În ultima vreme intră în aria mea tot felul de oameni. Femei, bărbați, viitori parteneri de afaceri, potențiali parteneri de… filme, vacanțe, sărbători, timp liber. Și o categorie și cealaltă are aproximativ același pachet de întrebări în chestionar: "Ești singură?" "Ești divorțată?" "Ai obligații?" Sincer, au fost perioade în viața mea în care, perfect încadrată într-un cuplu, m-am simțit cea mai singură ființă din lume. Din cauza unor relații nefericite nu m-am simțit doar singură în relație ci reușisem să îi îndepărtez și pe ceilalți pentru că nu aveam nimic de oferit și nici nu doream să primesc nimic. Acum sunt mai puțin singură decât am fost vreodată. Nu, nu sunt singură, ca să răspund la această întrebare.

Ești divorțată? Ce înseamnă să fii divorțat? Înseamnă să fi dispărut definitiv din viața ta cel cu care ți-ai promis la un moment dat nemurirea. Divorțat înseamnă să nu mai vrei să mai vorbești, să nu mai ai nicio legătură cu omul cu care te-ai iubit la un moment dat și chiar ați jurat că veți face asta până la capăt? Cu omul cu care ai făcut un copil și de care te leagă cea mai importantă responsabilitate din lume? Dacă a fi divorțat înseamnă a-l urî de moarte pe cel pe care l-ai iubit de viață, atunci cred că greșesc spunând că sunt divorțată. Nu a dispărut niciodată din viața mea și nici nu îmi doresc asta. Între noi va exista mereu acea complicitate care ascunde în ea toate speranțele pe care ni le-am făcut la un moment dat și toți morții din beciul în care intrăm din când în când să-i numărăm împreună.

Ce înseamnă să ai obligații? Să mă trezesc în fiecare dimineață fericită să pregătesc cel mai sofisticat mic dejun cu dragoste, să mi se lumineze fața atunci când gândul îmi zboară la ea, să privesc în ochi cel mai frumos dintre toate sensurile vieții mele. Să iubesc cerul, să văd soarele, să nu-mi treacă anotimpurile pe lângă ureche… Am obligațiile astea toate la un loc. Dacă asta înseamnă să ai obligații, da, sunt băgată în datorii până în gât. O să fie mereu prioritatea mea numărul unu. Copilul meu mă obligă să fiu fericită, să fiu frumoasă, să fiu conștientă de fiecare zi. Nu mă simt nici singură, nici divorțată. Mă simt liberă să fiu cum vreau eu. Și fericită cu cine sunt.

  După emoția Crăciunului și feeria începutului de an nou, după liste, planuri, proiecte, perspective, pe mine mă pocnește Boboteaza fix în numele tatălui… vine așa ca un duș rece peste mine. Ioan al meu (așa îl chema pe tata) mă stropește cu apă sfințită direct din Rai și mă face să-mi amintesc că planurile mele de început de an nu fac nici cât o ceapă degerată de frigul Bobotezei. E acel moment în care mă uit la listele mele de priorități și îmi amintesc că singura prioritate reală e să trăiesc. Intens, viu, conștient. De dincolo de viață, tata mă trezește la ea. Cască ochii. Trăiește! Nu lăsa viața să-ți scape printre degete. Prinde fiecare clipă și fă-o memorabilă. Nu ai bani, cere împrumut și nu te ruga de nimeni. Nu-ți mai place ce faci, fă ce-ți place. Și mai ales distrează-te. Cât de mult poți. Aaaa… și uită-te mereu la cei din jurul tău. Mereu vor fi oameni care au nevoie de o mână de ajutor. Întinde-le mâna. Sunt atât de clar întipărite în mintea mea toate vorbele lui. De la el am învățat că bucuriile se împart cu ceilalți și necazurile se țin pentru noi. Nu-i încărcăm și pe ceilalți cu lecțiile noastre pentru că fiecare își are propriile lecții. Boboteaza e pentru mine momentul de deșteptare din iluzia faptului că eu dețin controlul. Că eu hotărăsc. Că mie mi se datorează. Astăzi tata ar fi împlinit 70 de ani. De vreo 8 îi număr fără el. Și îmi amintesc ultima aniversare. Pe care i-am organizat-o așa cum ar trebui să organizăm părinților noștri cel puțin o petrecere de ziua lor. Fix cum facem pentru copii: cu tort, invitați, cadouri, pus dorințe, suflat în lumânări, cântat mulți ani trăiască…

Doamne, Doamne, s-a bucurat ca un copil. De fiecare om, de fiecare dar. De momentul acela în care a închis ochii și-a spus dorința și a suflat în lumânări. Tata știa să se joace. Și să se bucure. Și-a dorit cu disperare să trăiască. Sau cel puțin așa ne lăsa să credem. Oricum, a plecat când și-a dat seama că era cel mai bun lucru pe care putea să-l facă. Pentru el și pentru noi. Dar a rămas spiritul lui să-mi amintească în fiecare an de Bobotează, că vine o zi în care ultima oară înseamnă ultima oară. Că ultimei îmbrățișări nu-i mai urmează niciuna, că ultimele cuvinte preced cea mai lungă tăcere. Cred că are un Iordan al lui din care stropește cu mănunchiul de busuioc așa de tare că simt cum picăturile lui mă trezesc la viață. Îl chema Ioan și era născut de Bobotează. A fost și a rămas pentru mine un sfânt. Găsesc în fiecare zi un lucru care să-mi amintească de el. Iar de Bobotează îmi amintesc că viața toată e o sărbătoare care trebuie celebrată în fiecare zi.

În fiecare dimineață în care îmi spăl fața cu apă, simt în ea nemurirea celui care își dorește de dincolo de moarte ca eu să-mi trăiesc viața în bucurie. Și când uit să o fac de dragul meu o fac de dorința lui. Mă tem că o să vadă că nu-l ascult și n-o să mă certe. Trăiesc și mă bucur acceptând că de viață nu te scapă nimic. Doar ție poate să-ți scape printre degete dacă nu te trezești udându-ți fața în fiecare dimineață și devenind conștient că viața se trăiește din mers.

M-aș bucura din toată inima să am un an onest. Să profităm acum, din primele zile și să pornim cu dreptul. Să ne facem curat fiecare în ogradă. Am început si eu să elimin persoanele care stau acolo, agățate în perimetrul meu dar care nu mai reprezintă nimic pentru mine. Și am început să am reacții. Oameni care de ani de zile nu au avut nimic de spus, s-au mirat că nu mai suntem conectați. Deși eram convinsă că era o conexiune unilaterală…

Cu toată sinceritatea, aș vrea să-mi fac un bine, nu un rău cu această curățenie. Oamenii ăia, care de ani de zile sunt neutri și pasivi, nu aș vrea să se transforme în activi și negativi și nici măcar să nu aibă un alt motiv decât că nu mai fac parte din aria mea de acțiune. Și-atunci, am ales o altă cale. Fac apel la onestitatea lor. Inversăm rolurile. Nu eu renunț la ei, ci ei renunță la mine. Așa că, vă rog, dragi oameni care știți că nu interacționăm, nu aveți nimic de spus, nu rezonați cu viața și activitatea mea, ștergeți-mă din listele voastre. Vă rog, dragi oameni cu care vreodată am intrat în contact într-un fel sau altul, vă rog mult, dacă nu vă mai plac, dacă nu mă mai iubiți, nu sunteți de acord cu viața și alegerile mele, blocați accesul meu spre voi. Închideți orice portiță. Promit să nu mă supăr. Promit să nu întreb niciodată: "Dar noi de ce nu mai suntem prieteni?” Hai să lăsăm liber circuitul oamenilor în natură. Să lăsăm liberă calea altora și spre mine și spre voi. Poate ne-am încheiat rolurile în viețile noastre și ținem spațiile ocupate și eu în grădina voastră și voi în ograda mea. Pe mulți vă știu că ați rămas acolo, conectați în virtutea obișnuintei pentru unii, pentru că dă bine să fim conectați în cazul altora sau "nu se știe când e nevoie", aș putea băga mâna în foc pentru câțiva.

Pe cei din categoria " mai bine să o am în control, să știu ce face" nu îi iau în calcul, că eu înțeleg scopurile oamenilor. Nu-i înțeleg pe cei care își pierd timpul urmărind o activitate care îi enervează. Vă pierdeți timpul vostru, extrem de prețios și îmi luați și mie timp să contracarez din energiile negative pe care le trimiteți. Atunci când gândești urât despre cineva faci rău de două ori. Mai întâi îți faci rău ție pentru că toate gândurile mici îți scad vibrația și în loc să te înalți, cobori și apoi îmi faci rău mie. Dar răul pe care mi-l faci mie este înmiit mai mic decât ce îți faci ție. Hai, fă un bine la dublu acum la început de an și scapă de oamenii din lumea ta care nu-ți mai fac bine să stea atârnați acolo. Șterge-i din telefon, Whatssapp, Facebook, dă-i afară din listele tale și din preajma ta. Dacă eu sunt unul dintre ei, scapă de mine. Oricât ai crede că pierzi în privința mea să știi că de fapt câștigi mult mai mult. Și la dublu. Aș face eu asta dacă aș fi sigură că nu interpretezi. Dar nu sunt convinsă. Și nu vreau să te întrebi ce problemă ai tu. Mai bine ține cont de toate problemele care crezi că le am eu și dă-mi drumul. Hai să începem bine 2017. Se spune că va fi anul celor curajoși. Eu am făcut primul pas. Acum e rândul tău. Hai, cu încredere. Scapă de mine!

”Niciodată să nu uităm de cei mai trişti ca noi”. Mie asta mi-a rămas de la tata. Şi în fiecare zi, mă uit în jurul meu la oamenii care nu au pe chipuri zâmbete. Şi le dau de la mine că eu, har Domnului, am un vagon. Nu au nevoie de multe lucruri ca să uite de necazurile lor. Împart zâmbete tot anul dar cred că în decembrie Fabrica de Zâmbete ar trebui să muncească 24 de ore din 24. Pentru că în decembrie, când toţi se strâng pe la casele lor, cei care nu au o casă simt cel mai acut nevoia unui cămin. Mii de femei rămân în familii, în case, cu soţi agresivi şi sălbatici. Frica de ce le-aşteaptă dincolo de uşă, teama că nu vor scăpa de teroarea brutelor niciodată, le face să suporte mai mult decât îţi poţi imagina. Agresivități psihice şi fizice care nu de puţine ori se răsfrâng şi asupra copiilor. Cu astfel de oameni nu trebuie să stai pe gânduri. Îţi iei copilul în braţe şi fugi din faţa cutremurului, din faţa uraganului. Oamenii care bat alţi oameni sunt anomalii ale naturii. Cei care ridică pumnul ca să-şi impună un punct de vedere sau pur şi simplu ca exerciţiu al nivelului redus de cultură, nu se numesc oameni. Se numesc brute. Şi când o femeie reuşeşte să scape din pumnii unei brute e la fel de norocoasă cum sunt cei care supravieţuiesc în cutremure sau în inundaţii. Ele rămân culcate  la pământ după o astfel de experienţă ca şi când i-ar fi lovit Uraganul Katrina. Ca să se ridice au nevoie de ajutor. Asociația Touched este un ajutor important pentru ele. Acolo găsesc un acoperiş, o bucată de pâine, un pat şi învaţă să mergă din nou în picioare. Drepte şi cu copiii de mâna.

Eu susţin această asociaţie cu tot ce pot, de vreo 3 ani de zile. Anul acesta le-am organizat Petrecerea de Crăciun. Am strigat pe facebook după ajutor. Zeci de oameni din toate colţurile ţării au pregătit cadouri pentru copii.   Poliţia Română a strâns bani şi a adus câte o punga cu bunătăţi pentru fiecare copil şi câte un mic dar pentru fiecare mama. Caro ne-a dat spaţiul. Dots Original a umplut mesele cu gogoși colorate. Simonete Georgiana ne-a făcut în dar pozele, Pino Pan cozonacul. Haribo a pregătit pungi cu dulciuri, Tedy a asigurat sucurile iar prietenii de la Gasca Zurli au venit cu bucuria lor.

Vorbeam zilele trecute cu un prieten care își crește singur fetița. Deși mama a câștigat dreptul să aibă grijă de ea, împotriva tuturor încercărilor mamei de a ține copilul departe de tată ( s-a mutat în alt oraș, și-a luat alt bărbat, a făcut un copil nou) copilul a vrut la tată. Și în cele din urmă, copilul a reușit să-și facă mama să-i respecte alegerea.

 –       De ce mama nu vrea să se vadă cu mine? Să vină să mă caute, să petrecem timp împreună? m-a întrebat fetița pe care eu încercam să o conving că mama ei o iubește.

 –       Cât de des se vede cu mama ei? l-am întrebat pe tată .

 –       S-au văzut 6 ore în ultima jumătate de an. Nu a fost nici de ziua ei, nici în prima zi de școală, nici de Moș Nicolae, nici la serbare, nici la meciurile ei. Vine Crăciunul și se pare că dacă nu vrea copilul să meargă la ea, nu va face ea drumul spre el…

 Mama fetiței e o femeie pe care o cunosc. Știu că și-a iubit copilul din toată inima și l-a crescut cât a putut de bine. Totul s-a desfășurat impecabil în viața ei. Până într-o zi în care a ales să plece.

Nu contează ce s-a întâmplat între cei doi părinți, nu-i privește decât pe ei. Singurul care contează în povestea mea e copilul.

 –       De ce mama nu se gândește la mine? De ce nu vine să mă caute? De ce nu-mi trimite nimic niciodată? Sunt intrebările fetiței.

 Mă uitam la fetița cu cea mai albastră privire din lume și la lacrimile din ochii tatălui.

 Nu există niciun argument în favoarea părintelui care nu face tot ce poate să fie cât mai prezent în viața copilului. Nu contează că el locuiește la bunici, la celălalt părinte sau la celălalt capăt al lumii. Nu contează cât de mult îl urăști pe cel cu care l-ai conceput, nu contează cât îl iubești pe cel cu care ți-ai refăcut viața… niciun părinte nu ar trebui să pună liniștit capul pe pernă fără să știe sigur că toți copiii lui sunt bine. Nimeni nu te poate ține departe de copilul tău. Niciun om și nicio lege. Și cele mai drastice legi dau voie ambilor părinți ( dacă ei nu sunt un pericol pentru copii) să fie parte din viața lor.

 Copiii învață să trăiască și fără noi. Cresc orfani, cresc pe străzi, cresc cu bunicii, cu mătușile, cu celălat părinte…dar părinții care lipsesc din viața copiiilor pentru că așa e cel mai simplu acum nu mai cresc niciodată.

 Eu cred că oamenii ăștia sunt bolnavi. Acolo, în inimă.

 Dacă aveți acasă copii care suferă de dorul unui părinte absent, spuneți-le că uneori oamenii mari se îmbolnăvesc în iubire și când iubirea face febră și tușește, ei nu prea pot să-și folosească inima. Și până nu se fac bine nu pot să-i caute.

 Dacă ești un părinte bolnav în inimă, ia repede niște medicamente și fă-te bine. Pune mâna pe telefon și sună-ți copilul. Nu te scuză nici ura pentru celălat părinte, nici distanța, nici noua familie care îți ocupă timpul.

 Copilul tău e parte din tine și, din păcate, deși tu poți trăi fără el, el are nevoie de tine.

 Le spui tuturor celor din jurul tău, colegi, vecini, prieteni Crăciun Fericit. Pe bune? Și copilul tău? Te bazezi că o să-i spună alții. Poate să îi spună toată lumea pentru că până nu-i spui și tu, Crăciunul copilului tău nu va fi un Crăciun  întreg. Jumătate din el e în altă parte. Mai ai timp să-i întregești Crăciunul. Trimite-i o ciocolată. Și o scrisoare. Spune-i că-l iubești, că ți-e dor de el și că sigur la anu’ o să-l vezi mai des. Până la urmă faci atâtea promisiuni tuturor… de ce nu i-ai face și lui una. Poate chiar se împlinește.

– E tati? – Nu, e șoferul lui tati. Tati nu a putut ajunge, e la firmă…

O scurtă conversație la sfârșitul unei serbări în care copiii își prezentau părinții colegilor de clasă. Cei mici se duceau cu mami sau cu tati de mână pe la colegi să se mândrească cu ei. Mă cert cu toți prietenii mei care nu se duc la serbarea copilului. Că serviciu, că trafic, că… iar 3 poezii și 4 cântecele…

Da. 3 poezii, 4 cântecele și 2 dansuri. Și ocazia copilului tău de a-l vedea cât e de frumos, de deștept și câte a învățat el în câteva luni. Și șansa ta de a se lăuda cu tine. Să stea cu spatele drept sau agățat de picioarele tale și să le spună tuturor: e mami a mea, e tati al meu.

Mergi la coafor, pune-ți cele mai bune haine din dulap, îmbrăca-te elegant, parfumează-te, fii cel mai frumos părinte posibil. Ia-ți liber, concediu medical, concediu fără plată, absentează nemotivat dacă nu se poate altfel. Dar nu lipsi de la serbarea copilului tău.

Părinții din clasa de mijloc au cam înțeles și au grijă să-și facă lucrurile în așa fel încât să împace pe toată lumea. De-aia și sunt în clasa de mijloc. Pentru că nu sunt nici într-o extremă nici în cealaltă. Pentru că, în general, în viața lor primează măsura și-atunci stau pe la mijloc. Problema e la extreme. Fie cei care au crescut foarte mult în carieră și financiar, fie cei slabi care nu reușesc să-și organizeze viața de azi pe mâine. Acolo sunt cele mai mari probleme. În extremele astea. Indiferent în care dintre situații te afli, fă-ți timp pentru serbarea copilului tău. Înfruntă-ți șeful, îndreaptă-ți coloana, impune-te. Fă-i să înțeleagă cât de important este pentru copilul tău să fii acolo. Majoritatea are copii, majoritatea înțeleg. Dar, du-te și spune-i că tu trebuie să pleci la serbarea copilului tău.

Fă schimb de tură, găsește pe cineva să stea în locul tău.

NIMENI NU E MAI IMPORTANT DECÂT COPILUL TĂU.

Orice meserie ai avea, orice firmă ai conduce… nimeni nu e mai important decât copilul tău. Ai fost la muncă toată noaptea, nu-i nimic. De câte ori n-ai petrecut o noapte întreagă și a doua zi te-ai dus să-ți vezi de ale tale. Sau de câte ori nu ai dormit pentru că ți-a fost mintea pe pereți.

Degeaba ai bani și cumperi cele mai scumpe buchete de flori pentru doamna învățătoare pe care le trimiți printr-un șofer. Copilul tău va sta toată serbarea cu ochii pe ușă așteptând să intri.

Poate tu crezi astăzi că rămânând la muncă vei câștiga niște bani în plus, o recunoaștere în ochii șefilor, statuia firmei. Nu. Dacă nu te duci la serbarea copilului tău vei pierde atât de mult încât nici măcar nu poți calcula asta. Dar într-o zi vine scadența. Și toate momentele în care el te-a așteptat cu sufletul la gură te vor ajunge din urmă și ti se va pune un nod in gât.

În 14 ani NU AM LIPSIT de la nicio serbare. Mi-a dat Dumnezeu sănătate. Restul le-am aranjat eu cum am putut de bine și chiar dacă nu aveam un ban în buzunar sau pierdeam evenimente de mii de euro, serbarea copilului meu a fost pentru mine sfântă. Pentru că ea este cea mai de preț comoară a mea. Și eu trebuie să am grijă de comoara mea, nu de firmele altora.

Hai, du-te la serbare!

Îți scriu scrisoarea pe care nu ți-am scris-o niciodată. O scrisoare care așteaptă să fie scrisă de vreo 40 de ani. Și probabil cam tot de-atunci o aștepți și tu. Nu am făcut-o până acum pentru că nu mi-a fost clar ce vreau de la tine. Nu m-am oprit în nici un an din malaxorul în care trăiam ca să mă uit în jurul meu și să mă gândesc la ce vreau eu, nu la ce îmi spun alții că ar trebui să vreau. Ți-am cerut an de an liste întregi de obiecte. De la jucăriile pe care le doream atunci când eram copil până la poșetele, mașinile, casele, vacanțele pe care mi le-am proiectat adult fiind. Din păcate, am făcut asta mai departe și cu copilul meu. Și așa am învățat-o de mică, eu și toată societatea asta din jurul ei, să ceară, cu liniuța, lucruri, obiecte, lucruri pentru ea, pentru mine, pentru tatăl ei, pentru bunicul, bunica, pisoiul prietenei și cățelul vecinilor…

Iar listele astea au fost deseori motiv de supărare pentru că tu nu reușeai de fiecare dată să ne trimiți toate obiectele trecute acolo într-o anumită ordine a importanței lor. De data asta îți scriu eu, din inima mea, independent de toată lumea care ne înconjoară. Și te rog din tot sufletul să pui în desaga ta de anul asta câteva lucruri care ne lipsesc mai mult decât toate jucăriile și poșetele și parfumurile de pe rafturi. Te rog, Moșule, să aduci tuturor părinților din România un gram de înțelepciune și două grame de răbdare. De ce două grame de răbdare? Pe primul îl vom folosi ca să avem mai multă răbdare cu noi și cu fiecare dintre noi, iar al doilea gram îl vom folosi pentru copiii noștri.

Te rog, Moșule, să pui în cadoul de anul acesta câteva grame de inspirație. O să le folosim uneori deodată și alteori pe rând. Avem nevoie de inspirație când ne jucăm cu copiii, când le povestim despre lume si viață și când vrem să înțeleagă mai repede lucruri pe care noi le-am înțeles mai târziu. Avem nevoie de inspirație să spunem exact cuvintele care ajung acolo, în inima lor, și îi ajută să meargă frumos mai departe. Te rog anul acesta, Moșule, să nu uiți să ne aduci niște memorie. Avem nevoie să ne amintim în fiecare zi că nu ne creștem copiii pentru noi, ci îi creștem pentru ei. Că pruncii noștri nu ne aparțin, noi le suntem doar ghizi în călătoria lor. Putere – să nu uiți să-mi pui în pachet. Putere să mut și munții dacă e nevoie pentru copilul meu, putere să fac alegerile cu sufletul, putere să stau de partea lui și când toată lumea îi este împotrivă. Te rog să-mi amintești de recunoștință. Eu o pierd uneori și nu mi-ar strica niște rezerve. Așa, cât să-mi ajute să-mi amintesc zilnic că sunt norocoasă că am o inimă plină de iubire. Și că atunci când gândesc cu inima iau cele mai bune decizii, iar când las inima să simtă, îmi dau seama că nu-mi lipsește nimic. Și aș mai vrea să te rog ceva. În cadoul ăsta pune o portocală. E suficient să-mi amintesc de toate pachetele tale de când eram copil și când lângă mine erau mama și tata în toată iubirea și simplitatea lor, iar tu nu uitai niciodată să lași sub brad și portocala care ascundea în mirosul ei toată duioșia Crăciunului. Pentru copilul meu pune ce poți.

Oricum scrisoarea ei o să fie cu totul altfel în acest an. Pentru că eu am înțeles între timp că noi părinții suntem modelele copiilor noștri. Și când ea va afla ce ți-am cerut, cu siguranță își va revizui toată lista. Și va lăsa mai mult loc pentru lucrurile importante sufletului ei și nu pentru obiectele pe care le vede prezentate pe toți pereții și pe toate ecranele. Va învăța și ea să-ți ceară mai multe daruri care să-i rămână în suflet și mai puține lucruri care să se umple de praf uitate pe un raft. Îți doresc, Moș Crăciun, să duci iubire în toate casele, înțelepciune în toate inimile de părinți și bucurie în sufletele copiilor. Și își mulțumesc. Că exiști. Așa. Pur și simplu. *editorial apărut în Revista Avantaje

Copiii care se nasc în aceste vremuri sunt copii doriți. Cei mai mulți sunt copii făcuți conștient, copii pentru care părinții au ales, s-au străduit, i-au visat și i-au chemat. Copiii zilelor noastre sunt doriți de cel puțin unul dintre părinți. Dar, din fericire, in majoritatea cazurilor sunt doriți de amândoi. Au venit în familii nerăbdătoare să-i aibă. Și la părinți dornici să le ofere cea mai frumoasă viață posibilă. Generația mea și a părinților mei nu a fost așa. Noi am fost copii “întâmplați”.

Pe mulți dintre noi, părinții ne-au făcut pentru că nu mai aveau ce face. Pentru că nu aveau încotro. De mulți dintre noi ar fi vrut să scape. Dacă pentru mulți dintre copiii de astăzi părinții s-au rugat să li se întâmple minunea și să vină pe lume copilul – atât de mult dorit, părinții noștri se rugau să se întâmple o "minune" să nu li se întâmple minunea cealaltă. Părinții de astăzi fac tot ce pot să fie cei mai buni părinți pentru copiii lor. Încearcă să învețe ce nu te învață nimeni și să repare cât mai mult din modul greșit în care am crescut noi. Încearcă să pună mai mult accent pe emoții și pe suflet decât pe nevoile materiale.

Părinții de astăzi sunt proprii lor educatori, pentru că și-au dorit copiii și sunt recunoscători că au devenit părinți. Pe mine, părinții m-au iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Și pe prietenii și vecinii mei părinții i-au iubit cât de mult au putut. După ce i-au avut, i-au iubit. Dar sunt mult prea puțini părinții generației părinților noștri care să-și fi dorit cu disperare copii. Mulți dintre ei au ajuns adulți, în familii cu mulți frați, mulți dintre ei au fost părinți înainte de a avea proprii copii. Departe de mine gândul de a privi altfel situația lor decât cu condescendență și multă înțelegere. Metodele anticoncepționale erau motive de pușcărie în anii comuniști. Sunt femei care și-au pus viața în pericol și unele dintre ele și-au și pierdut-o pentru că ar fi vrut să aleagă singure când și câți copii să facă.

Astăzi părinții pot să facă absolut conștient această alegere. Și e principalul motiv pentru care copiii de astăzi, cei care vin pe lume, sunt copii doriți. Îi văd, îi întâlnesc, îi aud și îi recunosc pe acești părinți. Sunt mulți. Foarte mulți. Și principala diferență de aici vine – copiii de astăzi sunt copii doriți și crescuți în primul rând în iubire. Și e tot ce poate fi mai important. Restul se învață.

 

 Te uiți degeaba în stânga și în dreapta. Cauți fix aiurea o imagine care să te facă fericit. Vei găsi lucruri care să te amuze sau să te întristeze. Dar niciun chip nu-ți va aduce fericirea ori nefericirea. Nu mai da vina pe ceilalți pentru nefericirea ta. Ești singura persoană căreia îi datorezi atât fericirea cât și nefericirea ta. Nici una nici alta nu stau în mâinile altcuiva. Ești singura persoană responsabilă cu aceste trăiri. Nu-ți căuta fericirea în chipurile celorlalți. Nu vei găsi decât alți oameni care speră că fericirea are chipul altcuiva. Spre deosebire de ei, tu ai aflat acum: fericirea are chipul tău. Așa că ai grijă de el. Împrospătează-l în fiecare dimineață. Hidratează-l. Hrănește-l. Curăță-l de toate impuritățile și lasă porii să respire aer curat. Ajută-l, dacă are nevoie să fie frumos. Scoate-l la lumină. FERICIREA ARE CHIPUL TĂU.