Vai, cât de tare mi-am complicat viaţa încercând să o fac simplă. Cât de mult mi-am bătut cuie în talpă încercând să merg desculţă prin tot felul de situaţii şi întâmplări, convinsă fiind că transparenţa este cheia unor relaţii sănătoase.

Am avut grijă să nu las lucrurile la voia întâmplării şi nici remarcile ne-remarcate. Acum, învăţ din mers să schimb asta. Încet şi cu răbdare, în firescul cu care îmi vin lucrurile în viaţă.

Mai mult ca niciodată, vorbele bătrânilor noştri sunt astăzi pentru mine actuale, adevărate şi aplicabile, atunci când le vine rândul să le înţeleg.

Aia cu “omul cât trăieşte învaţă” mi s-a părut aşa, un slogan bun de scuză pentru lucrurile pentru care nu le ştim din ignoranţă sau lipsa de aplicare asupra învăţării. Dar niciodată nu am asociat asta cu ştiinţă în simţire. Și niciodată nu m-am gândit la acest aspect. Să înveţi să simţi e una şi să înveţi ca să cunoşti e cu totul alta.

Simțim şi ce nu cunoaştem, aşa cum nu putem cunoaşte decât ceea ce simţim. Greu de tot am învăţat că nu toate întrebările merită răspunsuri. Am scris aici despre asta: http://mirelaretegan.ro/2014/12/03/nu-toate-întrebările-merită-răspunsuri/

Între timp, mi-am dat seama că nu e soluţie. Că şi tăcerea e un răspuns… că lipsa unui răspuns te trimite într-o aşteptare surdă sau într-o negare dureroasă.

Cu ajutorul unui prieten drag am descoperit ceva şi mai tare decât lipsa de răspuns la anumite întrebări. E o metodă pe care o predau şi o predic părinţilor, pe care o practic cu Maya, dar nu ştiu de ce, în cele mai grele situaţii nu am aplicat-o. Cel mai bun răspuns la întrebări pentru care rişti răspunsuri sau pentru care pur şi simplu ai nevoie de timp (ca să afli mai întâi tu răspunsul perfect), e să spui: O SĂ MĂ GÂNDESC LA ASTA.

Cea mai adevărată dintre toate propoziţiile afirmative care nu afirmă nimic. Nu faci nicio promisiune, nu rişti nicio încadrare a răspunsului tău în răspunsuri bune sau rele, potrivite sau nepotrivite… este un răspuns ireproşabil.

Celuilalt îi dă un răgaz de linişte, iar ţie îţi dă timp să te gândeşti la asta. Şi poate chiar să găseşti cel mai adevărat, bun, potrivit, răspuns. 🙂

“O să mă gândesc la asta” este pentru mine noul Tiribam-Tiribum. “O să mă gândesc la asta” este pentru mine acest Hocus-Pocus al conversaţiilor blocate în întrebări cu răspunsuri riscante. Şi pentru cel care a pus întrebarea şi pentru cel care trebuie să răspundă la ea.

O să mă gândesc la asta. Nu trebuie să faceţi ce fac eu. Dar, poate vă gândiţi la asta.

Acolo, în mintea noastră, se ascunde cea mai grea închisoare dintre toate închisorile pământului. Sing Sing-ul din țeasta noastră ține prizonierul condamnat la despărțire și îi prelungește agonia cu încă o zi, în fiecare zi.

Îmbrăcat în haine portocalii, omul de care ne-am despărțit fizic rămâne în închisoarea gândurilor noastre, legat de mâini și de picioare, așteptând Ziua Zero. E singurul loc din care condamnatul definitiv va scăpa într-o zi. El nu va pleca spre scaunul electric și nici la ghilotină. E condamnat la libertate, dar completul de judecată care trebuie să-i dea ultimul aviz întârzie să se întrunească. Și atunci, rămâne închis în gânduri, luându-ne nouă libertatea de a merge mai departe. Când ai făcut pe cineva prizonierul minții tale, tu trăiești de fapt cea mai grea dintre detenții.

Din victima care ai fi putut rămâne, te transformi în călău. Și lași să te cuprindă toată negativitatea care vine cu această imagine. Degeaba i-am pus verigheta pe masă spunandu-i că "până când moartea ne va despărți" se termină aici. Degeaba i-am făcut valiza și i-am arătat drumul spre lumea largă. Toate sunt degeaba dacă pe jumătatea mea de pat ne înghesuim tot amândoi: eu cu capul pe pernă și el în capul meu.

El poate să devină liber în lumea lui, dar rămâne prizonier în lumea mea atâta timp cât eu îl păstrez în gânduri. L-am așezat acolo, după gratii și mă duc în fiecare zi, cel puțin la apelul de dimineață și la cel de seară, să văd ce mai face. Și îl hrănesc în fiecare zi. El supraviețuiește și eu mă îmbolnăvesc.

Dă drumul oamenilor din mintea ta. Nu supra-popula locul acela micuț din cutia ta craniană. Nu înghesui prizonierii câte doi, trei, în paturi. O să-i vezi claie peste grămadă și nici nu o să mai înțelegi la un moment dat, care, cine e.

Ai puterea și deschide ușile de metal. Și dacă prizonierii din mintea ta nu vor să plece, pune furtunul cu apă pe ei. Scoate-i cu forța. O să facă puțină gălăgie, dar o să-ți lase atât de mult loc liber încât, într-o bună zi, o să răsară puțin soare și prin mintea ta.

Stop Joc am crezut că e doar la joacă. Nu mi-a spus nimeni că în viață o să mă joc mult și bine. Că fiecare întâmplare o să fie un joc. Ca nu se termină joaca odată cu ieșitul din copilărie. Că “țaranul e pe câmp" rămâne pe câmp și el își ia o nevastă și nu o dădacă atunci când suntem mici, iar după ce creștem își ia o amantă și înca una și înca una și poate și să își ia tălpășița când nu ești atentă… și tu , omule mare, nu știi că poți oricând să spui Stop Joc. Nu mi-a spus nimeni că "Omul negru" vine când ți-e lumea mai dragă, nu neapărat la ore fixe, că poate să fie îmbrăcat în cele mai frumoase culori, să-ți facă cele mai multe mizerii și că în loc să te transformi în stană de piatră,tu ,omule mare, poți spune simplu: Stop Joc. Nici despre "mi-am pierdut o batistuță mă bate mămica" nu mi-a spus nimeni că se va transforma în "mi-am pierdut timpul cu tine, mă bate Dumnezeu dacă mai pierd o secundă” și că trebuie să spun Stop Joc. Ar trebui să învățăm de mici să spunem Stop Joc la fel de tare și de ferm de fiecare dată când cineva ne strică jocul. Când Mama tanti lu’ Neluțu vine și îți ia mingea din fata blocului, nu schimbi jocul cu “țară, țară, vrem ostași”, că nu mai ai nevoie de minge. Spui Stop Joc și te duci la Tanti mama lu’ Neluțu și îți recuperezi mingea. După care e treaba ta să alegi de-a ce te joci mai departe. Pentru că undeva, în amigdala aia care păstrează amintirile tale, tu nu o să memorezi fapta reprobabilă a cucoanei din bloc, ci slăbiciunea cu care ai acceptat situația. Și uite așa, mai punem încă o cărămida la respectul de sine. Trebuie să știm să strigăm Stop Joc la Lapte Gros suficient de tare atunci când jocul devine inconfortabil, în așa fel încât mai târziu să putem spune același Stop Joc și când unele relații ne vor cocoșa. Mie mi-a luat 40 de ani. Stop-ul era interzis în capul meu. Învățasem că jocurile trebuie jucate cât mai mult și acceptasem că se joacă în doi, trei sau mai mulți… Nu e ușor să-ți asumi să fii cel care strigă Stop Joc. Preferi să facă asta altcineva, să își ia jucăriile și să plece, iar tu să crezi mereu că el a fost “fraierul”. Să fii cel care strigă Stop Joc înseamnă să știi suficient de multe despre tine, să ai încredere că jocul următor o să fie și mai interesant, să te adaptezi repede și frumos la joaca altor jucători… să riști să nu te mai joci o bucată de vreme. Nu am știut să strig Stop Joc și fie m-am trezit "cu buza umflată” după ce îmi luam câte o minge în freză în timp ce auzeam strigându-se în partea “adversă” Stop Joc, fie întindeam niște jocuri până se terminau toate în “elasticul”. Am învățat să spun Stop Joc. Să strig. Și ce să vezi, cei cu care mă jucam nu și-au luat jucăriile ca să meargă la grupa mică. Nici nu și-au pus mâinile în piept și nici n-au bătut îmbufnați din picior. Ba chiar m-au auzit. Și s-au oprit. Și m-au intrebat: vrei să facem o pauză? Iar cel mai mare câștig de când am învățat să spun asta a fost să aud: “vrei să ne jucăm altceva?”

Cei care le întind le numesc plase de siguranță. Eu le numesc plase de nesiguranță. Pentru că doar atunci când ești nesigur întinzi tot felul de sfori, bați cârlige în pereți și te agăți de ele cu cordoane, pe cât de rezistente pe-atât de incomode. "Eu am nevoie de plasă de siguranță. Trebuie să știu că nu mă lovesc prea tare atunci când cad", așa mi-a zis mie de curând un băiat care încerca să mă facă să înțeleg cum se protejează el în relații. Ați înțeles bine. În relații, că nu era una singură. Și vorbea ca și când ar fi fost dat, însurat, jurat unei singure mari iubiri. De fapt, el era un clovn fără circ și fără mască pictată cu var alb. Masca lui era pe interior, să nu se vadă, iar circul lui era viața. Cu cât îmi povestea mai mult, cu atât înțelegeam mai bine de ce are nevoie de plasele lui de siguranță. Pentru că viața lui era un slalom între plusurile și minusurile fiecărei relații.
Dacă nu faci acrobații, nu ai nevoie de nicio plasă de siguranță. Dacă nu sari de pe un trapez pe altul, dintr-un cerc în celălalt, plasa de siguranță e complet inutilă.
Sunt oameni talentați care își câștigă existența din asta. Care fac spectacol și și-l asumă. Oamenii privesc acrobațiile, le recunosc și le aplaudă. Iar acrobații se antrenează toată viața să facă într-o zi acrobația perfectă. Eu am întâlnit bărbați și femei care își pierd viața făcând slalom printre borduri, ganguri și parcări. Printre păcăleli și amăgiri. Ei le numesc plase de siguranță. Și dincolo de plasele lor de siguranță stă corul de fane/fani care se cred soliste/soliști pe scena vieții lor. Iar când își termină reprezentația de corp, ansamblu rămân cu picioarele încâlcite în plasa de nesiguranță, chiar dacă nu mai au nimic de spus. E greu să-ți dai seama că ești prins într-o plasă de nesiguranță. Tu crezi că ești într-un loc sigur când de fapt te afli în cea mai mare eroare. De multe ori, nici cei care își întind plasele lor de nesiguranță nu își dau seama că o să-ți fie ție greu să ieși din ele atunci când rolul tău s-a terminat, dar nu se pot abține. În jurul meu sunt întinse câteva plase de așa zisă siguranță, ale unor oameni extrem de nesiguri cu ei și cu cei din jurul lor. Mă mai uit puțin să văd dacă nu cumva ascund niște talente de acrobați și, într-o zi , din plasele acelea va ieși, poate, cel mai mare saltimbanc. Eu sunt fericită că nu m-am temut niciodată să mă cațăr și să fac echilibristică fără să întind mai întâi plasele de siguranță. Am știut întotdeauna că mi se întâmplă fix ceea ce trebuie să mi se întâmple. Nu m-am cățărat niciodată prea sus și nici nu am căzut prea adânc, dar am trăit total fiecare poveste. Am încercat din tot sufletul și cu toată ființa. Am dat tot ce aveam de dat acelui moment și în viața mea nu au existat momente pe care aș fi putut să le trăiesc complet, dar le-am trăit doar pe jumătate, pentru că mă trăgea înapoi plasa de siguranță. Mi-am julit genunchii, mi-am mai scrantit câte o mână, o gleznă, mi s-a mai blocat mijlocul din când în când, dar am executat exemplar toate săriturile. Nu m-am aruncat de pe trapez, dar sigur m-am învârtit de câteva ori în viață pe calul cu mânere.
Nu am avut nevoie de plasă de siguranță.
Doar oamenii nesiguri și care au ceva de ascuns au nevoie de plase de siguranță. Restul au nevoie să aibă picioarele pe pământ și capul în nori. Iar la mijloc, o inimă curată.

Dar când un bărbat în toată firea a venit la mine cu o bucățică de hârtie și mi-a spus, uitându-se la mine într-un anume fel, "desenează-mi o inimă", cuvintele lui s-au dus până în stomac și s-au transformat în aripi de fluturi care au zburat până în genunchi. Și așa cu genunchii înmuiați, am luat bucată de hârtie, m-am uitat în ochii lui și i-am desenat o inimă. 

 ⁃ Nu-mi spui să am grijă de ea până când ne vedem data viitoare, așa cum le spui celor mici. 

 Am zâmbit larg și m-am uitat bine la el să mă prind dacă e "mai în glumă sau mai în serios". Nu era mai în glumă. Și-atunci, brusc, totul în mintea mea a devenit "mai în serios". Și am intrat în panică. Și m-am fâstâcit ca o adolescentă care se teme să promită lucruri pe care nu le poate respecta. 

 

Nu știu cum să gestionez atenția celor mari. Și mai ales atenția bărbaților.

Mi-e tare ușor cu copiii. La ei totul e pur și simplu. E necondiționat. E acum și aici. La noi, oamenii mari, lumea condiționalului și a timpului viitor înghite timpul prezent. M-am temut să folosesc aceleași expresii simple cu care eu le vorbesc celor mici:  "Uite, ți-am desenat inima mea, ai grijă de ea până data viitoare când ne vedem". Cu copilul fac asta pentru că știu că el mă iubește fără să-mi pună vreo condiție. E aici, lângă mine,îmi dă toată iubirea și atenția și după ce a primit ce a dorit, trece la următorul caracter.  

Mă uitam la bărbatul acela care îmi cerea să-i desenez o inimă și în mintea mea se înghesuiau toate limitārile posibile. Singură îmi puneam garduri și construiam tranșee. Singură mă temeam deja pentru ce avem să pierd, deși încă nu primisem nimic. 

 

După ce ți-ai lăsat inima să plece  de câteva ori și ți-a venit înapoi acasă franjuri, după ce ți-a luat luni și uneori ani să o coși, nu prea îți mai vine să o dăruiești nici măcar desenată. 

În cele din urmă , după ce i-am desenat inima m-am uitat în ochii lui și i-am spus cu toată sinceritatea:

Te rog, ai grijă de ea până când ne vedem data viitoare”.

Iar el mi-a rāspuns:

" Om trāi și ne-om vedea".

Femeile sunt cele care primesc sarcina de a aduce pe lume copii. Și sarcina asta o poartă până în ultima zi. Când vine sarcina, vine fără instrucțiuni de folosire și fără termene de garanție și de valabilitate. Vine sarcina la tine și ea devine sarcina ta. Nu mai e o sarcină oarecare venită de nu știu unde, de la nu știu cine. Aceea devine sarcina ta.

Câte sarcini ați avut? E una dintre întrebările obligatorii puse de un medic. Starea sănătății fizice și psihice ale unei femei are legătură cu numărul de sarcini.

Când femeia primește sarcina, înainte de oricine altcineva, ea vorbește despre sarcină cu Dumnezeu. Unele Îi mulțumesc în genunchi că li Le-a dat sarcina, altele Îl întreabă ce li se întâmplă, câteva dintre ele îl ceartă pe Dumnezeu pentru că nu și-a ales mai bine momentele în care să trimită sarcini. Pentru cele mai multe femei, sarcina este un dar, indiferent în ce moment al vieții o primesc. Despre ele vorbim aici pentru că ele păstrează sarcina asta până la capăt. Pe parcursul vieții ele vor mai ridica din când în când ochii spre cer să se roage sau să mulțumească. Dar sigur cu Dumnezeu, despre cum și-au îndeplinit sarcina, vor mai vorbi la final, de tot. Atunci când fiecare ne facem socoteala și când nu putem să ne păcălim nici pe noi și nici pe Doamne Doamne.

Sunt momente în viața acestor femei în care se tem să facă alegeri. Dacă să o ia într-o parte sau in alta, să plece sau să rămână. Cei din jur le spun să stea, inima lor le spune să plece. Inima bate încet acolo în piept, vocile urlă în urechile lor. Și câștigă pe rând, când inima, când vocile. Sunt situații în care aceste femei însărcinate, cărora Dumnezeu le-a spus simplu – mame, își ascultă inima. Și când inima lor strigă, fugi să-ți salvezi sarcina și să te salvezi pe tine, ca să poți avea grija de copilul tău, ele chiar reușesc să facă asta. Copilul nu este sarcina bărbatului. Nu cunosc niciun bărbat care să fi rămas însărcinat. Cunosc bărbați, tați mai buni părinți decât sunt mamele copiilor lor. Dar asta e o altă poveste și aici Dumnezeu a împărțit niște misiuni în locul sarcinilor. Și misiunea vine ca sarcina: pe viață și pe implicare 100%.

Acum puțini ani, femeile erau încurajate de familie să rămână în relațiile în care erau chiar dacă viața lor și a copiilor lor erau în permanent pericol.

Astăzi ele nu mai trebuie să rabde cu orice preț. Astăzi își pot lua în brațe sarcina și să fugă din calea sălbaticilor. Nu soții lor sunt sarcina acestor femei. Ei sunt copiii altor mame. Iar soțiile lor sunt mamele copiilor lor.

Eu cunosc câteva mame care au ales să pună fericirea copiilor lor în fața propriei nefericiri. Și au fugit mâncând pământul, au depășit orice frică și orice barieră și au luat totul de la capăt. Susținute și sprijinite de o asociație minunată în care oameni cu suflet le spriijină, le îndrumă, le susțin. Iar eu sunt susținătorul numărul unu al acestei asociații – Touched Romania. Am 3 campanii pe care le fac pentru copiii și mamele de aici. Cea de început de primăvară mi-e foarte dragă pentru că este despre bucuria făcută mamelor.

La fiecare început de martie, oamenii care sunt conectați cu mine intră în campania mea și mă ajută să aducem bucurie în viața acestor femei. Anul acesta s-au strâns 50 de pachete. 50 de femei care mă citesc și cred în principiile mele au pregătit fiecare câte un cadou pentru câte o mamică. Și mi le-au trimis din toate colțurile țării. Lor li s-au alăturat prieteni dragi mie și le mulțumesc din inimă pentru că sunt parte din echipa mea care construiește zâmbete pe chipuri încercate.

Poliția Română prin comisar șef- Ramona Dabija

Caroli

Green Sugar

Hotel Caro

Vă mulțumesc din toată inima în numele acestor femei minunate care datorită vouă prind și mai multă putere ca să aibă grijă de sarcina lor.

Nimeni și nimic nu prevestea în copilăria mea și în tinerețe că voi face lucruri atât de mari și de frumoase.

Am fost un copil normal , născut și crescut într-o familie de muncitori, prima generație cu locuință la oraș, dintr-un lung șir de generații de țărani. Nu am fost niciodată preferata profesorilor, părinții mei nu au știut să se împrietenească nici cu educatoarele nici cu învăţătoarea, nici cu profesorii.

Nimic din comportamentul meu și din datele cu care am plecat în viață nu anunţa ceea ce eu voi face peste ani.

 Dar eu am știut dintotdeauna că pot și înțeleg mult mai mult decât cei de  lângă mine.

Aveam în copilărie, cu bunica mea, o țărancă de la poalele Tiblesului, povești extrem de profunde și de prețioase. Toate pildele ei de viață s-au așezat bine în mintea mea și au construit acolo un templu în care și-au făcut loc credința că fiecare om merită și poate tot ce e mai bun, încrederea că Dumnezeu are o treabă pentru fiecare dintre noi, răbdarea de-a lasă viața să mă trăiască pe mine și nu disperarea de-a trăi-o eu pe ea, perseverența în a-mi ține visele vii și dorința de-a face bine.

 Fā bine! Asta a fost pentru bunica mea lait-motivul discursurilor ei.

• Copilă, fā bine și adā o galeată de apă.

• Copilă, fā bine și du-te slobozi gāinile.

• Fă bine mutā vigerea că s-o stracat sirepul și cură apa gin seterne.( nu e chineza, sunt doar regionalisme din Caianu Mic- Bistrița Năsăud)

 Bunica mea nu știa să spună Te Rog Frumos.

 Toate propozițiile ei începeau cu FĂ BINE!

Și-uite așa , tata și ceilalți 3 frați ai lui au crescut în lumea lui Fă Bine. Eu am preluat de la ei acest Fă Bine ca pe un lucru absolut normal și nici măcar nu-mi trece prin cap să fac vreo nefăcută cuiva pentru că în urechile mele striga bunica mea- “ Copilă, Fă bine și Fă bine”.

 Pe asta am construit tot. Pe acest “Fă bine”. Și pe asta merg mai departe în toate proiectele personale, sociale și profesionale.

 Zurli s-a născut din FĂ BINE și fă ceva drăguț la care să mergem si noi cu copiii noștri. Fă BINE și scrie niște spectacole noi, Fă Bine și scrie niște cântece noi, Fă bine și găsește niște oameni frumoşi cu care să faci o echipă, Fă BINE și adună în jurul tău oameni care fac bine… Și bine + bine+ bine+ bine nu are cum să dea rău.

 Astăzi nu mai sunt singură în poveste lui Fă Bine. Pe lângă o aramata de îngeri, astăzi Binele meu poate să ajungă la sute de mii de români pentru că Gașca lui Fă Bine este din ce în ce mai mare.

Sunt fericită că am avut răbdare și astăzi am lângă mine unul dintre cele mai puternice și curate branduri la care românii apelează cu încredere CARREFOUR.

Ei sunt sponsorii noștri și ne vor însoți în toate spectacolele din acest an. Ei au Făcut Bine și s-au alăturat dorinței noastre de-a aduce bucurie familiilor din România și asta va face binele meu și mai mare. Începând din această primăvară îi găsiți alături de noi în diverse forme. Pe noi o să ne găsiți în magazinele lor și va pregătim câteva suprize absolut originale și exclusive. O să vedeți că o să va placă. Singură am putut face multe. Asociindu-mă cu ei voi face ceea ce încă nu am îndrăznit să ating pentru că aveam nevoie de susținere. Carrefour vrea să susțină dezvoltarea celui mai iubit brand românesc pentru copii și parteneriatul la turnee este doar primul pas dintr-o călătorie pe care ne-o dorim lungă și plină de întâmplări frumoase.

 Faceți bine. Nu vă temeți că oamenii nu vor înțelege sau vor înțelege greșit sau…Faceți bine și bine o să găsiți!

 Bine + bine+ bine+ bine = Foarte Bine.

Școala este pentru copii a doua casă. Și când ea arde, copiii rămân pe drumuri. Cumva, așa a sunat în mintea mea știrea că școala din Comandău a ars și 100 de copii nu mai au cum să țină cursuri. Am inbox-ul plin de cereri, de cazuri, de proiecte și întâmplări. Nici măcar nu apuc să le citesc pe toate. Și-atunci intervine destinul. Iar întâlnirea mea cu povestea școlii din jud. Covasna, ține de destin. Fusesem invitată la Sfântu Gheorghe de Asociația pentru Comunitate. O mână de suflete conduse de un băiat care se dă peste cap și aduce oameni care altfel n-ar ajunge în veci acolo. Despre școala din Comandău am aflat mai întâi de la Mirela și de la Cristina, apoi cu Daniel Santa am povestit despre campania "Le dăm școala înapoi". Când am auzit că 100 de copii sunt cumva izolați acolo, în inima munților și că lucrurile trebuie urnite din loc să li se refacă școala cât mai repede, nu la sfântul așteaptă, am hotărât să mă implic personal.

Am vorbit despre ce nevoi au și mi-a fost clar că aici e vorba despre bani și despre o susținere constantă în fața autorităților. Sfântu Gheorghe nu a fost niciodată pe lista noastră de spectacole, pe bilete, pentru că sălile sunt mici și costurile mari. Dar, dacă am veni gratis? Adică, eu să suport cheltuielile cu artiștii ia ei să se ocupe de sală, sunet, cazări și toți banii de pe bilete să meargă în contul reconstrucției școlii. S-au mișcat exemplar. Au pregătit partea de promovare, au găsit o sală mare într-o școală, proprietarul sunetului a venit gratis cu fetița lui, mare fan, hotelul ne-a susținut, mesele rezolvate… totul s-a întâmplat ca la carte. Nici nu au fost bine puse biletele în vânzare că deja erau epuizate. La insistența lor am decis să jucăm două spectacole. Asta însemna încă 300 de bilete care intrau în contul școlii. Am venit pentru spectacol cu o zi mai devreme. Ne-am dus în Comandău pe o iarnă ca-n filme, după câteva peripeții cu microbuzul care făcea cristiane pe zăpadă. Pe locul vechii școli ne așteptau copiii. Toți vorbitori de maghiară. Bineînțeles că ne-am înțeles și ei s-au distrat împreună cu noi. Au învățat "Am o căsuță mică" și le-am propus că vom fi alături de ei până vedem școala ridicată. A fost o emoție fantastică în ziua spectacolului când, la final, toți ne-am pus dorința de a vedea în Comandău o școală nouă și frumoasă.

Îmbrățișarea directorului a fost una extrem de sinceră, iar legătura dintre Gașca Zurli și copiii din Comandău este sigur o legătură trainică. Vom continua să susținem cauza lor și vom atrage alături de noi cât mai mulți oameni importanți, pentru că eu sunt sigură că împreună "Le dăm școala înapoi". Donează şi tu!

Conturi deschise pentru donaţii

Cei care nu pot să ajungă la evenimente, dar vor să se alăture campaniei, pot să facă donaţii în conturile de mai jos ale Asociaţiei Pro Comandau: RON: RO10BTRLRONCRT0288651301, EUR: RO57BTRLEURCRT0288651301, HUF: RO70BTRLHUFCRT0288651301, CUI: 34385327, COD CLIENT: 2886513. Donatorii de peste hotare au la dispoziţie şi următorul cod SWIFT: BTRLRO22.

Oamenii apar și dispar din viețile noastre, din motive numai de Dumnezeu știute. Nu cred în ciorbe reîncălzite. Nu cred nici în despărțiri definitive. Nu cred că merită continuat ceva ce nu mai are continuare. Și atunci, cum e cu cei care tot apar și dispar? Multă vreme m-am străduit să le găsesc explicații. Să caut sensuri. Să fiu deșteaptă și profundă. N-am găsit nicio explicație. Și, cu cât ei reapar mai inocenți și mai drăgălași, cu atât mă mir eu mai tare. Să apari în viața mea după ani de absență, ca și când ne-am fi despărțit aseară și să continuăm discuții rămase neterminate în mileniul trecut este peste puterea mea de a înțelege. Și totuși, există în viețile noastre și astfel de persoane. Oameni care dispar, își trăiesc poveștile ca și când n-ai fi făcut parte niciodată din lumea lor și apoi, într-o zi, apar brusc și își continuă replica din scenariul lăsat pe masă în urmă cu câteva luni… zeci de luni. Ei bine, am încetat să le mai caut explicații. Nici măcar ei nu și le găsesc. Așa că am dat vina pe el (El) sau și mai corect (exact), i-am pasat Lui răspunderea pentru asta.

Dumnezeu știe pe ce criterii apar și dispar oamenii din viața mea. Și, ca să-mi fie mai ușor, le-am gândit existența în termeni cinematografici. În viața mea sunt oameni-filme și oameni-seriale. Sunt persoane care stau acolo, în preajma mea și trăim împreună dramele și comediile care nu se întâmplă. Unele filme sunt mai scurte, altele mai lungi. Categoria “seriale” cuprinde o distribuție demnă ori de Oscar, ori de Zmeura de aur. Pentru actorii unor seriale poți naște mari pasiuni. Ei pot crea dependență. În așa fel sunt construiți că (încât), la finalul fiecărui episod, să scrie VA URMA.

Uneori seriile vin mai multe deodată, alteori aștepți cu anii, până când apar poveștile noi. Dar și când vin, creează isterie. Fiica mea așteaptă "Urzeala Tronurilor", cu sufletul la gură. Eu mai sper la o serie din "Anatomia lui Grey". Până atunci, sunt spectatorul fidel al serialelor din viața mea. Mă mănâncă degetele să dau un play. Nici nu mai contează dacă are subtitrare sau nu… știu exact în ce registru e. Dar mă țin (abțin) încă, pentru că, atunci când te apuci de un serial, nu te oprești până nu vezi tot. Iar acum nu am timp. Cel puțin am învățat ceva până la vârsta asta: serialele apar când vor ele, dar nu dispar niciodată. Poți oricând să te uiți la reluări, până vine seria nouă. Sigur ești, mereu, la un buton distanță de serialul tău preferat.