bună producție.

Dar când NOI a dispărut se termină povestea.

Ce bine-ar fi să rămânem cu ochii larg deschiși și să vedem pe unde e celălalt. Sau măcar atunci când unul pleacă, să anunțe. Să-i spună și celuilalt că: "Piesa-i gata, trag oblonu’… ah ce ploaie e afară".

Iubesc iubirea dintre doi oameni. Şi o cinstesc de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea. Nimic nu mi se pare mai frumos decât să privesc familii în care cei doi parteneri se iubesc. Să văd oameni uitându-se unul la altul cu toată dragostea. În privirea lor găseşti bucurie, şi răbdare, şi înţelegere, şi atenţie, şi speranţă, şi încredere. Gestul de protecţie pe care îl face un bărbat care iubeşte o femeie mă emoţionează până la lacrimi. Căldura cu care o femeie mângâie obrazul bărbatului pe care îl iubeşte mă face să zâmbesc cu lacrimi în colţul ochilor. Iar când între ei, pe lângă ei, în ei, cu ei, sunt copii care întregesc iubirea lor, tabloul poate fi copleşitor. Eram în aeroport, îl aşteptam pe fostul meu iubit şi am văzut reîntâlnirea dintre un tată, cei trei copii şi soţia lui.

Omul nostru a venit spre ei, şi-a lăsat valiza din mână şi s-a aşezat în dreptul fiecărui copil acoperindu-i pe toţi deodată şi pe fiecare pe rând cu dragostea lui. A mângâiat şi bebeluşul din braţele femeii şi apoi a luat-o în braţe şi a sărutat-o pe mama copiilor lui.